SFÂNTUL SFINTIT MUCENIC MARCEL, PAPA ROMEI SI CEI ÎMPREUNA CU DÂNSUL (07 iunie)

    Sfântul Marcel a fost de neam roman si tatal sau se numea Benedict. El a luat scaunul Bisericii Romei dupa Sfintitul Mucenic Marcelin si a stat pe dânsul cinci ani si sase luni, în zilele pagânilor împarati ai Romei Diocletian, Maximian Erculie, Maximian Galerie si Maxentie.

    Pe vremea aceea, în Roma se petreceau urmatoarele fapte: Maximian Erculie, pe care Diocletian îl luase cu sine la împaratie, s-a întors din partile Africii si, vrând sa faca un lucru placut împaratului Diocletian care zabovea în Rasarit, a început a zidi în Roma, în numele lui, niste palate de piatra care se numeau "terme" - adica bai calde - pentru spurcatele lor odihne. Si aflând printre ostasii Romei multi care credeau în Hristos, a luat de la dânsii cinstea ostaseasca si i-a judecat la o robie ca aceasta - precum Faraon de demult pe israeliteni în Egipt - ca unii sa faca caramizi, altii var, iar altii sa sape la pamânt si sa care piatra la zidirea acelor palate. Aceasta o facea spre batjocura tuturor crestinilor din Roma, deoarece stia ca multi romani, nu numai din poporul cel de rând, dar si din cei de neam mare, tineau credinta crestineasca, desi nu pe fata.

    Pe atunci era în Roma un barbat oarecare, bogat si cinstit, crezând în Hristos, cu numele Trason. Acela vazând pe crestinii cei chinuiti în robia cea grea si slabiti de foame, a început a le da în as­cuns hrana din averile sale, haine si toate cele de trebuinta, prin ajuto­rul a patru barbati tematori de Dumnezeu, alesi de el pentru aceasta, ale caror nume erau acestea: Sisinie, Chiriac, Smaragd si Larghie.

    Si înstiintându-se de aceasta fericitul Marcel, s-a umplut de bucurie mare pentru milostenia facuta sfintilor. Deci, chemând la el pe cei patru barbati si aflând de toate îndurarile lui Trason, i-a multumit foarte mult; iar pe Sisinie si pe Chiriac i-a facut diaconi ai Bisericii Romei. Dar, într-o noapte, pe când cei doi diaconi duceau în spate hrana trimisa sfintilor mucenici de Trason, au fost prinsi de ostasii pagâni si dusi la tribunul Exuperie. Iar tribunul, vazându-i pe ei, a poruncit sa-i arunce în temnita poporului. Iar a treia zi a spus de dânsii împaratului Maximian, iar împaratul i-a osândit la aceeasi robie la care lucrau si ceilalti, si au fost numarati în rândul celor ce carau nisip la zidirea bailor.

    Si era acolo un barbat oarecare, anume Saturnin, batrân cu anii, care nu putea sa duca sarcina ce i se punea pe spate. Deci fericitii diaconi Sisinie si Chiriac ajutau acelui batrân si nu numai sarcinile lor le purtau, dar si sarcinile altora; iar în gura lor aveau neîncetata cântare de psalmi spre slava lui Dumnezeu. Toate acestea le-au spus strajerii tribunului, iar tribunul, împaratului. Atunci împaratul a po­runcit ca sa fie adus Sisinie înaintea lui. Si vazându-1 pe el împaratul, 1-a întrebat: „Cum te numesti?" Sfântul a raspuns: „Eu, pacatosul, ma numesc Sisinie si sunt rob al robilor Domnului nostru Iisus Hristos". Zis-a Maximian: „Care sunt stihurile pe care voi le cântati?" Raspuns-a diaconul: „Daca ai fi cunoscut puterea stihurilor celor ce se cânta de noi, ai fi cunoscut si pe Ziditorul tau". Zis-a împaratul: „Si cine este ziditorul meu, daca nu nebiruitul Erculie?" Grait-a diaconul: ,,Noua ne este urâciune nu numai a-1 numi, dar si a auzi de dânsul". Imparatul a zis: „Alege-ti una din doua: ori sa aduci jertfa zeului Erculie, ori îti voi arde trupul în foc". Sfântul a raspuns: „Eu doresc de mult aceasta, ca sa ma învrednicesc a patimi pentru Hristos Dumnezeul meu, ca astfel sa primesc cununa cea dorita a muceniciei".

    Si mâniindu-se împaratul, 1-a dat spre muncire lui Laodichie eparhul. Iar acela 1-a aruncat în temnita lui Mamertin si acolo a petrecut mucenicul 17 zile. Dupa împlinirea zilelor acelora, eparhul voia ca pe Sfântul Sisinie diaconul, legatul lui Hristos, sa-1 aduca înaintea sa la întrebare. Deci, fiind scos din temnita, a fost dus mai întâi la mai marele închisorii, Apronian, care cautând spre el, 1-a vazut luminat cu o lumina preaminunata din cer si a auzit înca si un glas, graind: Veniti binecuvântatii Parintelui Meu, de mosteniti împaratia cea gatita voua de la facerea lumii. Deci umplându-se Apronian de spaima si de cutremur, a cazuti la picioarele Sfântului Sisinie si a zis: „Te jur pe Hristos, pe care îl propovaduiesti, ca sa ma botezi fara de întârziere, si sa ma faci partas cununii tale". Deci, în acel ceas a fost adusa apa, iar Sfântul diacon Sisinie, învatând pe Apronian, a binecuvântat apa si 1-a bagat gol într-un vas plin cu apa pe cel ce-1 învatase, si i-a zis: „Crezi întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul si în Fiul Lui Cel Unul nascut, în Domnul nostru Iisus Hristos, si în Duhul Sfânt?" El a raspuns: „Cred". Sfântul Sisinie a grait: „Sa te lumineze pe tine Tatal, Fiul si Sfântul Duh". Apoi 1-a scos din apa.

    Dupa aceea 1-a dus la Sfântul Marcel papa si acela a uns pe cel nou luminat cu Sfântul Mir. Dupa aceea, savârsind Sfânta Liturghie, i-a împartasit pe amândoi si pe toti cei ce erau acolo, cu Preacuratul Trup si Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos.

    Intr-aceeasi zi, pe la amiaza, eparhul Laodichie a poruncit sa puna înaintea sa pe Sisinie diaconul. Deci a venit cu dânsul fericitul Apronian, mai marele închisorii, robul lui Hristos cel nou luminat, si a început a striga catre eparh, zicând: „Pentru ce va ridica pe voi diavolul împotriva robilor lui Dumnezeu, ca sa faceti atâtea rautati celor nevinovati?" Iar eparhul, minunându-se de cuvintele Iui Apro­nian, a zis catre dânsul: „Dupa cum vad, si tu te-ai facut crestin!" Fericitul Apronian a raspuns: „Amar mie, ticalosul, ca mi-am pierdut zilele în pagânatate, necunoscând pâna acum pe adevaratul Dumnezeu". Eparhul a zis: „Cu adevarat acum îti vei pierde zilele". Si a poruncit sa-i taie capul, zicând: „De nu va pieri acesta, apoi multi vor pieri dupa el". Si a scos pe Sfântul Apronian afara din cetate, ca la doua mile, si taindu-i capul pe calea Salariei, sfântul a luat astfel cununa muceniciei.

    Dupa aceea, eparhul a poruncit ca pe Sfântul diacon Sisinie si pe batrânul Saturnin cel mai sus pomenit sa-i arunce în temnita, zicând catre ei: „De nu veti jertfi zeilor, va voi pierde cu felurite munci". Si sezând ei în temnita, veneau multi necredinciosi, care erau botezati de ei fara de temere. Iar dupa ce au trecut patruzeci de zile, eparhul Laodichie, auzind despre aceea, a poruncit sa pregateasca divan în capistea zeitei Teliuri si, sezând acolo, a poruncit sa aduca pe batrânul Saturnin si pe diaconul Sisinie. Deci, aducându-se înaintea lui cei legati pentru Hristos, ferecati cu lanturi de fier si cu picioarele desculte, eparhul le-a zis: „Ce? înca n-ati lepadat desarta înselaciune crestineasca si oare nu voiti sa va închinati zeilor, carora se închina împaratii?" Raspuns-a Sfântul Sisinie diaconul: „Noi, pacatosii, ne închinam Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si niciodata nu ne vom pleca capetele noastre înaintea diavolilor si pietrei celei neînsufletite". Laodichie a zis: „Sa se aduca aici catui de arama, în care se aduce zeilor tamâie". Deci îndata au adus catuile cele de arama pline cu carbuni aprinsi, iar muncitorul silea pe sfinti ca sa aprinda tamâie zeilor. Atunci Sfântul batrân Saturnin a zis: „Domnul sa sfarâme pe zeii pagânilor". Si îndata topindu-se catuile cele de arama, s-au varsat ca apa. Aceasta vazând-o doi ostasi, Papie si Mavru, au strigat, zicând: „Cu adevarat Dumnezeu este Iisus Hristos, pe Care îl cinstesc Sisinie si Saturnin". Deci, umplându-se de mânie eparhul Laodichie, a poruncit sa spânzure pe Sfintii Mucenici Saturnin si Sisinie pe un lemn de muncire si sa-i bata aspru cu vine si cu toiege noduroase. Iar ei ziceau: „Slava Tie, Doamne Iisuse Hristoase, ca ne-ai învrednicit a fi prieteni robilor Tai care au patimit pentru Tine!" Iar ostasii Papie si Mavru, privind la patimirea sfintilor, iarasi au strigat, zicând eparhului: „Pentru ce va ridica pe voi diavolul împotriva robilor lui Dumnezeu, sa-i munciti fara de vina?" Iar Laodichie, mâniindu-se pe acei ostasi, a poruncit sa-i bata cu pietre peste gura, si sfarâmându-le gura, i-a aruncat în temnita.

    Iar mucenicii lui Hristos fiind spânzurati spre muncire, eparhul a poruncit sa li se arda subtiorile cu lumânari aprinse. Si patimind ei unele ca acestea, multumeau lui Dumnezeu cu fete luminoase. Apoi, într-aceeasi zi, muncitorul a hotarât asupra lor osânda de moarte. Deci i-au luat de la muncire si i-au dus dupa cetate, pe calea Numentaniei, si acolo le-au taiat capetele lor. Iar Trason, barbatul dreptcredincios mai sus pomenit, cu preotul Ioan, luând trupurile lor, le-a îngropat la mosia sa, lânga calea Salariei.

    Iar ostasii cei aruncati în temnita, Papie si Mavru, dorind Sfântul Botez, se rugau lui Hristos si au iesit din temnita prin usile deschise, neoprindu-i nimeni si, mergând la preasfintitul papa Marcel, au primit de la el Sfântul Botez. Iar dupa Botez, mergând, iarasi s-au predat ostasilor care îi cautau si au fost dusi înaintea eparhului. Si vazându-i eparhul, a zis catre ei: „Acum am cunoscut ca voi sunteti crestini". Sfântul Papie a zis: „Cu adevarat suntem crestini". Eparhul Laodichie a zis: „Lepadati desarta înselaciune crestineasca si închinati-va zeilor, carora se închina împaratii". Sfântul Mavru a raspuns: „Sa se închine lor toti cei ce s-au deznadajduit de sufletele lor, ca sa piara în veci". Eparhul a zis: „Voi v-ati deznadajduit de sufletele voastre, de nu veti jertfi zeilor celor fara de moarte. Ascultati-ma pe mine si faceti cele ce va zic, ca sa fiti vii".

    Sfântul Papie a raspuns: „Tu jertfeste-te lor, ca sa vietuiesti în muncile cele vesnice!" Atunci eparhul a poruncit sa-i întinda la pamânt si sa-i bata foarte tare cu bete. Iar ei, fiind batuti fara de mila, nu strigau nimic altceva, decât numai aceasta: „Iisuse Hristoase, ajuta noua, robilor Tai!" Dupa aceea muncitorul a poruncit sa-i bata cu vergi de plumb. Si astfel, fiind batuti mult, si-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, luându-le noaptea Ioan preotul, le-a îngropat cu cinste, dupa porunca Sfântului Marcel papa, lânga mormântul Sfintilor Mucenici Sisinie si Saturnin, care au patimit mai înainte.

    Intr-acea vreme a venit la Roma si împaratul Diocletian, iar Laodichie eparhul a spus împaratilor toate cele despre sfintii mu­cenici, cum, muncindu-i pe ei, i-a pierdut cumplit. Iar împaratii s-au bucurat de aceea si l-au laudat pe el pentru acel lucru.

    Iar Sfântul Chiriac, diaconul cel pomenit mai sus, pe care 1-a facut diacon preasfintitul papa Marcel împreuna cu Sfântul Sisinie, era în temnita si în robia cea grea cu Smaragd si cu Larghie, ca si cu alti multi ostasi ai lui Hristos. Ziua erau scosi la lucrul cel greu, iar noaptea erau închisi în temnita. Iar fericitului Chiriac i se daduse darul de la Dumnezeu ca sa tamaduiasca neputintele; si, venind multi la el, îsi aduceau pe neputinciosii lor, iar Sfântul Chiriac facând rugaciune peste ei, îi tamaduia. Si orbii se luminau, cei slabanogi primeau sanatate, diavolii erau izgoniti din oameni si cu rugaciunile sfântului se tamaduiau toate bolile.

    Si împaratul Diocletian avea o fiica pe nume Artemia, care, cu îngaduinta lui Dumnezeu, s-a îndracit si era muncita de duhul cel necurat. Deci, înstiintându-se Diocletian despre acea nenorocire, s-a mâhnit foarte tare si de întristare n-a gustat hrana în ziua aceea. Iar când a intrat în odaia fiicei sale, unde se îndracea ea, diavolul a strigat prin gura fecioarei, zicând: „Nu voi iesi, nici va putea cineva sa ma izgoneasca, de nu va veni Chiriac diaconul".

    Deci Diocletian îndata a poruncit sa caute pe Chiriac. Si, aflându-l în legaturi, l-au adus la împarat cu amândoi tovarasii sai, cu Smaragd si cu Larghie. Iar împaratul 1-a rugat sa intre în odaia fiicei sale si sa ajute aceleia ce patimeste. Si mergând Sfântul Chiriac la ea, a zis duhului celui necurat ce o muncea: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, îti poruncesc sa iesi din aceasta fecioara!" Iar diavolul a raspuns prin gura ei: „De voiesti sa ies dintr-însa, da-mi alt vas în care sa intru!" Sfântul Chiriac a zis: „De poti, intra în trupul meu". Raspuns-a diavolul: „Nu pot intra în vasul tau, caci este închis si pecetluit din toate partile". Sfântul Chiriac i-a zis: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel rastignit, iesi dintr-însa, ca sa fie vasul curat spre slujba Duhului Sfânt!"

    Atunci necuratul duh a strigat, zicând: „O, Chiriac, daca ma izgonesti de aici, te voi rândui sa mergi tocmai în Persia". Zicând aceasta, a iesit; iar fecioara Artemia, scapând din muncirea diavoleasca, a strigat catre sfântul, zicând: „Te jur pe Dumnezeul pe Care îl propovaduiesti, sa ma botezi; pentru ca vad de departe pe Domnul Cel propovaduit de tine". Si statea acolo si maica ei, împarateasa Sirena, si s-a umplut si ea de îndoita bucurie; pe de o parte, pentru tamaduirea fiicei sale; iar pe de alta, pentru puterea lui Hristos, de vreme ce în taina era crestina. Deci, gatind apa a doua zi, au botezat pe fecioara Artemia în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, în ascuns de împaratul Diocletian.

    Dintr-acel timp, Sfântul Chiriac s-a facut cunoscut împaratului, care 1-a pus în libertate împreuna cu prietenii lui, Smaragd si Larghie. Si i-a dat lui împaratul casa în Roma aproape de termele sale, poruncindu-i sa petreaca fara de temere. Iar împarateasa Sirena îsi învata pe fiica sa sa iubeasca pe Hristos cu toata osârdia si sa pazeasca legea Lui cu credinta. Si nu dupa multa vreme a venit la Diocletian o scrisoare de la împaratul Persiei, rugându-1 sa trimita pe diaconul Chiriac, deoarece fiica lui se îndraceste, iar diavolul striga prin gura ei: „Nimeni nu poate sa ma izgoneasca, decât numai Chiriac, diaconul Romei". Atunci împaratul a zis sotiei sale, împarateasa Sirena, sa-1 cheme la dânsa pe Chiriac si sa-1 roage sa mearga în Persia la fiica împaratului cea îndracita.

    Deci, Sfântul Chiriac fiind chemat la împarateasa si aflând de scrisoarea din Persia, a zis: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, voi merge fara sa ma îndoiesc". Deci, gatit fiind de împarateasa cu cele trebuincioase pentru cale, s-a dus cu prietenii sai, Smaragd si Larghie. Si ajungând în Persia si intrând la fata cea îndracita, diavolul a strigat prin gura ei: „Chiriac, iata te-am ostenit pâna aici, precum ti-am fagaduit!" Sfântul a raspuns: „Cu ajutorul Stapânului meu Iisus Hristos am venit aici, ca si de aici sa te izgonesc pe tine; de aceea îti poruncesc, duhule necurat, în numele lui Iisus Hristos sa iesi din fecioara aceasta si de acum sa nu te mai întorci într-însa".

    Diavolul a zis: „Dar te-ai ostenit, Chiriace! Stai mai întâi si te odihneste". Sfântul a raspuns: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel ce le rânduieste pe toate, nu m-am ostenit". Diavolul a zis: „însa eu ceea ce am voit, aceea am si facut! Am fagaduit ca te voi aduce pe tine în Persia si iata ca te-am adus!" Sfântul a raspuns: „Neputinciosule si ticalosule, tu nu pe toate câte le voiesti le poti face, ci pe câte Ziditorul nostru îti îngaduie!" Atunci diavolul a început a munci pe fecioara; iar sfântul diacon a cazut cu fata la pamânt, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi. Si striga diavolul catre sfânt: „Daca ma izgonesti, apoi da-mi alt vas în care sa intru!" Iar sfântul i-a zis lui: „Lipsitule, tu nu ai parte nicaieri în zidirea lui Dumnezeu, ci te alunga de pretutindeni puterea cea nebiruita si atotputernica a Domnului meu Iisus Hristos!"

    Atunci diavolul îndata a iesit din fecioara si, fugind, striga prin vazduh, zicând: „O, ce nume înfricosat, care ma izgoneste cu sila pe mine!" Din ceasul acela, fecioara, care se numea Iovia, s-a facut sanatoasa si a crezut în Hristos, primind Sfântul Botez. De atunci multi din casa împarateasca au crezut în Hristos, botezându-se ca la patru sute de barbati si femei. Dupa aceea, împaratul Persiei i-a dat lui multe daruri, dar el nu a luat nimic, îndestulându-se numai cu pâine si apa. Si petrecând în Persia patruzeci si cinci de zile, a plecat de acolo, întorcându-se cu o scrisoare de multumire de la împaratul Persiei catre împaratul Romei, pe care Diocletian a primit-o cu cinste. Iar împarateasa Sirena si fiica ei Artemia, vazând pe Sfântul Chiriac, s-au bucurat de întoarcerea lui.

    Nu dupa multa vreme, Diocletian s-a dus de la Roma la Rasarit, iar Maximian Erculie s-a dus la Mediolan, unde fiecare si-au lasat si rânduielile lor cele împaratesti. Iar celalalt Maximian, care se numea Galerie, pe care Diocletian si-1 facuse lui în loc de fiu, si-i daduse de sotie pe fiica sa, Valeria, sora Artemiei cea mai mare, acela, venind în Roma, a început a prigoni si a ucide pe crestini. Si prinzând pe Sfântul Chiriac diaconul, caci se mâniase pe el pentru Artemia, fiindca o adusese la credinta în Hristos, 1-a aruncat în temnita împreuna cu prietenii lui, Smaragd si Larghie. Iar când muncitorul mergea undeva, poruncea sa poarte înaintea caretei sale pe Chiriac dezbracat si legat în lanturi; iar aceasta o facea spre înfricosarea celorlalti crestini.

    Odata, mergând tiranul într-un loc oarecare, 1-a întâmpinat Sfântul Marcel papa, si a strigat catre dânsul, zicând: „Pentru ce batjocoresti slugile lui Dumnezeu, care se roaga pentru împaratia ta?" Iar tiranul, mâniindu-se, a poruncit sa-1 bata aspru cu bete pe Sfântul Marcel si sa-1 puna sa dea hrana dobitoacelor. Deci Sfântul Marcel a fost pus acolo la dobitoace ca sa le hraneasca, iar strajerii îl pândeau ca sa faca cu silinta porunca lui. Iar pe Sfântul Chiriac cu tovarasii lui, împaratul i-a dat lui Carpasie, ajutorul lui, zicând: „Pe vrajitorii acestia, care aduc pe popor la crestinatate, sa-i silesti la jertfe cu munci".

    Iar Carpasie, luând pe sfânt si pe cei împreuna cu dânsul, mai întâi i-a aruncat în temnita. Apoi, sezând la judecata în capistea Teliuriei, a pus de fata la întrebare pe Sfintii Mucenici Chiriac diaconul si prietenii lui, Smaragd si Larghie, si pe al patrulea, care era legat cu dânsii, cu numele Criscentian, care asemenea sedea în temnita pentru Hristos. Si a zis catre dânsii Carpasie: „Pentru ce nu ascultati porunca împarateasca si nu voiti sa aduceti jertfe zeilor celor fara de moarte?" Sfântul Chiriac si cei cu dânsul au raspuns: „Pe noi singuri ne aducem jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce petrece în veci".

    Carpasie a zis catre Chiriac: „Batrânetile tale te-au facut alb, însa eu le voi preface în tinerete". Deci, a poruncit sa fiarba smoala, care a turnat-o pe capul sfântului. Iar acela a strigat, zicând: „Slava Tie, Doamne, ca ne învrednicesti pe noi, robii Tai, a intra pe portile împaratiei Cerului!" Dupa aceea, muncitorul a poruncit ca pe Criscentian sa-1 spânzure dezbracat de lemnul de muncire, sa-1 bata tare cu vine si cu toiege, sa-1 strujeasca cu unghii de fier si sa-i arda coastele cu foc. Si fiind în acele munci, Sfântul Mucenic Criscentian a multumit lui Dumnezeu si si-a dat duhul. Apoi muncitorul a porun­cit ca trupul lui sa-1 arunce afara si sa-1 lase neîngropat spre mâncarea câinilor; iar pe ceilalti mucenici i-a aruncat în temnita. Iar pururea pomenitul preot Ioan venind noaptea si luând trupul mucenicului, 1-a îngropat cu cinste, împreuna cu mucenicii zisi mai înainte.

    Apoi, dupa patru zile, tiranul scotând pe Chiriac singur, i-a zis: „Pentru ce cobori în iad cu munci zilele batrânetilor tale? Jertfeste zeilor si vei fi viu!" Sfântul a raspuns: „Eu doresc totdeauna sa fiu muncit pentru Hristos Dumnezeu si sa-I jertfesc Lui; iar zeilor vostri sa jertfeasca aceia, care n-au cunoscut pe adevaratul Dumnezeu, Ziditorul lor". Atunci Carpasie, mâniindu-se, a poruncit sa-1 spânzure gol la muncire si 1-a muncit ca si pe Sfântul Criscentian, batându-1 cu vine de bou si cu toiege, strujindu-1 cu unghii de fier si arzându-1 cu foc. Iar mucenicul lui Hristos, rabdând toate acestea, striga cu vitejie: „Miluieste-ma pe mine, pacatosul, Doamne al meu, Iisuse Hristoase! Slava Tie, Fiul lui Dumnezeu!"

    Si vazând Carpasie ca nici un fel de munci nu pot sa-1 sileasca pe Chiriac a jertfi zeilor, a poruncit sa înceteze a-1 munci si, ducându-se el însusi, a spus împaratului toate cele despre el si despre ceilalti mucenici. Si a poruncit împaratul ca pe Chiriac si pe toti cei ce se aflau cu el în legaturi sa-i dea la moarte.

    Si se aflau într-acea temnita, în care era Sfântul Chiriac cu tovarasii sai, douazeci si unu de barbati si femei, care erau tinuti în legaturi pentru Hristos. Deci, pe toti acestia, scotându-i din cetate, i-au taiat cu sabia, împreuna cu Sfântul Chiriac, cu Smaragd si cu Larghie. Iar preotul Ioan a venit noaptea, având cu el multi frati în ajutor si, adunând trupurile mucenicilor, le-a îngropat în acelasi loc. Tot într-acea vreme si fericita Artemia, fiica împaratului Diocletian, care atunci era în Roma, a fost muncita de acel pagân tiran Maximian si a fost ucisa pentru Hristos. Astfel, ticalosul acela n-a crutat nici sângele cel de aproape al sau; pentru ca Artemia era sora dreapta a Valeriei, femeia lui, iar el, numindu-se fiu al lui Diocletian, numea pe Artemia sora sa.

    Dupa uciderea Sfântului Chiriac si a celor cu el, Carpasie, cel numit mai sus, a cerut împaratului sa-i dea casa lui Chiriac, cea de lânga Termele lui Diocletian, pe care Diocletian o daduse lui Chiriac. Si intrând Carpasie în casa aceea, a vazut într-însa un izvor ales, pe care-1 facuse Sfântul Chiriac, iar papa Marcel îl sfintise si acolo se botezau cei ce veneau la credinta lui Hristos.

    Iar Carpasie a prefacut casa acea în baie de obste si în locas de desfrânare, spre batjocura si ocara crestinatatii. Si el însusi adeseori se spala acolo sau mai bine zis se întina, de vreme ce benchetuind cu tovarasii sai, faceau urâte pacate trupesti el si cei împreuna cu el. Iar într-o vreme, poruncind sa-i pregateasca lui acolo ospat, a intrat cu nouasprezece prieteni iubiti ai lui sa manânce, sa bea, sa se spele si sa se desfrâneze. Iar pe când îsi savârseau mângâierile lor, îndata au cazut toti morti, ucisi de puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu. Si au fost cuprinsi de frica toti cei ce vietuiau împrejurul lor. Din acea vreme, au închis casa aceea si nimeni nu îndraznea sa intre într-însa. Dupa aceea, pagânul împarat Maximian Galerie s-a dus din Roma la Rasarit, iar în Roma Maxentie a rapit mai înainte împaratia care era sa fie a lui Constantin,.

    Intre timp, clericii Romei adunându-se, s-au dus noaptea la casa aceea, în care Sfântul Marcel era pus sa hraneasca dobitoacele, si au scos de acolo pe pastorul lor. Iar Maxentie, care a luat împaratia Romei cu rapire, a început, asemenea ca si împaratii cei mai dinainte, a munci pe crestini. Pe atunci erau în Roma doua femei de bun neam de senatori, Priscila si Luchina, amândoua vaduve si credincioase roabe ale lui Iisus Hristos, Caruia îi slujeau cu osârdie. Ele aveau multe averi, pe care le puneau spre slujba sfintilor la toate trebuintele. Acelea au zidit din averile lor niste gropnite alese pentru îngroparea trupurilor mucenicilor; caci atunci multime fara de numar de crestini erau ucisi pentru marturisirea numelui lui Hristos. Deci Priscila a zidit o gropnita lânga calea Salariei, ca la trei stadii departe de cetate; iar Luchina a zidit o gropnita lânga calea Ostiniei, departe ca la sapte stadii de cetate. Si luau noaptea în taina trupurile mucenicilor, aruncate spre mâncarea câinilor, fiarelor si pasarilor, si le puneau cu cinste în gropnitele lor.

    Iar când Sfântul Marcel a fost scos de clericii sai de la hrana dobitoacelor, a mers cu fericita Luchina la locul unde au fost taiati Sfântul Mucenic Chiriac, cu Smaragd si cu Larghie si, luând din pamânt sfintele lor moaste, le-au învelit cu pânze curate, le-au uns cu aromate si le-au adus la gropnita Luchinei, unde le-au pus cu cinste în morminte de piatra. în aceeasi vreme, fericita Luchina a dat un sat din averile sale Bisericii Romei; iar casa sa cea frumoasa, care era în mijlocul Romei, a dat-o soborului credinciosilor, ca sa o prefaca în biserica. Si a sfintit papa casa aceea cu sfintenie bisericeasca si slujea într-însa Sfânta Liturghie, aducând lui Dumnezeu jertfa cea fara de sânge si savârsind laude lui Dumnezeu ziua si noaptea. In acest fel, casa Luchinei s-a facut casa lui Dumnezeu si biserica soborniceasca în Roma.

    Deci pagânul împarat Maxentie s-a înstiintat despre aceea si, mâniindu-se asupra Luchinei, a osândit-o sa fie izgonita din cetate cu necinste, ca pe o mare pacatoasa, si toate averile ei le-a dat spre jefuire. Iar pe Sfântul Marcel s-a sârguit a-1 aduce la pagânatatea sa, dar n-a putut. Deci, înstiintându-se ca Sfântul Marcel a fost osândit de împaratul cel mai dinainte ca sa dea hrana dobitoacelor, aceeasi judecata a dat si el împotriva sfântului. Pentru aceea, vrând sa faca necinste nu numai Sfântului Marcel, ci si Bisericii, a prefacut în grajd de dobitoace casa Luchinei cea preafrumoasa si sfintita în biserica, si a poruncit ca acolo sa fie hranite multe dobitoace; iar pe Sfântul Marcel 1-a osândit ca în toate zilele vietii sale sa hraneasca dobitoacele într-acea casa, fiind sub paza. Deci acel preasfintit pazitor si hranitor al sufletelor omenesti s-a îndeletnicit noua luni cu slujba hranirii de dobitoace, marele slujitor al lui Dumnezeu fiind batjocorit ca un rob oarecare de necredinciosii slujitori de idoli. Si nu avea nici un fel de odihna si racorire; având mare lipsa de cele trebuincioase, caci nu avea nici hrana îndestulata, nici haine, si pazitorii nu lasau pe nimeni sa vina la el sa-i aduca ceva; iar îmbracamintea lui era una singura pe trup, toata din par aspru.

    Deci, de o patimire si o osteneala ca aceasta, din pricina miro­sului greu al dobitoacelor si din neajungerea celor de nevoie, slabind cu trupul, s-a îmbolnavit si si-a dat patimitorul sau suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar trupul lui, luându-1 noaptea preotul Ioan, 1-a dus la gropnita Priscilei si acolo i-a facut cu clericii cinstita îngropare.

    Astfel si-a sfârsit alergarea sa preasfintitul Marcel papa, trimitând înainte la Dumnezeu pe cei mai multi fii ai sai duhovnicesti prin calea muceniceasca, apoi mergând si el dupa ei, ca sa stea împreuna cu sfintii ierarhi, înaintea scaunului Arhiereului Celui Mare, a Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

    Nota. De vreme ce la începutul acestei povestiri a Sfântului Marcel s-a pomenit numele Sfântului Marcelin, Papa Romei, cel ce a fost mai înainte de dânsul; deci, nu este necuviincios lucru sa povestim ceva si de acesta aici; pe de-o parte, pentru folosul nostru, iar pe de alta, pentru deosebirea dintre Marcel si Marcelin.