SFÂNTUL MUCENIC POTIT PRUNCUL (1 iulie)

    Intru împărăţia lui Antonin, fiind prigoană mare asupra creştinilor pretutindeni, era în Sardichia un bărbat oarecare care se ţinea de păgânătatea închinării idoleşti, cu numele Ghilas. Acesta avea un fiu unul născut, copil de treisprezece ani, anume Potit, înţe-lepţit cu înţelepciunea lui Dumnezeu, cea care din gura pruncilor îşi săvârşeşte ei laudă, şi luminat cu darul Sfântului Duh, ca să cunoască el pe Făcătorul său şi Aceluia Unuia să-I aducă rugăciunile şi închinăciunile sale, iar de idolii cei fără de suflet să se îngreţoşeze. Pentru că ştiind a citi cărţile, a aflat nişte dumnezeieşti învăţături creştineşti şi, citindu-le pe acelea, s-a umplut de înţelepciune duhovnicească şi de înţelegere, şi ducându-se fără ştirea tatălui său la creştini, a primit Sfântul Botez, şi se întorcea de la urâtele slujbe idoleşti.

    Iar Ghilas, tatăl lui, văzând pe fiul său întorcându-se de la idoli, s-a mâhnit, şi cu multe îmbunări îl îndemna pe el ca să aducă împreună cu dânsul jertfă zeilor lor. Iar sfântul tânăr i-a grăit lui: „O, tată, nefolositor cuvânt îmi grăieşti mie, poruncindu-mi ca să jertfesc dracilor. De mă iubeşti părinteşte pe mine, fiul tău, apoi să mă sfătuieşti pe mine aceea care mântuieşte sufletul, iar nu aceea care îl pierde. Eu doresc ca şi tu, cunoscând adevărul, să te întorci de la spurcata rătăcire şi să începi a sluji unuia Dumnezeu celui ce în ceruri vieţuieşte, şi pe toate le cuprinde, Făcătorul a toată făptura".

    Iar tatăl lui mâniindu-se, l-a închis pe el într-o odaie osebită şi a poruncit casnicilor, ca să nu îndrăznească nimeni să dea copilului pâine şi apă; şi zicea către dânsul: „Vom vedea dacă Dumnezeul tău, pe Care Il cinsteşti, îţi va da ţie hrană şi băutură". Iar Sfântul tânăr Potit, plecându-şi genunchii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Judecă Doamne pe cei ce-mi fac mie strâmbătate, şi dă război cu cei ce se luptă cu mine, pentru că doresc ca să-Ţi slujesc Ţie, Domnului meu Iisus Hristos, Celuia ce ai voit a veni din cer pe pământ pentru mântuirea omenească. Priveşte spre rugăciunea smeritului robului Tău, şi mă întăreşte pe mine întru această foame, precum ai întărit pe proorocul Tău Daniil, cel aruncat în groapa leilor. Tu ai zis întru Sfântă Evanghelia Ta: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Impărăţia Cerului. Deci şi pe mine cel închis aici pentru dreptatea Ta, şi chinuit de foame şi de sete, nu mă lăsa".

    Şi a petrecut sfântul în închisoarea aceea multe zile, fiind pedepsit de tatăl său cu foamea şi cu setea, iar de Dumnezeu fiind întărit prin hrană duhovnicească şi adăpat prin darul Sfântului Duh; şi strălucea faţa lui ca soarele. Şi veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său, zicea: „Mulţumesc ţie, Stăpâne, că pe mine nevrednicul robul Tău ai binevoit a mă sătura de bunătăţile Tale duhovniceşti, care pe cât se primesc, pe atât mai mult se doresc. Şi încă mă rog Ţie, Dumnezeul Ingerilor şi al Arhanghelilor, Milostive şi Indurate, cel ce nu voieşti moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă el, şi să fie viu. Ascultă-mă pe mine, cel ce strig către Tine cu toată inima pentru tatăl meu: dă-i lui cunoştinţa adevărului Tău şi înţelegerea credinţei. Deschide-i lui mintea, ca să poată el a Te cunoaşte pe Tine, Făcătorul său, şi Ţie unuia să-Ţi slujească, iar nu zeilor elineşti celor mulţi. Ca să nu se bucure de dânsul diavolul, vrăjmaşul numelui creştinesc, ci să se proslăvească tăria Ta cea atotputernică, care povăţuieşte spre mântuire pe cei rătăciţi".

    Aşa rugându-se el, i s-a arătat Ingerul Domnului, întărindu-l pe el, şi zicându-i: „Va fi ţie ceea ce pofteşti. Pentru că Dumnezeu, Căruia cu toată inima Te-ai încredinţat, totdeauna este cu tine, şi orice vei cere de la Dânsul, vei câştiga. Insă să ştii şi aceasta, că pierzătorul sufletelor omeneşti, diavolul, s-a gătit asupra ta. Deci se cade ţie ca să primeşti toate armele lui Dumnezeu, ca să poţi sta împotriva meşteşugirilor lui". Aceasta zicându-i îngerul luminii, s-a dus. Iar sfântul se ruga lui Dumnezeu, zicând: Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă. Că spre Tine a nădăjduit sufletul meu şi în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce va trece fărădelegea.

    Şi trecând puţin ceas, de năprasnă i s-a arătat lui îngerul întunericului, întru strălucire de lumină prefăcută, şi i-a zis lui: „Iată am venit la tine, o, tânărule fără de răutate, ca să nu slăbeşti cu sufletul tău şi cu trupul de foame şi de sete, ci să asculţi pe tatăl tău, şi să te saturi cu dânsul de mâncări. Că Hristos sunt şi, fiindu-mi milă de tine şi văzând lacrimile tale, am venit să te cercetez pe tine". Iar Sfântul tânăr Potit i-a răspuns: „Mergi înapoia mea, satano, vrăjmaşule al dreptăţii! Nu vei amăgi pe robul lui Dumnezeu; nu eşti tu Hristos, ci potrivnic lui Hristos". Aceasta zicând-o sfântul, a început a se ruga, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, goneşte pe vrăjmaşul acesta spurcat de la mine şi aruncă-l pe el întru adânc, întru care este osândit cu slujitorii săi".

    Iar diavolul schimbându-şi asemănarea îngerească cea prefăcută, s-a făcut ca un uriaş mare, cu statul ca de cincisprezece coţi. Apoi iarăşi s-a prefăcut într-un bou mare şi a răgit cu mare glas. Iar sfântul cu semnul Crucii îngrădindu-se, a zis către dânsul: „Incetează, o, răule duh, a ispiti pe ostaşii lui Hristos, pentru că nu vei putea înfricoşa pe cel răscumpărat cu Sângele lui Hristos şi îngrădit cu puterea Crucii". Şi îndată s-a stins diavolul. Şi se auzea glasul lui de departe, zicând: „O, ce fel de tânăr copil mă biruieşte pe mine, vai mie, unde mă voi odihni de acum, spre cine voi slobozi săgeţile mele? De mă apropii de un bătrân, nu atâta de lesne mă biruieşte acela, precum acest copil. Ci mă voi duce şi voi intra întru fiica una născută a împăratului Antonin, şi întru dânsa voi arăta puterea mea. Incă voi îndemna şi asupra ta, o, Potite, pe împăratul, ca să te piardă pe tine cu multe munci". Iar sfântul a răspuns: „O, vrăjmaşule, în orice fel de munci voi intra, pretutindeni te voi birui pe tine, nu eu, ci Domnul meu Iisus Hristos". Şi a fugit diavolul, strigând: „Amar mie, că sunt biruit de un copil".

    După aceasta Ghilas, tatăl lui, scoţându-l pe el de la închisoare, a zis către dânsul: „Fiule, jertfeşte zeilor, pentru că poruncă este de la împăratul, ca tot cel ce nu aduce jertfe zeilor, să se ucidă cu multe munci, sau să se dea la fiare spre mâncare. Insă mă doare pentru tine, că unul născut îmi eşti mie, ca să nu te pierd pe tine, moştenitorul meu". Grăit-a sfântul: „Căror zei să le aduc jertfă, ca să-i ştiu pe ei anume?" Iar tatăl i-a zis lui: „Au nu ştii fiule pe zeul Dia, şi pe Arta, şi pe Atena?" Grăit-a copilul: „De când m-am născut, niciodată n-am auzit ca unii ca aceştia să fie zei, fără numai idoli. O, tată, de ai fi ştiut cât de puternic este Dumnezeul creştinesc, care pe Sine smerindu-Se, ne-a mântuit pe noi, ai fi crezut într-Insul, că Acela este Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, iar toţi ceilalţi - zeii neamurilor - sunt draci". Zis-a Ghilas: „De unde sunt la tine cuvintele acestea, pe care le grăieşti?" Răspuns-a sfântul: „Acela căruia Ii slujesc, grăieşte prin buzele mele, pentru că a zis în Evanghelia Sa: Nu vă îngrijiţi, cum sau ce veţi grăi. Că se va da vouă întru acel ceas, ce veţi grăi". Zis-a Ghilas: „Au nu te temi de munci, fiul meu? Şi când vei fi dus la boierul cel muncitor şi vei fi dat la muncile cele cumplite, atunci ce vei face?" Iar sfântul copil, zâmbind, a zis: „O, tată, fără de minte cuvânt ai zis. Domnul meu Iisus Hristos, răscumpărătorul sufletelor noastre, Acela mă va întări pe mine, robul său. Au nu ştii tată, că întru Numele Domnului, David, un copil neînarmat, a ucis pe acel tare Goliat cu o piatră şi, smulgând sabia de la dânsul, i-a tăiat capul". Zis-a Ghilas: „Deci tu, nădăjduind spre Dumnezeul tău, oare eşti gata ca pentru numele Lui pe toate să le pătimeşti?"

    Răspuns-a sfântul: „Cred Făcătorului meu - Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh -, Unuia în Treime Dumnezeu, că mă va întări pe mine nu numai pe toate muncile a le suferi cu bărbăţie, ci şi a muri pentru Dânsul fără de temere. Incă să crezi şi tu tată întru Dumnezeu pentru Care îţi spun ţie, şi te vei mântui. Pentru că acei zei, cărora acum te închini, nu sunt nimic, nici nu au mântuit pe cineva cândva, nici nu au putut să facă ceva. Şi ce folos îţi este a te închina la arama cea neînsufleţită, şi la piatră, şi la lemn? Idolii când cad pe pământ, nu pot să se scoale, ci se sfărâmă bucăţi, şi sfărâmându-se nu dau glas, fiind muţi şi nesimţitori. Iar numele, cu care numiţi pe idolii voştri, cu acelea de demult se numeau oamenii cei prea spurcaţi şi prea fără de lege, care erau plini de vrăji drăceşti şi de toate faptele cele rele, şi vrednici de multe pedepse, precum şi acum pe unii ca aceia legile cetăţii îi judecă şi îi dau la pedeapsa cea de moarte. Acum ticăloasele suflete ale acelor zei ai voştri ard neîncetat în iad, în focul cel veşnic, care niciodată nu se stinge, şi cei ce acum slujesc idolilor lor, vor arde împreună cu dânşii întru acelaşi foc fără de sfârşit.

    Iar Dumnezeul nostru, Cel ce petrece în veci, pe toate le lucrează, şi îndreptează pe toată făptura cea văzută şi nevăzută, şi stăpâneşte pe cele de sus şi pe cele de jos, şi pe cei ce cred întru Dânsul, şi Ii slujesc lui cu adevărat, îi proslăveşte întru Impărăţia Sa la cer, încă şi pe pământ le face numele lor slăvit, îmbogăţindu-i pe dânşii cu darul cel de minuni, ca adică să facă ei semne şi minuni, pentru că zice: Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, dracii vor goni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma pe dânşii. Pe bolnavi mâinile îşi vor pune şi sănătoşi vor fi".

    Acestea şi altele asemenea cu acestea grăindu-le pruncul, s-a minunat Ghilas, tatăl lui, şi a zis: „Acum am cunoscut că adevărat este Dumnezeul creştinesc, care unele ca acestea şi atât de mari lucruri le grăieşte prin gura copilului acestuia, care mai înainte niciodată nu le-am auzit. Şi de n-ar fi fost în copil oarecare putere dumnezeiască, nu ar fi putut să grăiască din inima sa cuvintele acestea. Ci, precum văd, însuşi Dumnezeu Acela grăieşte prin gura fiului meu". Deci suspinând Ghilas şi plângând, a zis: „Amar mie, păcătosului, fiul meu - copilul cel tânăr - este mai înţelept decât mine - cel bătrân -, pentru că acesta din copilărie a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, iar eu îmbătrânind cu anii, până acum nu L-am cunoscut pe el. Dar acum cred cu inima şi mărturisesc cu gura, că nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul creştinesc şi nu este altul asemenea Lui". Şi aşa Ghilas crezând întru Hristos, a luat Sfântul Botez prin povăţuirea Sfântului copil Potit, fiul său.

    După botezul tatălui său, Sfântul Potit, urmând ostenelilor apostoleşti, a ieşit din Sardinia, patria sa, şi a venit în partea ce se numea Efir, şi a propovăduit acolo pe Hristos. Apoi de acolo a mers la cetatea ce se numea Valeria, în care era o femeie, anume Chiriachi, soţia senatorului Agatonie, leproasă foarte şi neputând a fi tămăduită de nici un fel de doctori. Iar Sfântul Potit mergând la uşile casei ei, şedea lângă acelea ca un sărac. Şi s-a întâmplat de a ieşit dintru acea casă oarecare famen şi Sfântul Potit a strigat către dânsul, cerând apă să bea. Iar famenul a zis către dânsul: „Dar aici ai venit să ceri apă?" Răspuns-a sfântul: „Nu însetez atât de apa din casa aceasta, pe cât de mântuirea sufletelor, ca să fie darul Domnului meu Iisus Hristos în casa aceasta". Şi minunându-se famenul de cuvintele sfântului, l-a întrebat pe el: „De unde eşti tu, copile, şi cum te numeşti?" Răspuns-a Sfântul Potit: „Din pământ sunt născut ca şi tine, numele meu este Potit şi sunt rob al Stăpânului meu Iisus, Care este Mântuitorul sufletelor omeneşti celor ce cred întru Dânsul, şi tămăduitorul neputinţelor trupeşti; Care pe leproşi i-a curăţit, pe slăbănogi i-a ridicat de pe pat, pe orbi i-a luminat şi pe cei morţi i-a înviat cu cuvântul".

    Zis-a famenul: „Dacă rob eşti al Aceluia, apoi oare vei putea ca să cureţi pe cei leproşi?" Răspuns-a sfântul: „Unde va fi credinţa, acolo va fi şi tămăduirea, pentru că Stăpânul meu Iisus Hristos după credinţă dă tuturor celor ce cer de la Dânsul". Zis-a famenul: „Dar vei putea tu ca să tămăduieşti de lepră pe stăpâna noastră?" Răspuns-a sfântul: „De va crede întru Hristos Dumnezeul meu, va fi sănătoasă". Zis-a famenul: „Dacă o vei tămădui pe ea, stăpân vei fi al tuturor averilor ei". Răspuns-a sfântul: „Eu nu doresc nici aur, nici argint, nici averile ei, ci caut ca să-i împreunez sufletul ei cu Hristos Dumnezeul meu".

    Şi îndată famenul a înştiinţat de aceea pe stăpâna sa, şi a dus la dânsa pe Sfântul Potit. Şi intrând în camera ei, a zis: „Pacea Domnului meu Iisus Hristos să fie în casa aceasta". Şi a zis către dânsul Chiriachi: „Tămăduieşte-mă pe mine, rogu-mă ţie, de poţi să mă tămăduieşti". Răspuns-a sfântul: „Crede întru Dumnezeul cel propovăduit de mine, primeşte Sfântul Botez şi vei fi sănătoasă". Zis-a femeia: „Invaţă-mă pe mine cum să cred". Iar sfântul a învăţat-o pe dânsa pentru Hristos Dumnezeu, arătându-i ei calea cea dreaptă a mântuirii. Atunci a zis femeia: „Cred că nu este alt Dumnezeu, fără de Acela, de Care tu îmi spui mie, şi nădejdea tămăduirii mele întru Dânsul o pun, iar tu fă cea ce poţi să faci".

    Iar Sfântul Potit, plecându-şi genunchii la rugăciune, a început a grăi cu lacrimi: „Doamne Iisuse Hristoase, Impăratul Ingerilor, Mântuitorule al sufletelor, Tu ai zis ucenicilor Tăi: Cu numele Meu pe cei leproşi să-i curăţiţi, pe cei morţi să-i înviaţi. Auzi-mă şi pe mine robul Tău, Stăpâne, şi tămăduieşte pe femeia aceasta. Să fie darul Tău peste dânsa, ca să zică neamurile, că Tu eşti Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine". Aşa rugându-se, a rânduit ca să se facă botezul şi, când a intrat femeia aceea în scăldătoare şi s-a botezat, îndată s-a curăţit de lepra sa şi a ieşit sănătoasă, avându-şi trupul ca o pruncă tânără. Aceasta văzând-o bărbatul ei, Agaton, şi toţi casnicii, au crezut întru Hristos şi s-au botezat; iar ceilalţi cetăţeni urmând lor, au primit mulţi sfânta credinţă, ca la jumătate de cetate, şi binecuvântau pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, mare lumină am văzut prin copilul acesta, care ne-a scos pe noi din întunericul idolesc". Iar Sfântul Potit le grăia lor: „Iată, vedeţi măririle lui Dumnezeu, deci să păziţi poruncile Lui şi vă veţi mântui în veci".

    Şi ieşind de acolo, s-a dus la un munte în pustie care se numea Gargara, şi acolo locuia cu fiarele ca şi cu oile, pentru că, prin dumnezeiasca poruncă, i se supuneau lui fiarele şi se adunau în urma lui. Intru acea vreme a intrat dracul în fiica împăratului Antonin cu numele Agnia, şi o muncea pe dânsa. Şi era împăratul în mâhnire mare şi se ruga pentru dânsa deşerţilor săi zei, făgăduind şi zicân-du-le: „Zeule Apolone, zeule Dia, zeule Arfan, tămăduiţi pe fiica mea, şi voi aduce vouă întru jertfă boi cu coarnele aurite". Iar dracul striga prin gura fecioarei, zicând: „De nu va veni aici Potit cel ce petrece în muntele Gargara, eu de aici nu voi ieşi". Iar împăratul îndată a trimis pe oarecare boier al său, cu numele Ghelasie, cu patruzeci de ostaşi, la muntele acela, ca să caute pe Potit. Şi aceia ducându-se acolo şi străbătând pustia Gargariei, au aflat pe robul lui Hristos şezând în munte, şi împrejurul lui stând mulţime de fiare, pe care văzându-le ostaşii, s-au temut şi voiau să fugă, pentru că fiarele se întorseseră spre dânşii, ca să se repeadă la ei. Iar sfântul a certat pe fiare, zicându-le: „Duceţi-vă la locurile voastre nevătămând pe nimeni". Şi s-au dus fiarele.

    Iar sfântul a zis către Ghelasie: „Pentru ce ai venit la mine cu atât de mulţi ostaşi?" Iar Ghelasie l-a întrebat pe el: „Dar tu eşti Potit?" Şi el a răspuns: „Eu sunt păcătosul, robul Dumnezeului meu Iisus Hristos". Ghelasie a zis: „împăratul Antonin are trebuinţă de tine, deci să mergi la dânsul cu noi". Grăit-a sfântul: „Ce trebuinţă are împăratul cel necurat de un om creştin?" Şi luând ostaşii pe Sfântul Potit, l-au dus la Roma. Iar după ce s-au dus ei înaintea împăratului, l-a întrebat pe el împăratul: „De ce neam eşti?" Răspuns-a sfântul: „Sunt creştin, născut din părinţi creştini". Zis-a Antonin: „Au nu ştii poruncile noastre cele împărăteşti, că tot cel ce nu se închină zeilor noştri, cu moarte va muri?" Răspuns-a sfântul: „Eu aceasta şi doresc, ca să mor pentru Hristos Dumnezeul meu".

    Grăit-a lui împăratul: „A ajuns la mine vestea despre tine, cum că poţi să tămăduieşti pe fiica mea; şi de vei face aceasta, te voi cinsti pe tine cu multe daruri şi bogăţii". Grăit-a sfântul către dânsul: „Zeii tăi pentru ce nu o tămăduiesc pe dânsa?" Zis-a împăratul: „Pentru ce aşa cu mândrie îmi răspunzi mie?" Sfântul Potit a zis: „De voi tămădui pe fiica ta, vei crede întru Dumnezeu întru Care eu cred?" Iar împăratul s-a făgăduit că va crede, şi i-a grăit lui sfântul: „Ştiu că inima ta este împietrită şi nu vei crede, dar pentru norodul cel ce stă de faţă o voi face aceasta, cu puterea Dumnezeului meu, ca să vadă şi să creadă, şi să proslăvească numele lui Iisus Hristos".

    Atunci a fost adusă fiica împăratului şi au pus-o înaintea lui, şi a zis prin gura ei diavolul către sfântul: „Ce, Potite? Au nu ţi-am spus ţie, că şi nevrând tu, te voi face să vii la împăratul?" Iar sfântul suflând spre faţa copilei, a zis către dracul: „Domnul meu Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Căruia se supune toată făptura cea cerească şi pământească, şi cea de sub pământ, te ceartă pe tine, necuratule duh, şi-ţi porunceşte ca să ieşi dintru această zidire a Lui, şi să nu ai mai multă stăpânire a intra într-însa".

    Aceasta zicând-o sfântul, a lovit cu dreapta peste obraz pe copilă, şi îndată au văzut toţi ieşind din gura ei un balaur înfricoşat, care după ce a ieşit s-a stins. Iar cei ce stăteau de faţă văzând aceasta, s-au umplut de spaimă şi au grăit: „Cu adevărat mare este Dumnezeul copilului acestuia"; şi mulţi dintr-înşii au crezut întru Hristos. Incă s-a mirat şi împăratul văzând aceasta şi zicea: „O, cât de mare este vrăjitoria creştinească!" Iar sfântul a zis către dânsul: „Amar ţie, nebune împărate, că văzând măririle lui Dumnezeu, nu crezi într-Insul". Iar împăratul a zis: „Mulţumire dau zeilor mei, celor ce mi-au tămăduit pe fiica mea". Grăit-a Sfântul: „Minţi, împărate, că nu zeii tăi, ci Hristos Domnul Dumnezeul meu a tămăduit-o pe dânsa".

    Şi a zis împăratul: „Lasă-ţi acele cuvinte ale tale şi jertfeşte zeilor mei, şi te voi face pe tine mare în palatele mele cele împărăteşti, şi-ţi voi da ţie aur şi argint şi bogăţii". Răspuns-a sfântul: „Să nu-ţi fie ţie bine, o, împărate, cel ce îmi făgăduieşti mie pe acelea pe care eu le socotesc ca pe un gunoi al pământului. Pentru că am bogăţii nestricăcioase şi negrăite la ceruri, pe care Hristos Domnul meu le-a gătit tuturor celor ce-L iubesc pe el. Iar aurul tău şi argintul, şi toate bogăţiile tale, le va mânca focul". Zis-a împăratul cu mânie: „Incă cu mândrie grăieşti împotriva mea?" Răspuns-a sfântul: „Grăiesc, căci nu mă tem de tine. Că Domnul meu Iisus Hristos mă va scoate pe mine din mâinile tale". Zis-a împăratul: „Mă ocărăşti şi mă necinsteşti pe mine, dar eu rabd cruţându-ţi tinereţile tale, şi te sfătuiesc pe tine ca să aduci jertfă zeilor, ca să nu încep îndată a te munci pe tine". Răspuns-a sfântul: „Cruţă-te pe tine singur, căci mare iad se găteşte ţie, şi vei pieri tu şi împărăţia ta, şi vei arde în focul cel nestins, împreună cu tatăl tău diavolul în veac".

    Deci umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca, dezbră-cându-l pe Sfântul Potit, să-l bată cumplit cu toiege. Iar sfântul fiind bătut, grăia: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, că m-ai învrednicit pe mine a pătimi pentru numele Tău". Iar împăratul a zis către mucenic: „Ce voieşti, Potite? Oare să mori, ori să jertfeşti zeilor, ca să fii viu şi întreg?" Grăit-a sfântul: „La care zei voieşti să jertfesc?" Iar împăratul, poruncind să înceteze a bate pe mucenic, a zis către dânsul: „Au nu ştii pe marele zeu Dia şi pe Arfan şi pe Athina?" Iar Sfântul Potit zâmbind, a zis: „Să-i vedem pe dânşii, ce fel de zei sunt aceia, şi voi face ceea ce porunceşti". Iar împăratul cu bucurie l-a dus pe el în capiştea idolească, unde când sfântul s-a rugat Dumnezeului celui de sus, îndată au căzut idolii şi s-au sfărâmat în mici bucăţi. Şi a zis sfântul către împăratul: „De sunt adevăraţi zei, apoi pentru ce au căzut? Şi căzând, pentru ce nu se scoală şi nici nu îşi ajută lor? Deci vezi o, împărate, cât de mare este puterea Dumnezeului meu". Iar umplându-se împăratul de ruşine şi de mânie, a poruncit ca legând pe mucenic cu fiare grele, să-l arunce în temniţă.

    Şi şezând sfântul în temniţă şi rugându-se, i s-a arătat un înger purtător de lumină, întărindu-l şi mângâindu-l pe el. Iar la miezul nopţii s-au topit ca ceara fiarele cele grele de pe dânsul, şi s-a umplut temniţa de lumină şi de bună mireasmă negrăită. Iar străjerii mirosind acea bună mireasmă, s-au mirat, şi se întrebau de unde iese. Şi privind pe o ferestruie în temniţă, au văzut o lumină minunată, şi pe sfântul slobozit din fiare, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu, şi vorbind cu îngerul. Şi s-au umplut de frică şi de spaimă. Apoi, luminându-se de ziuă, s-au dus şi au spus împăratului. Şi a poruncit împăratul ca îndată să se gătească priveliştea şi propovăduitorii să strige, ca norodul să se adune la privelişte. Deci mult norod adunân-du-se, a venit împăratul, şi şezând la divanul cel obişnuit, a poruncit ca să scoată din temniţă pe mucenic şi să-l pună de faţă la judecata sa.

    Şi adus fiind mucenicul la privelişte, s-a îngrădit pe sine cu semnul Crucii şi a stat înaintea împăratului cu faţă luminoasă. Iar Antonin iuţindu-se cu mânie şi căutând cu groază spre dânsul, i-a zis: „Unde ţi se pare că stai acum, Potite?" Răspuns-a sfântul: „Văd că stau pe pământul Dumnezeului meu". Zis-a împăratul: „Acum îţi va fi ţie pierzarea şi care Dumnezeu te va scoate pe tine din mâinile mele?" Grăit-a sfântul: „Să se umple de ruşine faţa ta, o, împărate, că mai bună pricepere are câinele decât tine. Că acela luând din mâinile cuiva pâine, se îmblânzeşte către dânsul. Iar tu câştigând tămăduire fiicei tale de la Dumnezeul meu, îl huleşti pe El".

    Şi îndată împăratul a poruncit ca, dezgolind pe mucenic, să-l spânzure la muncire şi să-l ardă cu făclii. Apoi cu unghii de fier a poruncit să-i strujească trupul lui. Iar sfântul răbdând toate acestea ca într-un trup străin, batjocorea pe împăratul, zicând: „Unde sunt îngrozirile tale, o, împărate? Te-ai lăudat că mă vei dovedi pe mine cu muncile, iar eu, fiind muncit, nici un fel de durere nu simt. Deci să ştii şi să înţelegi că aceste munciri nu trupului meu, ci inimii tale îi aduc dureri, de vreme ce le biruiesc pe acestea prin răbdarea mea, şi mai mult mă veselesc întru dânsele".

    Iar împăratul mai mult se mânia pentru ruşinea sa şi a poruncit ca scoţând pe mucenic de la muncire, să-l dea spre mâncare fiarelor. Iar fiarele cele slobozite la dânsul, alergând, cădeau înaintea lui, şi lingeau picioarele lui, iar sfântul striga către împăratul: „Ce zici acum, spurcatule muncitor? Au încă nu vezi puterea lui Hristos, Dumnezeul meu?" Iar împăratul poruncind ca să întoarcă fiarele, a zis către slujitorii cei ce-l munceau: „Tăiaţi pe ticălosul acesta bucăţi şi-l aruncaţi spre mâncarea câinilor". Şi luând slujitorii securea, când au început să taie pe sfântul, atunci trupul lui s-a făcut atât de tare, cu o minunată putere dumnezeiască, încât nu putea deloc securea să-l vatăme pe acela, ca pe o piatră vârtoasă sau ca pe nişte fier, şi singuri se răneau unul pe altul cu securile. Aceasta văzând-o noroadele cele ce priveau, s-au minunat foarte, şi au crezut mulţi întru Hristos Domnul ca la două mii, şi strigau, grăind: „Cu adevărat Acelaşi Dumnezeu lucrează în tânărul acesta, care mai înainte a lucrat în Petru şi în Pavel, care au pătimit întru această cetate".

    Aceasta văzând-o muncitorul şi glasul norodului auzindu-l, s-a tulburat. Şi gemând de la inimă, a zis: „O, cât de mare este vrăjitoria acestui spurcat creştin!" Şi a poruncit să pregătească o tigaie de fier şi să fiarbă untdelemn într-însa, şi punându-l pe mucenic în ea, să-l ardă, mai adăugând încă a topi şi plumb, şi cu acela a stropi trupul mucenicului. Iar sfântul ca întru oarecare răcorire fiind, se veselea şi slăvea pe Dumnezeu, grăind către împăratul: „Juru-te pe tine, pe cinstea ta cea împărătească, ca încă să-mi mai adaugi mie plumb de acesta topit, pentru că foarte mare răcorire am dintru acesta". Şi nu se pricepea împăratul ce fel de muncă încă mai cumplită să scornească asupra lui. Deci luând pe sfântul de pe tigaie, a poruncit să aducă un piron de fier lung, să-l înfierbânteze pe acela şi să-l bată deasupra în capul mucenicului. Aceasta făcându-se, s-a făcut cu dumnezeiasca putere aceea că mucenicul luând în cap pironul, petrecea viu şi sănătos şi fără de durere, iar durerea aceea, pe care ar fi simţit-o mucenicul, s-a suit pe capul împăratului, şi durându-l capul pe împăratul cumplit, striga către mucenic, zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui Hristos, şi din durerea aceasta mă izbăveşte, acum cunosc puterea Dumnezeului tău". Şi a grăit sfântul: „Zeii tăi să te tămăduiască pe tine".

    Iar împăratul neîncetat ruga pe mucenic pentru tămăduirea sa. Şi i-a zis sfântul: „Până ce nu va veni aici fiica ta, pe care Hristos al meu a făcut-o sănătoasă, tu nu vei putea să te tămăduieşti". Şi îndată au chemat pe fiica împăratului, care căzând la picioarele mucenicului, grăia: „Rogu-mă ţie, robule al lui Dumnezeu, botează-mă pe mine întru numele atotputernicului Dumnezeului tău, pe care Il propovăduieşti". Şi a poruncit sfântul ca îndată să gătească scăldătoare. Şi a botezat pe dânsa singur înaintea tuturor, de vreme ce nu era cu putinţă ca întru acea vreme să afle preot, toţi preoţii ascunzându-se din pricina prigoanei.

    Iar după botezul fiicei împăratului, întinzându-şi mucenicul mâinile sale spre Dumnezeu, a făcut rugăciune pentru tămăduirea împăratului, şi îndată acela s-a făcut sănătos. Ci, o orbire şi nebunie a închinării de idoli! Că în loc ca să cunoască el pe adevăratul Dumnezeu şi să-I mulţumească, necuratul împărat a început a da mulţumire spurcaţilor săi zei, zicând: „Mulţumesc ţie, zeule Apolone, zeule Arfe, şi zeiţă Athino, că m-aţi tămăduit pe mine". Atunci sfântul a început a ocărî foarte pe împăratul, defăimându-l pentru nebunia şi împietrirea lui, că se dăduse cu totul la înşelăciunea drăcească.

    Iar împăratul ca un îndrăcit mâniindu-se, a poruncit ca să taie limba sfântului, şi ochii să-i scoată. Iar mucenicul lui Hristos şi după tăierea limbii vorbea luminos, slăvind pe Dumnezeu şi grăind: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda lui în gura mea. Bine voi cuvânta pe cel ce a pus în gura mea cântare nouă, şi voi cânta Dumnezeului meu întru veselie şi bucurie".

    Iar către împăratul a zis: „Ce ai sporit păgânule, tăindu-mi limba mea? Ai nădăjduit că odată cu limba vei lua şi cuvântul din gura mea? Iată, vezi şi mă auzi pe mine grăind luminos, cu Darul lui Hristos Dumnezeul meu, care te va birui pe tine ca şi de demult pe faraon". Iar împăratul văzându-se pe sine biruit şi ruşinat, a rămas ca un uimit, nepricepându-se ce să facă mai mult mucenicului. Şi vrând acum să se izbăvească pe sine de ocara norodului, a poruncit ca să taie pe mucenic cu sabia.

    Şi tăindu-se capul sfântului, şi-a săvârşit nevoinţa pătimirii sale. Aşa şi-a pus sufletul său Sfântul Mucenic Potit pentru Hristos, în anii cei prunceşti, şi acum împărăteşte cu Dânsul la ceruri în viaţa cea fără de moarte, căreia şi noi să ne învrednicim cu rugăciunile Sfântului Mucenic Potit, şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava împreună cu Tatăl, şi cu Sfântul Duh, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.