Viaţa Cuviosului Dionisie, ctitorul Mănăstirii Ioan Botezătorul din Muntele Atonului (25 iunie) (Traducere din limba greacă)

    Dionisie, acest minunat părinte, era din hotarele Castoriei, dintr-un sat ce se chema Horison. Părinţii lui erau lucrători de pămînt, nici bogaţi, nici săraci, dar vieţuiau în îndestulare, ca unii ce erau binecredincioşi şi îmbunătăţiţi. Deci, Dionisie, născîndu-se din nişte părinţi ca aceştia, a învăţat puţină carte. Dar fiindcă era din fire priceput şi înţelept, a defăimat bunătăţile vieţii de acum, ca pe nişte bunătăţi stricăcioase şi trecătoare şi a dorit pe cele cereşti şi veşnice, pe care le socotea în fiecare zi şi le cugeta cu mintea.

    Deci, precum cerbul cel însetat aleargă cu multă dorinţă la izvoarele apelor, tot astfel şi inima fericitului Dionisie ardea de dumnezeiescul dor. Drept aceea, după înţelegerea lui cea bună, l-a învrednicit şi Domnul şi s-a făcut robul Lui cu adevărat; însă ascultaţi povestirea de la început.

    Dionisie avea un frate mai mare decît el, cu numele Teodosie, şi precum erau fraţi după trup, asemenea şi după chipul feţii, la fapta bună şi la aşezarea sufletului. Teodosie, cînd era de optsprezece ani, a voit să se ducă la Constantinopol, ca să se întîlnească cu oameni îmbunătăţiţi în fapte, şi să se folosească de cuvintele lor.

    Deci, a lăsat casa, patria, părinţii şi pe fratele său Dionisie, care era copil mic, şi s-a dus la împărăteasca cetate, sălăşluindu-se la patriarhie, unde erau monahi îmbunătăţiţi în fapte bune şi minunaţi la cîntarea de laudă şi nevoinţă. El s-a folosit mult de la aceia, învăţînd toată dumnezeiasca Scriptură şi toate dogmele, ca unul ce era lesne priceput la minte; astfel era iubit de toţi, fiind cucernic la chipul feţii şi de neam bun. El era cinstit şi foarte vesel, blînd la obicei şi la vorbă, dulce şi minunat la fapta bună. Pentru aceea patriarhul l-a iubit şi l-a hirotonit mai întîi diacon, apoi preot. Aceasta o făcuse fiindcă văzuse într-însul mari fapte bune, că, de cînd luase vrednicia preoţiei, se nevoia mai mult în fapte bune, sporind în fiecare zi în putere. Dar, avînd dorinţă mare să se ducă la loc liniştit şi netulburat, a plecat din cetate şi s-a dus la Sfîntul Munte al Athonului.

    Închinîndu-se Teodosie la toate chiliile şi mănăstirile din Athos, a pus metanie la cinstita mănăstire Filoteu, pentru că acolo erau, după numire, cu adevărat oameni iubitori de Dumnezeu şi cu fapte bune. Pe acei monahi atît îi urma şi le rîvnea de-a pururea pomenitul, încît în puţină vreme i-a covîrşit pe toţi. El s-a făcut chip şi dreptar al petrecerii şi rînduielii monahiceşti şi se arăta în mijlocul acelei sinodii şi adunări, chip însufleţit şi împodobit cu toate faptele bune; sau - cum zicem proorocul -, un măslin răsădit în dumnezeiescul lăcaş şi plin de roade. Drept aceea, după o vreme oarecare, murind egumenul, toţi au rugat pe Teodosie să primească cinstea de egumen, ca un bun şi foarte iscusit. Deci, ca să nu se facă neascultător, a luat asupra lui grija şi greutatea tuturor şi îi păstorea la păşuni de viaţă purtătoare, după dumnezeieştile porunci, fără lenevire şi cu multă sîrguinţă. Despre el se dusese vestea mai în tot locul şi mulţi se adunau acolo, ca să ia folos sufletesc.

    Dar să revenim la cuvîntul ce ne stă înainte, adică să spunem şi despre fratele lui, Dionisie, care a dorit şi el să se facă monah, dar, fiind încă tînăr, a rămas în casa lor, apoi cum a venit el la Athos şi a zidit acea minunată mănăstire. După aceea iar vom istorisi şi celelalte despre acest înţelept Teodosie, care a fugit din patria sa, precum s-a zis mai sus.

    Sfîntul Dionisie, auzind de Sfîntul Munte, a dorit să se ducă acolo să ia sfînta schimă. Dar, auzind că acolo era lege şi hotar sobornicesc, ca să nu primească pe nici un tînăr fără barbă, şi care ar fi călcat o poruncă ca aceasta să fie afurisit şi neiertat, s-a temut de certare. Deci, a aşteptat ca un înţelept să-i crească barba şi atunci să se ducă, ca să nu se facă pricinuitor de sminteli. După ce i-a crescut barba şi a aflat că fratele său, Teodosie, era egumen, n-a mai avut răbdare, ci a alergat la muntele Athonului şi s-a făcut multă veselie şi bucurie între fraţi, cîntînd cu toţii psaltirea lui David: Iată, ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună.Deci, după puţine zile l-a tuns şi l-a făcut monah. El mulţumea şi slăvea pe Domnul, că a dobîndit ceea ce dorise. Învăţînd de la acel bun păstor toată rînduiala petrecerii monahiceşti, urma cît putea pe cei îmbunătăţiţi şi se nevoia să se facă mai îmbunătăţit în fapte bune. Egumenul, văzîndu-l sporind atîta, l-a învăţat şi dumnezeiasca Scriptură; fiindcă mai înainte ştia puţine, precum am zis. Deci, după ce a învăţat toată Sfînta Scriptură, şi dumnezeieştile dogme ale Bisericii, l-a făcut eclesiarh şi astfel slujea în dumnezeiasca biserică cu multă sîrguinţă. După aceea, mărturisindu-se cu de-amănuntul şi aflîndu-l vas curat şi neîntinat, l-a dus la episcopul eparhiei şi l-a hirotonisit diacon. Apoi, după ce s-a făcut de treizeci de ani, l-a hirotonisit şi preot. De atunci, mai vîrtos şi mai mult se smerea şi nu se înălţa cum fac unii ieromonahi, ci se sîrguia în toate faptele bune să urmeze povăţuitorului. El în fiecare zi se dădea spre nevoinţe mari şi spre biruinţă contra răului stăpînitor de lume, împuternicindu-se de preabunul Dumnezeu, ca pe cele din urmă - după Sfîntul Pavel -, uitîndu-le şi întinzîndu-se la cele dinainte.

    Aceşti fraţi străluceau în acea sfinţită mănăstire, în mijlocul celorlalţi părinţi, întocmai ca două stele prealuminoase. Astfel că Dumnezeu Se slăvea într-înşii ca Cel ce slăveşte pe cei ce-L slăvesc. Însă dumnezeiescul Dionisie, avînd mai mult dor şi mai multă dragoste în inimă către Dumnezeu, se dădea la aspre şi pustniceşti nevoinţe. Astfel postea mai mult, priveghea toată noaptea rugîndu-se şi era necîştigător cu totul, avînd două haine şi pe Dumnezeu ca avuţie nejefuită. Vorbind neîncetat cu mintea către El, de acolo se minuna fericitul lui suflet atît, încît se arăta purtător de Dumnezeu şi la alţii. Dar, fiindcă este lucru greu să petreacă cineva o nevoinţă atît de înaltă şi plăcută lui Dumnezeu, în mijlocul multor fraţi care aveau multe griji şi tulburări, el se mîhnea foarte mult şi se amăra. Deci, cugeta să afle undeva un loc deosebit, potrivit pentru linişte, ca acolo să se roage, precum dorea singur şi să vorbească fără de tulburare cu Dumnezeu şi Mîntuitorul său.

    Deci, sfătuindu-se de oarecare fraţi îmbunătăţiţi în fapte, a fugit pe ascuns din mănăstire, pentru ca să nu-l oprească şi, suindu-se într-un vîrf foarte înalt al muntelui, care se numeşte Athon, a găsit o peşteră în partea dinspre miazăzi şi aproape de ea, ca la o aruncătură de suliţă, era un izvor cu apă rece. Drept aceea, s-a bucurat sufletul lui şi s-a veselit şi a rămas acolo, neluînd cu sine nici pîine, nici vin sau untdelemn sau altceva de mîncat sau de îmbrăcat, fără numai cele două haine, ce le purta şi acelea rupte şi netrebnice, ca şi cum el ar fi fără de trup. El îşi avea dorul şi mintea sa îndreptate numai către Dumnezeu, iar ca hrană şi desfătare a sufletului său, avea cîntarea de laudă a lui Dumnezeu. Cuvintele Scripturilor erau în gura lui, după psalmistul, mai dulci decît mierea şi se împlinea la el cuvîntul Domnului: Nu numai cu pîine va trăi omul. Cînd flămînzea mînca buruieni sălbatice şi castane sau alte roduri de copaci. Dacă îi venea vreodată poftă de pîine se ducea la altă chilie sau mănăstire şi cerea, după aceea se întorcea iarăşi cu sîrguinţă la peşteră. Aceasta o făcea cu cunoştinţă şi rar mînca puţină pîine, ca astfel să biruiască pe diavolul mîndriei.

    Deci, făcînd trei ani în acea peşteră şi întocmindu-şi toate simţirile sufletului şi ale trupului, a ajuns la măsura desăvîrşirii. Atunci, prin povăţuirea lui Dumnezeu, a venit la el un pustnic foarte iscusit în fapte bune şi l-a rugat să-l lase să zidească o chilie aproape de dînsul, şi abia l-a primit cu sila. Apoi a venit altul şi, zidind chilie, a rămas şi acela acolo şi toţi se mărturiseau lui şi se supuneau lui. Drept aceea, s-a vestit numele lui şi au venit şi mulţi alţii ca să locuiască acolo împreună cu dînsul, pentru ca să ia de la dînsul folos, care mai întîi nu primea, iar după ce l-au rugat, le răspundea: "Eu, fraţilor preadoriţi, nu vă urăsc pe voi, ci iubesc mai vîrtos sinodia voastră, dar locul este aspru şi greu. Dacă doriţi să fiţi lîngă mine, suiţi-vă deasupra în munte şi găsiţi acolo loc îndemînatic. Zidiţi chilii şi locuinţe şi eu voi veni adeseori la voi cît voi vieţui, ca să vă ajut". Aceia au primit sfatul lui şi au zidit chilii; asemenea au zidit şi biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, mai sus, în partea dinspre răsărit a muntelui, care pînă astăzi se numeşte "Vechiul Mergător Înainte". Sălăşluindu-se ei acolo, cuviosul se suia în fiecare sîmbătă, unde slujea Sfînta Liturghie şi-i împărtăşea, ospătîndu-se astfel împreună cu dînşii două zile. Apoi îi învăţa cele de folos şi Duminică seara, după ce fiecare îi dădea pîine şi roduri de copaci, se pogora la chilia sa.

    Fiindcă locul acela era foarte rece şi iarna avea multă pătimire, au zidit chilii mai jos, în partea de apus, apoi au sădit vii şi astfel petreceau în linişte. Ei au făcut şi un caic; fiindcă erau oameni şi aveau trebuinţă de multe feluri de lucruri. Cînd aduceau grîu şi alte lucruri grele, sfîntul, ca un iubitor de fii, le ajuta mult şi le suia atîta deal, fiindcă era tare şi puternic, şi tuturor le zicea că cel dintîi se cade să fie la toţi pildă bună. El de multe ori rămînea noaptea în coliba care o avea la malul mării; iar la miezul nopţii se sculau toţi să citească rînduiala lor, ieşind afară cînd nu ploua. Sfîntul avea obiceiul să stea în vremea cîntării drept, cu toată buna cucernicie, înălţîndu-şi mintea şi unindu-se cu Dumnezeu, şi astfel stătea şi privea neplecat către dumnezeiasca lumină, pînă la sfîrşitul rînduielii, ca un turn nemişcat.

    Într-o noapte, stînd la cîntarea cea de dimineaţă, a văzut în locul unde era voia lui Dumnezeu să se facă mănăstire - o, negrăitele tale taine, Hristoase - o făclie mare aprinsă. Sfîntul, văzînd aceasta a tăcut şi n-a spus-o la nimeni, temîndu-se ca nu cumva să fi fost vreo nălucire diavolească. Dar pe urmă, după ce a văzut-o în mai multe nopţi, s-a dus la un ieromonah mai înainte-văzător şi purtător de duh, cu numele Dometie, care locuia în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi i-a vestit pricina. Dar înţeleptul Dometie nu s-a lenevit, ci s-a dus împreună cu el, pentru ca să vadă minunea cu ochii. Astfel ei au rămas trei nopţi, ca să se adevereze mai bine şi au văzut acea dumnezeiască lumină preastrălucită, arzînd ca o făclie de foc. Drept aceea, neavînd nici o îndoială, a spus acea minune tuturor fraţilor şi îndată s-au dus la piatra pe care au văzut-o, căutînd să vadă de au fost lemne aprinse sau cărbuni, dar n-au aflat nimic.

    Atunci s-au încredinţat că a fost un foc ceresc. Sfinţitul Dometie a zis acestea cu proorocie către insuflatul de Dumnezeu, Dionisie: "Voia lui Dumnezeu este să se zidească aici o sfinţită mănăstire, în care să se adune mulţi îmbunătăţiţi. Deci, să nu te leneveşti a începe şi nu te îngriji pentru cheltuială; căci Dumnezeu îţi va trimite ca un Atotputernic ce este; voi lucra şi eu pe cît voi putea". Asemenea s-au făgăduit şi ceilalţi fraţi. Deci, rugîndu-se, au început să cureţe locul şi au zidit mai întîi turn pentru călătorii de pe mare, care poposeau acolo, iar cheltuiala au pus-o aceia. Mulţi veneau şi se mărturiseau la sfîntul, nu numai de la mănăstiri, ci şi din lume, pentru marea lui faptă şi curăţenie. Însă să lăsăm puţin pe sfînt şi să povestim despre fratele său Teodosie, care era egumen al mănăstirii Filoteiu.

    Acesta, pogorîndu-se de la mănăstire să pescuiască la malul mării, căci se apropia ziua Bunei-Vestiri, pe care o prăznuia şi, venind ei noaptea, au năvălit agarenii şi i-au luat robi şi i-au dus la Prusa unde i-au vîndut; însă creştinii care i-au cumpărat, i-au lăsat să se ducă unde vor voi. Drept aceea alţii s-au întors la mănăstire, iar dumnezeiescul Teodosie s-a dus la Constantinopol. Văzîndu-l patriarhul şi ceilalţi s-au bucurat, ştiindu-l că era rob al lui Dumnezeu; deci, l-au pus egumen într-o mănăstire. După puţină vreme, a murit mitropolitul Trapezundei, în zilele împăratului Alexie Comneanul. Acesta a zis patriarhului să caute un om sfînt şi să-l rînduiască mitropolit. Patriarhul şi clericii au ales dintre toţi pe sfinţitul Teodosie, care nu numai că era curat şi sfînt la suflet, dar era cinstit şi la cele din afară, adică la obicei şi la chip şi cu cealaltă aşezare a trupului, înalt cu fapta, smerit cu cugetul, barba pînă la brîu şi dulce la vorbă, cu care atrăgea la dînsul pe toţi ca magnetul pe fier. Era şi învăţat desăvîrşit la rînduiala canoanelor şi a legilor; dar ce să zic mai mult, era vrednic cu adevărat de o stăpînire ca aceasta insuflată de Dumnezeu.

    Drept aceea, patriarhul cu toţi clericii l-au hirotonisit, deşi el nu voia; apoi cei trimişi l-au dus la Trapezunda. Credinciosul împărat împreună cu tot sfatul lui, l-au primit cu dragoste, ca pe un trimis al lui Dumnezeu, căruia i-au mulţumit, că le-a dăruit un păstor ca acesta; deci, i se supuneau la toate cele poruncite.

    Dumnezeiescul Dionisie, aflînd de acestea, s-a bucurat foarte mult, că fratele lui s-a făcut arhiepiscop. Atunci i-a venit un gînd bun, adică să se ducă să-l întîlnească şi să-l facă mijlocitor către împărat, ca să-i dea bani să zidească mănăstirea. El, sfătuindu-se despre aceasta cu Cuviosul Dometie, acesta l-a îndemnat să plece cît mai repede. După aceea şi-a luat sinodia şi a plecat la Trapezunda. Ajungînd acolo, s-a veselit de vederea fratelui său împreună şi cu sufletul, apoi i-a povestit pricina de la început. Fericitul Teodosie, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult, făgăduind să-i ajute la zidire cît va putea.

    Apoi, au plecat împreună la împărat, căruia i s-au închinat şi după ce l-au heretisit, împăratul a întrebat pe cuvios cum s-a ostenit pînă acolo şi cum petrec mănăstirile Athonului? El, cu vorbă blîndă şi lină, i-a răspuns: "Prea puternice împărate, mănăstirile merg bine, cu dumnezeiescul ajutor şi cu purtarea de grijă a stăpînirii tale. Dar pricina care m-a făcut a veni aici, a fost să văd pe iubitul meu frate, să mă îndulcesc de preafericita vedere a împărăţiei tale şi să mă învrednicesc să vorbim împreună, precum am avut dorinţa neasemănată. Deci, am să-ţi spun o veste veselitoare, de va fi voia stăpînirii tale".

    Aşa zicînd, i-a povestit pe larg pricina şi l-a îndemnat să se facă ctitorul acelei mănăstiri, să aibă pomenirea sa veşnică, precum împăraţii de mai înainte au zidit mănăstiri în Sfîntul Munte. Împăratul, auzind acestea şi văzînd acea faţă veselă, cu cinstită cuviinţă şi preadulce, l-a iubit din tot sufletul şi din toată inima lui. Deci, judecînd de obşte, că Dumnezeu i l-a trimis, a răspuns, zicînd: "Părinte, îţi voi împlini dorinţa ta, de a-ţi da cîţi bani va trebui, numai să fii îndatorat ca toţi moştenitorii tăi, să fie pomeniţi totdeauna în rugăciunile şi liturghiile voastre, cu toţi strămoşii şi moşii mei, ca să mă învrednicească Domnul aici vremelnic şi să petrecem viaţă fără tulburare; iar acolo să dobîndim fericire veşnică".

    Cuviosul a făgăduit să facă toate cîte i se hotărîse; iar împăratul îndată a făcut înaintea tuturor un hrisov, ca mănăstirea să se numească a marelui Alexie Comneanul, să fie îndatorat el şi strămoşii lui să le dea cîte le vor trebui. Apoi, a dat cuviosului mult aur, făgăduind să-i mai dea încă atît după puţină vreme, şi să zidească ceea ce va trebui. În hrisov a scris să se dea mănăstirii în fiecare an din visteria împărătească cîte o mie de arginţi, pe care trebuia, în fiecare an, să se ducă un monah al mănăstirii să-i ia. Deci, zăbovind timp destul şi veselindu-se împreună cu împăratul şi arhiereul, a luat aurul şi a plecat, bucurîndu-se. Pe cînd trecea Elespontul, a văzut corăbiile agarenilor şi a trecut mai sus de dînşii. Corăbierii, văzînd pe agareni, s-au înfricoşat şi fiindcă erau aproape de pămînt, au alergat la el, ca să scape de primejdie. Atunci Dionisie, robul lui Dumnezeu cel adevărat, avînd către Hristos credinţă neîndoită, a zis către dînşii: "Fiilor, nu vă temeţi de tot, ci aşteptaţi puţin să vedeţi puterea lui Dumnezeu. La dînsul să avem toată nădejdea, că ne va izbăvi din primejdie".

    Barbarii, fiind aproape de corabia lor, au început să-i săgeteze; iar cuviosul, înălţînd mîinile şi ochii la cer, s-a rugat cu lacrimi preafierbinţi, astfel: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de-a pururea slăvit, ascultă-mă pe mine netrebnicul robul Tău şi ne izbăveşte din robia aceasta, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale Botezătorului şi Înaintemergătorul Tău!" Cuviosul zicînd acestea, îndată s-a arătat către aceia Marele Mergător Înainte, ţinînd un toiag în mîna dreaptă, şi i-a zis să nu se teamă nicidecum; iar pe barbari i-a înfri-coşat că-i va ucide, dacă nu se vor întoarce înapoi. Atunci mîinile barbarilor s-au uscat şi neputînd să-i vatăme, au rămas nelucrători. Cuvioşii, văzînd o preaslăvită şi minunată lucrare ca aceasta, au mulţumit Domnului, zicînd: "Slavă Ţie Hristoase Atotputernice, Care ne-ai izbăvit de primejdie, prin Botezătorul şi Mergătorul Înainte". Astfel a ajuns la Aton cu cale bună şi, găsind pe fraţi, le-a vestit cele făcute, bucurîndu-se. Ei, auzind acestea, au slăvit pe Dumnezeu, Care nu ruşinează pe cei ce nădăjduiesc într-însul. Dometie a zis către Cuviosul Dionisie: "Nu ţi-am spus eu să pui numai început, că Domnul îţi va ajuta? Acum începe zidirea cu sîrguinţă, şi nu te teme de cheltuiala cealaltă, că Stăpînul Hristos îţi va trimite ajutor din înălţime". Atunci cuviosul a găsit lucrători, a adunat piatră, lemne şi var şi a gătit toate cîte erau de nevoie să înceapă lucrul.

    El a făcut întîi zidirile, apoi biserica Mergătorului Înainte, mare şi minunată, chilii multe, bolniţă, trapeză şi toate cîte erau necesare şi au adus din deal apă multă şi dulce. Şi s-a săvîrşit la anii 6878 de la Adam; iar anul de la Mîntuitorul şi Stăpînul Hristos, 1370. Dar, fiindcă a rămas o parte nesăvîrşită, adică zugrăveala şi toate ce mai erau de trebuinţă şi nu mai avea de cheltuială, sfîntul s-a dus iar la Trapezunda şi a spus împăratului pricina. Împăratul l-a primit cu bucurie şi i-a dat bani foarte mulţi. Apoi, întorcîndu-se la mănăstire, a găsit-o pustie cu totul, că, din lucrarea diavolului, s-au dus agareni mulţi, au făcut meşteşuguri şi au intrat înăuntru şi i-au robit pe toţi şi le-au luat toate lucrurile, de care aveau trebuinţă, blestemaţii.

    De acestea înştiinţîndu-se cuviosul, s-a întristat foarte mult şi a plîns, însă nu a grăit cuvînt rău către Dumnezeu, ştiind că aceasta este ispita de la urîtorul binelui; deci, s-a dus numai să-i răscumpere şi i-a izbăvit ca un bun păstor, aducîndu-i pe toţi la mănăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci s-a dus iarăşi sfinţitul Dometie şi s-a sfătuit, de ar fi fost cu cuviinţă să se ducă iarăşi la împărat să-i dea alţi bani şi i-a zis să se ducă degrabă. Deci, cînd a luat de la fraţi iertare, a heretisit pe Dometie, zicînd: "Iată, cinstite părinte, după Dumnezeu dau în mîinile tale conducerea acestei mănăstiri şi după marele Mergător Înainte, căci nu ştiu de ne vom întîlni mai mult aici". Iar Dometie i-a răspuns Cuviosului Dionisie, luminîndu-se de Sfîntul Duh: "Părinte, aici nu ne vom mai întîlni, numai în veacul viitor, care pururea petrece. Acolo ne vom înveseli împreună cu Stăpînul Hristos şi Mîntuitorul nostru". Astfel s-a făcut după proorocia lor, că nu s-au mai văzut în lumea aceasta unul cu altul, avînd amîndoi darul proorociei.

    Sfîntul, intrînd în corabie, s-a dus la Trapezunda cu sinodia sa, şi s-a veselit împreună cu fratele său şi cu însuşi stăpînitorul, căruia i-a vestit toate cele ce se întîmplaseră, precum s-a zis mai sus. Binecredinciosul împărat, auzind acelea, l-a mîngîiat, zicîndu-i: "Nu te întrista pentru cele trebuincioase mănăstirii, că eu îţi voi da ajutor". Deci, zăbovind acolo la mitropolie puţină vreme, i-a venit ceasul să se ducă către Cel dorit. Chemînd pe fratele său şi pe însuşi stăpînitorul împărat, i-a rugat să aibă grija mănăstirii cît vor trăi în această lume. Acestea rînduindu-le bine şi rugîndu-se Domnului pentru dînşii, şi-a dat sufletul în sfintele Lui mîini, în 25 ale lunii iunie, vieţuind în această lume 72 de ani. Sfintele şi cinstitele lui moaşte le-a îngropat arhiereul cu cuviincioasa cinste şi cu bună cucernicie. Acele moaşte făceau multe minuni, celor ce îl rugau cu credinţă. Iar monahii care erau în sinodia lui, luînd de la împărat şi de la arhiereu milostivirea cea cuviincioasă şi iertare, s-au dus.

    Ajungînd la mănăstire, au vestit fraţilor moartea cuviosului şi toţi au plîns şi s-au tînguit pentru lipsirea unui părinte ca acesta; iar dumnezeiescul Dometie i-a mîngîiat. Apoi, vrînd să se ducă la chilia lui, au căzut toţi la picioarele lui, rugîndu-se cu lacrimi să nu-i lase sărmani, ci să rămînă să-i păstorească ca şi mai înainte; deci, pentru ca să nu să se facă neascultător, a rămas. El păstorea turma lui Hristos cu plăcere de Dumnezeu şi cu multă sîrguinţă şi ajungînd plin de zile, s-a dus la Domnul, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.