CUVIOSUL PAISIE CEL MARE (19 iunie) (Scrisă de Cuviosul Ioan Colov, tradusă din limba greacă.)

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2012/06/acatistul-sfantului-paisie-cel-mare-19.html

Cuviosul Părintele nostru Paisie a fost din Egipt. El s-a născut din părinţi dreptcredincioşi, îmbunătăţiţi şi îmbogăţiţi de obiceiuri bune şi creştineşti, care aveau şapte copii asemeni lor în obiceiuri şi fapte bune. Bogăţia lor le era destulă, încât puteau să ajute şi pe cei ce aveau trebuinţă; căci, cu cât împărţeau la săraci averile lor, cu atât mai mult Dumnezeu le înmulţea toate.

    Murind tatăl lor, a rămas toată grija copiilor şi a lucrurilor pe seama maicii lor. însă cea mar mare grijă îi pricinuia ei Paisie, ca unul ce era mai mic decât toţi copiii ei. De aceea, fiindcă ea se întrista mult, i s-a arătat îngerul Domnului într-o noapte şi i-a zis: „Dumnezeu, Tatăl sărmanilor, m-a trimis să-ţi spun pentru ce te întristezi atât pentru grija copiilor tăi, ca şi cum ai avea grijă de ei numai tu singură şi nu şi Dumnezeu? Deci nu te întrista, ci închină lui Dumnezeu pe un fiu al tău, prin care se va slăvi numele Său cel sfânt, care de-a pururea se slăveşte".

    Iar ea, auzind acestea, a zis: „Toţi copiii mei sunt ai lui Dumnezeu, să-şi ia pe care voieşte". Dar îngerul, apucând de mână pe Paisie, a zis: „Acesta este bineplăcut Domnului!" Atunci ea a zis către înger: „Acesta nu este vrednic pentru slujirea şi slujba lui Dumnezeu, ci ia mai bine pe unul din cei mai mari care va fi vrednic". Ingerul a zis: „O, preabună femeie, tu zici că Paisie nu este vrednic spre slujirea lui Dumnezeu pentru tinereţea lui, însă să ştii că puterea lui Dumnezeu se arată în cei neputincioşi. Acesta, cel mai mic decât ceilalţi, este mai ales de Dumnezeu". Acestea zicând, îngerul s-a dus, iar femeia, deşteptându-se din somn, se minuna de dumnezeiasca poruncă şi-L slăvea pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, facă-se mila Ta spre noi şi spre robul tău Paisie!" Acestea şi altele asemenea a zis, rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Apoi, luând pe copil, 1-a afierosit lui Dumnezeu.

    Dumnezeiescul Paisie, fiindcă era temător de Dumnezeu, odată cu creşterea vârstei, a crescut şi în dumnezeiescul dar, iar inima lui s-a rănit de dumnezeiasca dragoste şi a dorit petrecerea monahicească. Deci, ajungând la vârsta vrednică să lucreze poruncile Domnului, a fost povăţuit de dumnezeiescul dar şi s-a dus în pustia Schitului, ca un miel fără de răutate, la păstorul oilor cuvântătoare, adică la dumnezeiescul Pamvo, care, având darul de a vedea mai înainte, a cunoscut cele ce erau să fie pentru Paisie. Deci, primindu-1 cu multă bucurie, 1-a îmbrăcat în cuviosul chip al monahilor.

    Dar, fiindcă Paisie era vas ales al dumnezeiescului dar, era povăţuit de acesta la toată fapta bună. Şi întâi a isprăvit bine nevoinţele ascultării şi ale răbdării, făcând cu osârdie toate acelea, pe care i le poruncea părintele lui cel duhovnicesc. Apoi s-a apucat de mai multă şi mai aspră pătimire, dorind a ajunge la sporirea celor desăvârşite. Iar dumnezeiescul părintele nostru Pamvo, văzându-1 că dorea isprăvile cele mai înalte, i-a zis: „Fiul meu, Paisie, nu se cuvine celui nou începător să caute la faţa vreunui om, ci să-şi plece pururea capul în jos şi cu mintea sa să gândească necontenit la cele cereşti, privind frumuseţile şi podoabele negrăitei slave a lui Dumnezeu şi, dintr-o privire ca aceasta, să slăvească atotputernica bunătate a lui Dumnezeu, Făcătorul nostru de bine".

    Iar Paisie, auzind aceste cuvinte folositoare de suflet, s-a umplut de dor dumnezeiesc şi le-a săvârşit cu lucrul. De atunci au trecut trei ani, păzind această poruncă cu atâta tărie, încât n-a văzut deloc faţă de om, ci se îndeletnicea cu totul în citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în cercetarea dumnezeieştilor înţelesuri şi cu acestea, ca şi cu nişte ape dulci, adăpa şi roura sufletul său, precum zice proorocul David: Era ca un sad pururea înverzit şi răsădit lângă izvoarele apelor, care, adăpându-se, sporeşte şi înfloreşte şi, la vremea potrivită, face rod copt şi prea dulce. Şi adeseori obişnuia a zice cu mult dor şi acest grai al lui David: Cât sunt de dulci cuvintele Tale gâtlejului meu, mai mult decât mierea gurii mele!

    Astfel rugându-se Paisie necontenit, strâmtora şi muncea trupul său cu postiri şi privegheri, după cuvântul apostolului, şi îl avea supus voilor sufletului. Iar dumnezeiescul Pamvo, văzându-1 că spo­rea în duhovniceasca nevoinţă şi în fapte bune, îl îndemna părinteşte şi-1 povăţuia cu luare aminte la cele plăcute lui Dumnezeu; şi aşa, cârmuindu-1 bine şi cu dreaptă credinţă, 1-a arătat iscusit şi lămurit, după faptă şi după privire.

    Dar bătrânul, apropiindu-se de sfârşitul său, se silea de aici să ajungă la cereştile bunătăţi, pe care dorea de mult să le dobândească, şi binecuvântând pe Paisie cu multe binecuvântări şi spunând multe proorocii despre dânsul, a trecut de la pământ către cele cereşti. Deci în acest chip Paisie se îndulcea de nădejdile cele bune, pe care le avea, iar eu, smeritul Ioan, care am scris această povestire de faţă, am rămas împreună cu Paisie în una şi aceeaşi chilie, având amândoi aceeaşi socoteală, petrecând aceeaşi petrecere şi vieţuire, după canonul ce îl luasem de la duhovnicescul nostru părinte, întărindu-ne unul pe altul la fapta bună şi sârguindu-ne amândoi pentru mântuirea sufletelor noastre.

    Şi trecând puţină vreme, iar Paisie încălzindu-se cu căldura Sfântului Duh, se nevoia cu o mai înaltă petrecere. El a început a posti toată săptămâna si numai sâmbăta mânca, iar hrana lui era puţină pâine şi sare. In celelalte zile ale săptămânii, în loc să se hrănească cu pâine simţită, se îndulcea şi se veselea cu pâine gândită, adică cu cuvântul lui Dumnezeu. Adeseori citea şi cugeta la proorocia dumnezeiescului Ieremia, care i s-a şi arătat de multe ori, precum zic unii, şi îi tâlcuia înţelesurile cele ascunse ale proorociei şi cu acestea îl îndemna spre îndrăgirea şi dragostea bunătăţilor celor făgăduite. Dar el totdeauna se întindea la cele dinainte, după dumnezeiescul Pavel, adică totdeauna se silea să facă şi alte fapte bune şi nu se mulţumea cu cele mai dinainte.

    Deci, pe lângă săptămâna care postea mai întâi a adăugat şi alta, şi postea împreună două săptămâni, iar sâmbăta iarăşi mânca hrana lui cea obişnuită, adică puţină pâine şi sare. Şi cel mai minunat lucru era că nimeni nu ştia petrecerea lui cea întocmai cu a îngerilor, afară de Dumnezeu, care vede cele ascunse şi nearătate. De aceea, robin-du-se de dragostea liniştii, numai aceasta iubea, ca să se roage şi să vorbească totdeauna cu Dumnezeu şi, prin strălucirile ce se trimit afară de la El, să se apropie de marginea doririlor - care este Dumnezeu.

    Deci cunoscând eu că dumnezeiescul Paisie avea nişte gânduri ca acestea, adică să petreacă singur, măcar că despărţirea de el îmi era mie lucru nesuferit, cu toate acestea am făcut încercare ca să cunosc chipul acelei linişti, de unde era: din povăţuirea lui Dumne­zeu, ori din însăşi voia lui? Pentru aceea am zis către el: „Frate Paisie, iată, te văd că te stăpâneşti de îndrăgirea liniştii. Să ştii bine că şi eu am acelaşi dor, însă nu ştiu de unde ne-a venit nouă un gând ca acesta. Deci vino să rugăm pe milostivul Dumnezeu, ca să ne arate voia Lui cea sfântă şi după acea voie să facem: ori să locuim împreună, ori să ne despărţim unul de altul".

    Acestea auzindu-le Paisie, a răspuns: „Bine zici, iubitul meu Ioan, aşa să facem, ca osârdia noastră cea duhovnicească să fie bine-primită la Dumnezeu şi fără îndoială". Acestea zicând, am petrecut noaptea aceea priveghind şi rugând fierbinte pe Dumnezeu, ca sa ne arate voia Sa cea sfântă. Iar Dumnezeu, ca un bun şi milostiv ce este, a ascultat rugăciunea noastră, şi în vremea Utreniei, un înger dumnezeiesc ni s-a arătat nouă, zicând: „Dumnezeu porunceşte să vă despărţiţi şi fiecare să aibă locuinţă deosebită. Iar tu, o, Ioane rămâi în acest loc şi fă-te multora povăţuitor spre mântuire. Iar tu, o, Paisie, sluga lui Hristos, du-te de aici şi mergi în partea de apus a pustiei. Acolo se va aduna prin tine popor nenumărat - zice Domnul -, şi vei zidi o mănăstire, şi numele Meu se va slăvi în acel loc".

    Acestea zicând îngerul, s-a făcut nevăzut. Deci noi, ascultând porunca Lui, ne-am despărţit unul de altul. Eu am rămas la locul acela, iar Paisie, mergând în partea pustiei dinspre apus, a tăiat o piatră şi făcând o peşteră, a locuit într-însa. Şi atâta s-a apropiat de Dumnezeu, prin covârşitoarea lui curăţie şi prin înalta lui petrecere, încât şi Insuşi Hristos i se arăta lui de multe ori, şi-1 povăţuia la fapte bune, precum va arăta cuvântul ce urmează.

    Intr-una din zile, dumnezeiescul Paisie, şezând în peştera sa şi preamărind pe Dumnezeu, i s-a arătat Mântuitorul nostru, zicându-i: „Pace ţie, iubitul meu Paisie!" Iar Paisie, sculându-se în picioare înfricoşat, a zis: „Iată robul Tău. Ce porunceşti, Stăpâne? Şi care este pricina pogorârii Tale către mine?" Iar Hristos a răspuns: „Vezi pustia aceasta, care are atâta lungime şi lăţime? Prin mijlocirea ta, aceasta toată am s-o umplu de pustnici, care vor slăvi numele Meu!"

    Iar alesul lui Dumnezeu, Paisie, căzând la pământ, a zis: „Acestea care le zici, Stăpâne Doamne, sunt supuse mâinii Tale celei puternice şi îndată, cu voinţa Ta, le-ai şi săvârşit. Mă rog însă bunătăţii Tale, de unde vor avea cele de nevoie cei ce se vor aduna în pustia aceasta?" Iar Mântuitorul a răspuns: „Crede mie, că de îi voi afla pe dânşii având dragoste între ei - maica tuturor faptelor bune -şi, de vor păzi poruncile Mele, eu voi avea toată grija de dânşii, încât nu le va lipsi nimic din cele trebuincioase lor!"

    Apoi dumnezeiescul Paisie a zis iarăşi către Domnul: „încă odată întreb bunătatea Ta: Cum vor putea ei trece lesne cursele vrăj­maşului şi cum vor scăpa de cumplitele lui ispite?" Iar Mântuitorul a zis: „De vor păzi cu blândeţe, cu dreptate şi cu inimă smerită, precum ţi-am zis, poruncile Mele, nu numai că îi voi elibera de războaiele vrăjmaşului şi de cursele lui cele viclene, ci îi voi arăta şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor!" Acestea zicând Mântuitorul, S-a înălţat cu slavă la cer, iar sfinţitul Paisie a luat mai multă frică întru sine, cucernicindu-se de porunca Mântuitorului către dânsul.

    Dar ce meşteşugeşte zavistnicul şi urătorul de oameni vrăjmaş? Văzând pe dumnezeiescul Paisie că trece cu întemeiere peste cursele lui şi rămâne nevătămat de bântuielile lui, scrâşnea cu dinţii săi. Şi, neputând a se apropia de dânsul, pentru puterea ce luase de la Dumnezeu, a căutat să-1 biruiască cu vicleşug prin altă mijlocire, adică a încercat să-1 lipsească de binele necâştigării şi, prin urmare, de dumnezeiescul dar, şi cu acest chip să se apropie de dânsul şi să-1 biruiască. De aceea vrăjmaşul s-a dus la un om bogat al Egiptului şi i s-a arătat lui în chip de înger şi a zis: „Du-te în pustie şi acolo vei afla un om sărac, cu numele Paisie, însă bogat şi împodobit strălucit cu faptele bune şi vas ales al dumnezeiescului dar. Deci închină-te lui, ducându-i bani mulţi, ca să împartă milostenie monahilor, care pustnicesc acolo".

    Iar bogatul, necunoscând diavoleasca amăgire, a luat o sarcină de argint şi de galbeni şi s-a dus la Cuviosul Paisie. Dar Dumnezeu a descoperit robului Său bântuirea diavolului şi măiestria ce s-a meşte­şugit să-i facă prin dărnicia boierului. Deci Cuviosul Paisie a ieşit întru întâmpinarea lui, iar boierul acela, văzându-1, 1-a întrebat: „Cine este Paisie şi unde se află?" Iar Paisie i-a zis: „Dar ce voieşti cu el?" Iar boierul i-a răspuns: „Am adus bani ca să-i împartă milos­tenie la monahi". Iar cuviosul i-a zis: „Iartă-ne, omule, iubitorule de Hristos! Noi nu avem trebuinţă de bani, dacă voim să locuim în pustia aceasta. Ia-i pe ei şi du-te în pace şi nu te întrista, căci Dumnezeu a primit dăruirea ta. Dacă banii care i-ai adus ca să-i dai monahilor, îi vei împărţi săracilor - căci în satele Egiptului sunt mulţi săraci şi văduve -, şi dacă îi vei chivernisi pe dânşii, vei lua plată de la Dumnezeu mult mai multă". Iar boierul, ascultând cuvintele sfântului, s-a întors în Egipt.

    Şi întorcându-se Paisie în peştera sa, i s-a arătat diavolul, zicând: „O, silă! Nu pot să-ţi fac nimic, Paisie, căci ai izgonit meşteşugirile mele. Deci fug de la tine şi mă duc să mă lupt cu alţii şi la tine nu mai vin, căci m-ai biruit!" Iar cuviosul, certându-1 pe diavol, i-a zis: „Taci, diavole, că eşti plin de răutate!" Astfel, ruşi-nându-se diavolul, a fugit şi nu mai îndrăznea să se mai apropie de dânsul.

    Iar dumnezeiescul Paisie s-a dus în pustia cea mai dinăuntru şi cu trupul locuia acolo în nevoinţă aspră, iar cu duhul socotea cele cereşti şi vorbea cu Stăpânul Hristos. De aceea şi dumnezeiescul Duh ce locuia în Paisie a binevoit a-1 face privitor al dumnezeieştilor vistierii şi al veseliei, de care se îndulcesc acolo cei drepţi, căci rugându-se odată, a venit întru uimire şi a fost răpit la cer. Iar acolo întâi a privit la cele veselitoare şi la frumuseţile Raiului şi din acelea s-a umplut de bucurie şi de veselie. Apoi a văzut Biserica celor întâi-născuţi, care este în cer, adică pe toţi sfinţii şi, împărtăşindu-se de desfătarea cea nematerialnică şi de îndulcirea din vedenia aceea, s-a învrednicit de la Dumnezeu şi a luat darul înfrânarii şi al ajunării.

    Deci, cuminecându-se cu Preacuratele Taine în fiecare Dumini­că, petrecea fără de altă hrană. Şi să nu fie cineva necredincios, din cei ce se pleacă dumnezeiescului cuvânt, nici să se îndoiască de cele zise, căci toate se supun dumnezeieştii porunci. Pentru aceasta, nu voi ascunde adevărul, căci cu împărtăşirea dumnezeieştilor Taine a petrecut şaptezeci de ani, negustând altă hrană trupească. Iar aceasta nu este minunată, pe lângă neasemuita putere a lui Dumnezeu, căci hrana cea trupească o cere firea pentru alcătuirea şi petrecerea trupului, iar la cei mai înalţi şi mai presus de fire, cum era dumnezeiescul Paisie, puterea ziditoare a lui Dumnezeu, care este fără lipsă şi nu se supune cu totul legii firii, dă cu adevărat acest dar, care este mai presus de puterea şi de firea omenească. în acest chip, mai presus de legea firii, a păzit fără hrană până acum pe Proorocul Ilie şi pe Enoh, şi îi va păzi până la vremea cea de pe urmă. Acestea sunt destule spre dovada acestui dar mai presus de fire.

    Şi mulţime de monahi şi de mireni alergau la dumnezeiescul Paisie, după buna voire a lui Dumnezeu, poftind să locuiască împreună cu el. Şi îl înconjurau pe el ca albinele fagurele şi se împărtăşeau fără de saţ din mierea cea gândită şi din prea dulcea lui învăţătură, din care îndulcindu-se, lăsau lumea şi cele din lume şi în fiecare zi înmulţeau numărul monahilor. Pe unii, care doreau să se liniştească deosebi, îi învăţa să vorbească împreună cu Dumnezeu prin rugăciune, iar pe cei ce voiau să fie în supunere şi ascultare, întru petrecerea cea cu adevărat fericită, îi punea să locuiască în viaţă de obşte, împreună cu alţi fraţi, rânduindu-le să lucreze şi lucrul de mâini potrivit lor, pe de o parte ca să nu şadă degeaba, ci să se iscusească şi să aibă trup cu îndemânare la ostenelile faptelor bune; iar pe de alta, ca să-şi scoată hrana vieţii lor din sudorile şi ostenelile lor şi să miluiască şi pe cei săraci. Iar peste toate acestea le-a dat poruncă necălcată, să nu facă nimic, nici cel mai mic lucru din voia lor, fără socoteala şi voia duhovnicescului lor părinte. In acest fel învăţa şi purta grijă de fraţi. Iar nevoinţa ce o făcea el în linişte şi în depărtare, cine poate să o povestească cu de-amănuntul?

    Dumnezeiescul Paisie a intrat odată în pustia cea mai dinăuntru şi, găsind acolo o peşteră, a locuit într-însa trei ani. Şi fiindcă perii capului i-au crescut mult şi s-au lungit, ce a socotit pururea fericitul? A pus un par în partea cea de sus a peşterii, a legat de el părul său, şi astfel se ruga mai cu sârguinţă şi mai cu osteneală. Şi nu numai aceasta, ci şi alte osteneli făcea ziua şi noaptea, înfierbântându-se de dragostea lui Hristos şi socotind odihnă acele nevoinţe aspre. Pentru aceasta şi Mântuitorul s-a arătat lui precum s-a făgăduit în Sfânta Evanghelie şi în vremea când Paisie se ruga, iată se arată înaintea lui Mântuitorul nostru, cel mai dorit decât toate. Iar el, nesuferind a vedea dumnezeiescul Lui chip, a căzut la pământ, cutremurat şi înfricoşat, zicând: „O, Hristoase Impărate, nepovestita Ta dragoste care o ai spre slugile Tale!" Iar Mântuitorul, întinzând mâna Sa, 1-a ridicat şi i-a zis: „Pace ţie, sluga mea! Nu te înfricoşa, căci bunătatea Mea se veseleşte foarte de lucrurile tale şi rugăciunea ta este foarte bine primită şi plăcută Mie. Deci veseleşte-te şi ia plată preastrălucită pentru aceste lucruri ale tale. Iată îţi dau un dar ca acesta: Orice cerere vei face în numele Meu, să ţi se dea, şi pentru oricare păcătoşi vei mijloci la Mine, să se ierte păcatele lor".

    Iar Sfântul Paisie a zis: „Impărate Hristoase, măcar de m-aş învrednici eu ticălosul să iau de la bunătatea Ta o iubire de oameni ca aceasta, adică să mi se dea dar, ca să cer cele ce se cuvin şi cele ce-mi sunt trebuincioase mie, ca să petrec lesne căile cele mântuitoare ale poruncilor Tale şi să dobândesc sfârşit bun, căci fără de pronia Ta, nu ne este cu putinţă să facem vreun bine. Căci dacă Tu Ţi-ai vărsat pentru mântuirea noastră Sângele Tău cel de mult preţ, ai primit să rabzi moarte şi îngropare şi prin Invierea Ta ne-ai dăruit nouă viaţă veşnică, câte morţi oare nu suntem noi datori să răbdăm pentru dragostea Ta?" Iar după ce Paisie a zis acestea, Mântuitorul 1-a binecuvântat şi S-a înălţat la ceruri. Iar că sfântul a luat cu adevărat un dar ca acesta de la Dumnezeu, se va arăta în cele ce urmează:

    Un ascultător al unui bătrân a murit. Acela, amăgindu-se de zavistnicul diavol, se afla în osânda nesupunerii şi a neascultării şi lucrul cel mai rău a făcut, că a căzut şi în alt păcat şi nu s-a pocăit, ticălosul. Deci bătrânul lui ruga de multe ori pe Dumnezeu să-i arate unde a ajuns sufletul leneşului lui ascultător. De aceea i s-a arătat că se muncea în iad cu munci cumplite şi aspre. Şi rănindu-se groaznic bătrânul cu inima, nu înceta a ruga pe Dumnezeu pentru el şi, adăugând noi postiri pe lângă postirea sa cea mai dinainte, a postit patruzeci de zile şi atunci a auzit un glas ce-i zicea: „Acest suflet, pentru care te rogi fierbinte, se cade să fie în iad până când voi veni cu îngerii şi cu trâmbiţele judecăţii şi atunci va lua cuviincioasă plată pentru lucrurile sale".

    Bătrânul, auzind această hotărâre, s-a întristat foarte mult şi, pe lângă cele patruzeci de zile de mai înainte, a adăugat alte patruzeci de zile de postire şi, umilindu-se pe sine mai mult, ruga pe Dumnezeu. Dar iarăşi a auzit de la Dumnezeu: „Rămâne în iad, până voi veni pe norii cerului!" Deci, de vreme ce n-a putut să plece dumnezeiasca milostivire să-1 ierte - şi aceasta poate a făcut-o Mântuitorul, ca bătrânul să pună mijlocitor pe dumnezeiescul Paisie şi astfel, ascul-tându-1 pe acesta, să se adeverească deplin făgăduinţa ce i-a dat-o -, a alergat bătrânul la Paisie în pustia cea mai dinăuntru, ştiind îndrăzneala ce avea acela către Dumnezeu şi nădăjduind că singur el poate să milostivească pe Dumnezeu.

    Iar Cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar venirea bătrânului, a ieşit întru întâmpinarea lui şi după sărutarea lor a zis către el: „O, părinte, pentru ce ai venit la mine prostul şi păcătosul şi te-ai umilit atât de mult?" Iar bătrânul, povestind întâmplarea uceni­cului său şi rugile ce le-a adus la Dumnezeu pentru el şi hotărârea ce a auzit-o că se va pedepsi în iad până la venirea Domnului, i-a zis: „Pentru aceasta am venit să rog pe cuvioşia ta, ca împreună să te doară inima pentru el şi să rogi pe Dumnezeu pentru ticălosul meu ucenic, căci cred că dacă îl vei ruga, te va asculta. Deci nu mă lăsa supărat, ci roagă-L, căci altfel nu mă duc de aici".

    Acestea zicând acel bun bătrân, a înduplecat pe marele Paisie, mai mult cu lacrimile lui decât cu cuvintele, să se roage lui Dumnezeu şi să milostivească îndurările Lui. Deci a zis Cuviosul Paisie: „O, sfinţite părinte, cum este cu putinţă să mă apuc de un lucru ca acesta? Căci acesta este lucrul tău şi al marii tale minţi, măcar că de astă dată nu te ascultă Dumnezeu, pentru pricinile pe care El singur le ştie, căci judecăţile Lui sunt multe şi adânci. însă, ca să ascult porunca ta, iată, rog pe Dumnezeu împreună cu cuvioşia ta şi orice se va arăta plăcut Lui, facă-se. Deci, rămânând tu în acest loc, roagă pe Dumnezeu, iar eu mă duc să-L rog în pustia cea mai dinăuntru".

    Şi ducându-se acolo, a stat la rugăciune şi, înălţându-şi mâinile şi mintea la cer, a zis: „Ziditorule al tuturor, caută spre rugile noastre, ale nevrednicilor robilor Tăi şi ca un bun liberează din legăturile iadului sufletul ucenicului bătrânului!" Acestea şi cele asemenea acestora rugându-se lui Dumnezeu, n-a fost chip să nu fie auzit - după nemincinoasa făgăduinţă ce a luat. Deci îndată, Hristos, Cel ce este de faţă pretutindeni, nevăzut, i s-a arătat lui şi i-a zis: „Robul meu Paisie, ce ceri cu tot sufletul?" El a răspuns: „Doamne, Tu eşti Cel ce cunoşti toate! Tu ştii că cer să miluieşti pe neascul­tătorul şi păcătosul ucenic al bătrânului, care vai! se munceşte în iad, ticălosul. Deci mă rog Ţie, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi izbăveşte-1 ca un iertător şi mult milostiv".

    Mântuitorul a zis către dânsul: „Dar eu am hotărât ca el să rămână în iad şi să se muncească pentru neascultarea şi păcatul lui, până când voi veni cu îngerii pe norii cerului!" Iar Paisie, alesul Domnului, rugându-1, a zis: „Stăpâne al tuturor, dar ce lucru nu se supune poruncii Tale când voieşti? îţi este lesne Ţie, Stăpânul veacurilor şi Făcătorul tuturor celor ce sunt, să faci şi acum acelaşi chip al venirii Tale".

    Mântuitorul, auzind acestea, S-a înălţat la ceruri. Apoi S-a pogorât pe nori cu multă slavă, cu îngeri şi cu arhangheli, cu trâmbiţe, cu cete de drepţi şi cu toate acelea câte au să se pogoare în ziua cea de apoi a judecăţii, şi a aşezat scaune şi divan înfricoşat. Pe urmă a fost chemat şi sufletul ascultătorului ce murise şi, ieşind din iad, a stat înaintea Judecătorului şi a fost dat în mâinile lui Paisie, şi apoi bătrânului lui, care se ruga în ceasul acela cu multă nevoinţă, precum se învoiseră mai înainte, ca să se roage amândoi.

    Deci a auzit glas de sus, zicându-i: „Prin mâinile slugii Mele Paisie, ia sufletul ucenicului tău care s-a eliberat din iad, şi nu-1 vei mai vedea în munci, ci în odihnă!" Atunci îndată a venit sufletul uce­nicului şi a stat înaintea bătrânului şi mărturisea că multe a pătimit de la schingiuirile muncii pentru neascultare, fiindcă aceasta i s-a făcut pricină să cadă în păcat, şi pentru păcat a încercat muncile cele cum­plite ale iadului. Apoi zicea: „Dar prin rugăciunile tale şi ale dumne­zeiescului Paisie, S-a milostivit iubitorul de oameni, Dumnezeu, şi m-a dezlegat din legăturile iadului; deci, iată, mă duc la locul drepţilor!"

    Acestea s-au arătat bătrânului în vremea rugăciunii lui, iar după ce s-a încredinţat pe deplin de mântuirea ucenicului său, s-a dus îndată la marele Paisie şi 1-a găsit mulţumind lui Dumnezeu pentru mântuirea ucenicului care murise. Deci i-a spus vedenia ce o văzuse şi Paisie i-a povestit bătrânului de înfricoşata venire a Domnului şi de toate cele ce văzuse. Şi au mulţumit amândoi lui Dumnezeu, Care a făcut nişte lucruri minunate ca acestea. Apoi bătrânul a zis către marele Paisie: „Dumnezeiescule Paisie, îţi mulţumesc foarte mult că prin rugăciunile tale ai mântuit nu numai pe deznădăjduitul meu ucenic, ci şi sufletul meu care se primejduia cumplit de întristare! însă te rog să-mi spui care este fapta ta minunată şi care sunt nevo-inţele tale, prin care te-ai învrednicit a lua nişte daruri ca acestea?"

    Iar marele Paisie i-a răspuns: „Iartă-mă, cinstite părinte, la mine smeritul nu se află nici un lucru care să fie vrednic de vreun dar ca acesta. Dar dumnezeiasca pronie, care iconomiseşte nişte lucruri ca acestea la cei ce cer din tot sufletul ajutorul ei, auzind rugăciunile tale, n-a trecut cu vederea multa ta dragoste ce ai arătat-o către ucenicul tău. Căci ai urmat cu lucrul pe Dumnezeu iubitorul de oameni, Care, pentru noi oamenii - cei ce am fost izgoniţi din Rai pentru neascultarea noastră şi ne-am făcut vrăjmaşi ai lui Dumnezeu din amăgirea celui viclean -, S-a născut din pururea Fecioara Măria, a fost crescut ca un copil, a pătimit ca un om şi, cu pătimirea Sa, ne-a eliberat, şi arătând către noi cu fapta atâta covârşitoare dragoste, a legiuit şi cu cuvântul că nu este nici un alt bine mai mare decât dragostea cea curată, prin care cineva îşi pune şi viaţa sa pentru prietenul său, precum ţi-ai pus şi tu, părinte, pentru ucenicul tău. De aceea Domnul a ascultat rugămintea ta şi a mântuit pe ucenicul tău. Iar eu sunt un păcătos şi nu cunosc în mine nici un bine, pentru aceea sunt nevrednic de darurile lui Dumnezeu. Deci iartă-mă, o, prea sfin­ţite suflete, şi vino să mulţumim şi să slăvim pe Dumnezeu milostivul şi iubitorul de oameni". Zicând acestea cu smerită cugetare, a slăvit împreună cu bătrânul pe Dumnezeu dătătorul tuturor darurilor. Apoi, luând binecuvântare unul de la altul şi luându-şi rămas bun, s-a întors fiecare la locuinţa sa.

    Iar părintele nostru Paisie, uitând de cele din urmă, după dumnezeiescul Pavel, şi întinzându-se spre cele dinainte, s-a dat pe sine la nevoinţe şi mai aspre. Deci înconjura pustia cea fără apă, pe de o parte ca să se ascundă de oameni să nu-i vadă nevoinţele, iar pe de altă parte, ca să se îndulcească de mierea liniştii fără nici o supărare. Insă Dumnezeu n-a lăsat în pustie pe un luminător atât de luminos, ci voind să lumineze şi pe alţii, şi cu lumina învăţăturii aceluia să-i povăţuiască spre mântuire, i-a poruncit să iasă în pustia cea din afară, ca să întărească pe fraţii ce se aflau acolo şi să-i facă, cu învăţătura sa, următori ai faptei lui celei bune şi prieteni ai sfinţitei lui petreceri cea întocmai cu a îngerilor.

    Iar cuviosul a zis: „O, Doamne al meu, dar ce câştig voi lua, dacă voi lăsa pustia în care mă îndulcesc cu bucurie de cercetarea Ta şi mă voi duce spre cercetarea altora, pe care nu m-am făcut încă îndestulat să-i ocârmuiesc? Mă tem, Stăpâne, ca nu cumva, îndelet-nicindu-mă de ocârmuirea acelora, să nu pot face poruncile Tale cum se cuvine şi să mă osândesc eu, ticălosul, pentru lenevirea mea". Mântuitorul i-a răspuns la acestea: „Nu are plată întocmai osteneala ce o vei face pentru mântuirea altora, cu osteneala ce o faci aici în pustie, ci pentru aceea vei lua plată îndoită şi înmulţite şi strălucite răsplătiri în Ierusalimul cel de sus".

    Atunci dumnezeiescul Paisie a ieşit în pustia cea dinafară, după dumnezeiasca poruncă şi, aflând fraţii de venirea lui, alergau la dânsul mulţime multă şi ascultau învăţătura lui cea preadulce, căci după adevăr învăţătura lui era izvor de-a pururea curgător, care izvo­ra apă de nemurire. De aceea, dorind să-1 văd şi eu, zice Cuviosul Ioan, fiindcă era cu putinţă ca din singură privirea lui să primesc dar dumnezeiesc, m-am dus la dânsul şi mai înainte de a bate în chilia lui, l-am auzit^ dinăuntru vorbind cu un om şi, sfiindu-mă a bate, stăteam afară. însă am făcut puţin zgomot şi cinstitul părinte, auzind acel zgomot, a ieşit afară şi, văzându-mă pe mine, s-a bucurat şi m-a sărutat, asemenea şi eu pe el. Apoi, intrând împreună cu dânsul în chilie şi nevăzând pe nimeni altul, nu mă dumiream şi socoteam cine să fi fost oare acela care cu puţin înainte a vorbit cu cuviosul, şi căutam într-o parte şi în alta să văd pe cineva. Atunci el m-a întrebat: „De ce te uiţi încoace şi în colo şi nu te dumireşti, ca şi cum ai vedea un lucru preaslăvit?" Eu i-am răspuns: „Cu adevărat văd lucru preaslăvit şi, nedumirindu-mă, nu ştiu ce să zic, fiindcă cu puţin mai înainte am auzit glasul unui om care vorbea cu tine şi acum nu văd pe altcineva; şi nu ştiu ce este aceasta. Deci te rog să-mi arăţi această taină preaslăvită!"

    Iar dumnezeiescul părinte mi-a spus: „O, Ioane, taină preaslă­vită ţi-a descoperit ţie Dumnezeu astăzi şi mie mi se cuvine să-ţi arăt dragostea ce o are spre noi bunătatea Lui. Acela, alesule prieten, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împă­rat al creştinilor. El s-a pogorât din cer trimis fiind de Dumnezeu şi mi-a zis: «Fericiţi sunteţi voi care v-aţi învrednicit a avea petrecerea monahicească, căci după adevăr a voastră este îndumnezeita fericire a Mântuitorului». Iar eu i-am zis: «Cine eşti tu, domnul meu, care zici acestea şi ne fericeşti pe noi, monahii?» El mi-a răspuns: «Eu sunt marele Constantin şi m-am pogorât din cer ca să-ţi arăt slava pe care o dobândesc monahii în ceruri, prietenia şi îndrăzneala care o au către Hristos. Deci te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că îi îndemni pe dânşii la această sfinţită petrecere a pustniciei, iar eu mă prihănesc şi mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială prea mare ca aceasta a monahilor şi nu sufăr paguba ce am luat».

    Atunci eu iarăşi i-am zis: «Pentru ce, o, minunatule, te ocărăşti pe tine? Oare n-ai dobândit slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiasca strălucire?» El mi-a răspuns: «Aşa este, am dobândit-o! Dar nu am aceeaşi îndrăzneală ca monahii, nici cinstea întocmai cu ei! Căci am văzut sufletele oarecăror monahi, care, despărţindu-se de trup, zburau ca nişte vulturi şi se suiau la cer cu multă îndrăzneală, iar ceata cea potrivnică a diavolilor nu îndrăznea să se apropie deloc de dânsele. Apoi am văzut că li se deschideau uşile cerului şi intrau înăuntru şi, arătându-se cerescului împărat, stăteau de faţă cu multă îndrăzneală la scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie, minunându-mă eu de voi, monahii, vă fericesc şi mă ocărăsc pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. O, de aş fi lăsat vremelnica împărăţie, haina şi coroana împărătească şi să mă fi făcut sărac; să fi purtat sac şi să fi primit toate câte le cere petrecerea monahicească!»

    Atunci eu i-am zis: «Toate le zici bine, o, sfinţite împărat, şi ne mângâi cu acestea. Insă unele ca acestea se cuvin să fie judecăţile Dumnezeului nostru şi nu este cu dreptate a zice în alt fel pentru dumnezeiasca dreaptă judecată, căci dreptul Judecător le dă toate cu dreptate după vrednicie, şi după ostenelile fiecăruia îi dă şi plata. Căci viaţa ta nu avea ostenelile cele întocmai cu ale noastre, nici nu era asemenea cu viaţa monahilor; pentru că tu aveai pe femeie ajutătoare, aveai copii şi slugi şi multe alte feluri de îndulciri şi odihne; iar monahii, defăimând toate cele dulci şi veselitoare ale acestei vieţi, în loc de toate bunătăţile lumii, au luat pe Dumnezeu şi pe Dânsul îl aveau de bucurie şi de bogăţie, şi să facă cele bineplăcute Lui o socoteau desfătare şi mare îndulcire. Şi ei erau, după cum zice apostolul, lipsiţi, necăjiţi şi rău pătimitori. De aceea cu neputinţă îţi este ţie, împăratul meu, să te faci întocmai cu ei». Deci, în timpul când noi vorbeam aceasta, atunci ai venit tu, fratele meu Ioan; iar el îndată s-a suit la cer. Deci acum, învăţându-te arătat prin această taină câte bunătăţi pricinuiesc durerile pustniciei, întăreşte pe fraţi". Acestea auzindu-le eu, am dat mare mulţumire lui Dumnezeu. După aceea, vorbind din destul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la locuinţa mea, bucurându-mă şi veselindu-mă. însă cuvântul ne va arăta şi înfocata râvnă pe care o avea Cuviosul Paisie pentru credinţă.

    Un bătrân oarecare locuia într-un sat ce se învecina cu părţile Egiptului. Acela, rătăcindu-se din neştiinţă, zicea că se cuvine creştinilor să cinstească şi să slujească numai Tatălui şi Fiului, iar Sfântului Duh să nu-i slujească, nici să-I zică Dumnezeu. Iar această rătăcire şi rea cugetare au urmat-o o mulţime de oameni. Insă Domnul, voind să nu fie în deşert şi să se piardă pustniceştile osteneli şi sudori ale bătrânului, i-a descoperit Cuviosului Paisie relele cugetări ale aceluia şi satul în care locuia.

    Şi îndată dumnezeiescul Paisie, făcând o mulţime de coşniţe cu trei urechi, le-a luat şi le-a dus către acel bătrân. In acel ceas, se aflau acolo mulţi dintre cei care erau părtaşi ai acelei nedumnezeieşti dogme. Deci, văzând coşniţele cu trei urechi şi necunoscând pe Paisie, se minunau şi se mirau mult de facerea coşniţelor şi întrebau ce sunt acelea şi ce are de gând să facă cu ele? Iar el a zis: „Voiesc să le vând". Atunci iarăşi l-au întrebat: „De ce le-ai făcut cu trei urechi?" El a zis: „Fiindcă sunt prieten şi iubitor al Sfintei Treimi şi se cade să arăt cu lucrurile cele trei feţe ale Sfintei Treimi, să o laud şi să o slăvesc în trei ipostasuri, având în mâinile mele semnele Treimii, pentru că precum Sfânta Treime este o fire şi are trei feţe -iar de o înţelege cineva altfel, atunci nu o înţelege drept -, tot aşa se cade să socotim şi aceste coşniţe, pentru că fiecare dintre dânsele are o fiinţă privindu-se în trei, fiindcă în fiecare din cele trei urechi se află întocmai toată fiinţa coşniţei.

    Deci aşa şi nematerialnica fire şi dumnezeirea cea mai presus de fiinţă se află întocmai în trei chipuri, adică în trei feţe: în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh; şi petrece toată în fiecare faţă şi nici mai mult decât trei feţe se zice, nici mai puţin, adică nici pătrime, nici doime, ci treime, fiindcă aceasta, adică o faţă a Sfintei Treimi, nu este mai mult decât cealaltă, nici cealaltă mai puţină decât aceasta".

    Acestea zicându-le pe scurt dumnezeiescul Paisie, bătrânul şi toţi câţi se aflau acolo au cunoscut adevărul şi cucernicindu-se de dânsul, i-au zis: „Minunatule, spune nouă şi altele mai curate despre dreapta credinţă, arătând şi alte dovezi ca acestea descoperite, căci ne-ai înspăimântat de la începutul cuvintelor tale". Iar dumnezeiescul Paisie, cu glas îndrăzneţ a răsturnat toate cuvintele cele hulitoare ale ereticilor şi le-a arătat mai neputincioase decât ţesătura păianjenului, iar dreapta credinţă le-a arătat-o mai pe larg şi cu mai multe pilde, şi întipărind-o în inimile lor, i-a adus la adevărata cunoştinţă a Sfintei Treimi, dovedind cu multe mărturii din Scripturile cele insuflate de Dumnezeu, că şi Sfântul Duh este Dumnezeu precum este şi Tatăl şi Fiul. Apoi, sfătuindu-i pe toţi să-şi mărturisească neştiinţa lor şi să se pocăiască pentru defăimarea lor, s-a întors iarăşi în pustie, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.

    Iar ajungând în pustie, a strălucit deodată o lumină înaintea lui şi, privind la acea lumină, vedea cete de îngeri umplând pustia. Şi pe când se minuna ce era ceea ce se arăta, a auzit pe îngerul său păzitor zicând: „Paisie, şi când tu eşti aici şi când lipseşti, noi păzim pe monahii care locuiesc într-această pustie, precum Dumnezeul tuturor ţi-a făgăduit". Iar el, cu laude mulţumitoare, slăvea pe Dumnezeu, care poartă grijă de toţi. Iar despre proorocescul dar, pe care s-a învrednicit a-1 lua marele Paisie, vă arăt următoarea povestire:

    Fiindcă vestea despre Cuviosul Paisie s-a auzit în toată lumea şi îndemna pe mulţi iubitori de fapte bune să meargă şi să ia binecuvântarea lui, pentru aceasta şi Cuviosul Pimen, cel mare între părinţi, fiind încă tânăr într-acea vreme, şi dorind foarte mult a-1 vedea, s-a dus la Cuviosul Pavel şi 1-a rugat să meargă împreună la marele Paisie; căci Pavel era cunoscut şi prieten al lui Paisie şi se ducea des la el. Iar părintele nostru Pavel i-a zis: „Fiul meu, mă sfiesc să te duc la el, căci eşti tânăr şi acela este înalt la fapta bună. Noi nu ne ducem la el aşa cum se întâmplă, ci cu multă chibzuire şi cu cucernicie, şi nu întotdeauna îl întâmpinăm pentru folos, ci la vreme potrivită". Pimen i-a zis: „Dar eu voi rămâne afară din chilia lui când vom merge, şi numai de voi auzi dumnezeiescul lui glas vorbind cu tine, voi lua bucurie covârşitoare şi voi cunoaşte mare dar. Iar de va fi cu anevoie a auzi glasul lui, de voi pipăi numai chilia lui, voi dobândi mântuire; iar când vei ieşi din chilia lui, voi săruta picioarele tale, care au călcat pământul acela, pe care calcă frumoa­sele lui picioare, şi cu aceasta voi dobândi binecuvântare îndestulată".

    Acestea zicând Pimen, Cuviosul Pavel s-a minunat de smerenia lui şi de multa credinţă ce avea către Paisie. Deci, luându-1 împreună cu el, s-a dus la Paisie. Şi, ajungând la chilia lui, Pavel a intrat singur înăuntru, iar dumnezeiescul Paisie, primindu-1 părinteşte şi priete­neşte, 1-a întrebat despre Pimen. Atunci Pavel i-a spus că a rămas afară, căci se sfieşte a intra înăuntru. Iar sfântul i-a poruncit să intre înăuntru şi a zis către Pavel: „Nu este bine a opri pe unii ca aceştia şi să rămână afară când vin la noi, căci aceştia mai lesne merg în cer, zice Mântuitorul nostru".

    Zicând acestea, a îmbrăţişat pe tânărul Pimen şi, binecuvân-tându-1, i-a zis: „O, preaiubite Pavel, să-ţi aduci aminte că acest tânăr va mântui sufletele multor oameni şi prin dânsul se vor învrednici mulţi a dobândi Raiul, căci mâna Domnului, Care îl păzeşte şi îl povăţuieşte la dumnezeieştile porunci, se vede cu el". Apoi a pus mâinile sale pe capul lui şi, binecuvântându-1, 1-a trimis înapoi cu Pavel. Deci Pimen câştigând ceea ce dorise, slăvea foarte mult pe Dumnezeu.

    Odată având sfinţitul Paisie douăzeci şi una de zile de postire, i s-a arătat Domnul Hristos şi i-a zis: „O, alesul meu, Paisie, mult rău pătimeşti pentru Mine!" Iar el a zis: „Ce mare lucru este această proastă şi rea pătimire, o, bunul meu Stăpân! Mai ales că bunătatea Ta îmi dă putere". Iar Mântuitorul a zis: „Tot lucrul bun este bineprimit de Mine şi, celor ce-1 fac, le voi da plată întocmai cu ostenelile lor; deci urmează-Mă!"

    Iar Paisie L-a urmat până ce au mers la o peşteră a pustiei. Atunci Mântuitorul a zis către el: „Intră înăuntru şi vezi un bărbat cu adevărat nevoitor!" Şi intrând Paisie în peşteră, a văzut un om care se tăvălea pe pământ şi care-şi freca gura şi faţa de pământ. Deci, mirându-se de covârşitoarea nevoinţă a acelui bărbat, a ieşit afară, rugându-se ca să afle de la Domnul Hristos pricina nevoinţei celei mari a acelui bărbat. Iar Domnul i-a zis: „Ai văzut pe nevoitorul Meu, ce fel de osteneli mari rabdă pentru Mine?" Paisie a zis: „L-am văzut, Stăpâne, şi m-am înspăimântat de ostenelile nevoinţei lui; dar rog bunătatea Ta să-mi descoperi cum are atâta nevoinţă?" Mântuitorul i-a zis: „Are numai două zile de postire şi, iată, îl vezi în ce fel se chinuieşte de foame şi de sete?"

    Paisie, auzind acestea, a zis: „Şi cum eu, care am douăzeci şi două de zile de post, n-am pătimit nimic asemenea?" Mântuitorul i-a zis: „Pentru că tu te întăreşti de darul Meu şi posteşti fără de osteneală, iar acela ca un pătimitor, din însăşi voia lui posteşte cu multă osteneală şi, încălzindu-se de dorul pe care-1 are către Mine, suferă să pătimească mai presus de puterea sa". Apoi Paisie a întrebat pe Domnul: „Ce plată are să ia de la bunătatea Ta, pentru cele două zile?" Domnul i-a răspuns: „Acesta va lua aceeaşi plată pentru cele două zile, la fel cu plata ce ai s-o iei tu pentru cele douăzeci şi două de zile! Şi voi zice deopotrivă: Intră în bucuria Domnului tău, şi ţie care ai luat cinci talanţi şi aceluia care a luat doi, căci întocmai aţi făcut binele şi amândoi v-aţi arătat vrednici după puterea voastră!" Acestea zicându-le Mântuitorul, S-a făcut nevăzut.

    Deci părintele nostru Paisie, întorcându-se la chilia sa, şi-a adăugat mai multe nevoinţe şi se ruga lui Dumnezeu să se facă mai presus de hrană. Astfel, hrana lui acum nu mai era alta, cum am zis mai înainte, decât împărtăşirea în fiecare Duminică cu preacuratul Trup şi cinstitul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, Iar Mântuitorul, cu iubire de oameni, i S-a arătat iarăşi robului Său Paisie şi i-a zis: „Ce Mă mai rogi pentru hrană, de vreme ce nu mănânci nimic? Cere altceva, dacă îţi trebuie!" El i-a zis: „Mă rog Domnului meu, când ies din această pustie şi mă duc spre cercetarea fraţilor, să am voie să vin îndată înapoi în pustie, pentru că nu sufăr să zăbovesc în cercetarea altora şi să mă lipsesc de a Ta!" Iar Domnul i-a zis: „Nu te întrista de asta, căci atunci când ieşi din pustie Eu nu mă depărtez de la tine, ci sunt cu tine".

    Pe urmă Paisie I-a zis: „Mă rog Ţie, Hristoase al meu, slobozeşte-mă de mânie!" Iar Domnul i-a zis: „De voieşti a birui mânia şi iuţimea, ia aminte să nu răneşti ori să ocărăşti ori să defaimi pe cineva; şi, de vei păzi acestea, nu te vei mânia". Paisie iarăşi L-a întrebat, zicând: „Stăpâne, Iubitorule de oameni şi îndelung răbdătorule, dacă cineva face poruncile Tale şi se duce la cei ce Te iubesc pe Tine, ca să slujească la trebuinţele lor, oare are câştig din aceasta, sau pagubă?" Domnul i-a răspuns: „Precum cel ce lucrează într-o ţarină, ia plată de la stăpânul ţarinii, aşa şi cei ce fac binele şi ajută sau învaţă pe alţii, vor lua în ceruri plăţi strălucite".

    Apoi Paisie L-a mai întrebat: „Domnul meu, dacă cineva se nevoieşte la fapta bună şi slujeşte şi pe alţii, iar altul se nevoieşte numai pentru sine şi pe alţii nu-i slujeşte, se deosebeşte unul de altul?" Domnul i-a răspuns: „Cel ce se nevoieşte numai pentru el este ucenicul Meu, iar cel ce se nevoieşte pentru el şi slujeşte şi pe alţii este fiu şi moştenitor al Meu!" Paisie a întrebat iarăşi: „Dacă cineva se sârguieşte spre slujba altora şi se nevoieşte şi pentru sine cât îi este cu putinţă, însă, fiind împiedicat de slujirea altora, nu ajunge la nevoinţele celor ce au nişte împiedicări ca acestea, oare unul ca acesta va lua aceeaşi plată ca cei care se nevoiesc mai mult?" Mântuitorul i-a răspuns: „Da, aceeaşi plată va lua". Zicând aceasta, s-a suit la cer.

    In părţile Siriei era un nevoitor împodobit cu multe feluri de fapte bune. El, rugându-se odată, i-a venit un gând ca acesta: „Oare a ajuns a se face asemenea cu cineva din cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu?" Şi, gândind unele ca acestea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Du-te în Egipt şi acolo vei găsi un nevoitor, cu numele Paisie, care se îndeletniceşte cu smerenia şi cu dragostea către Dumnezeu ca şi tine".

    Atunci, acel cinstit bătrân n-a socotit nicidecum osteneala drumului, şi a pornit îndată spre Egipt. Şi ajungând în muntele Nitriei, întreba unde se găseşte Paisie. Şi fiindcă numele lui era propovăduit de toţi, nu s-a ascuns bătrânului locul unde locuia Paisie, nici de Paisie nu s-a ascuns venirea bătrânului; căci, cum a intrat bătrânul în pustie şi mergea drept spre Paisie, îndată Paisie 1-a întâmpinat în drum şi, cunoscându-se între dânşii prin dumnezeiescul dar, s-au îmbrăţişat cu bucurie şi au făcut sărutarea cea întru Hristos. Apoi, ducându-se la chilia lui Paisie şi rugându-se, au şezut. Deci bătrânul, începând a grăi către dumnezeiescul Paisie, vorbea în limba siriană, iar Paisie, fiind egiptean, ştia numai limba egipteană. De aceea, s-a întristat foarte mult că nu înţelegea cuvintele cele folositoare de suflet ale bătrânului şi, înălţând îndată la cer ochii şi mintea, a suspinat din adâncul inimii şi a zis: „Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvinte al lui Dumnezeu, dă-mi darul Tău mie, robului Tău, ca să cunosc puterea cuvintelor bătrânului". Şi, o, minune! pentru cerce­tarea Domnului cea repede, îndată, împreună cu cuvântul, vorbea şi înţelegea limba siriană.

    Deci vorbind între ei multe, şi-au povestit unul altuia vedeniile ce s-au învrednicit a le vedea fiecare, cu care părinţi au vorbit şi au petrecut împreună şi ce fapte bune aveau acei părinţi; şi amândoi erau plini de bucurie pentru o împreună vorbire ca aceea. Iar după ce au trecut şase zile şi au sfârşit câte aveau de vorbit, bătrânul voia a se întoarce la locul său. Atunci Paisie a chemat pe ucenicii săi şi le-a zis: „Iată, o, preaiubiţi fii, om sfânt, din cei desăvârşiţi în fapta bună, plin de Duh Sfânt şi de dumnezeiesc dar; deci luaţi toţi binecuvân­tările lui cu cucernicie, ca să le aveţi ca pe nişte turnuri şi strajă împotriva vrăjmaşilor". Atunci, îndată au căzut toţi la pământ şi, închinându-se acelui sfânt bătrân, precum se cuvenea, cereau fier­binte rugile şi binecuvântarea lui. Iar acela, făcând rugăciune pentru dânşii, i-a binecuvântat şi, luându-şi rămas bun de la toţi, s-a dus.

    Iar după puţină vreme, a venit la marele Paisie un pustnic, iar ucenicii cuviosului i-au zis: „O, părinte, mare câştig ai fi nimerit, dacă ai fi venit puţin mai înainte, căci a venit la noi un om dumnezeiesc din Siria, strălucit cu mintea şi cu inima, care după ce ne-a întărit cu cuvinte mântuitoare, s-a dus puţin mai înainte. Dar, dacă vrei, poţi să-1 ajungi, că nu este departe". Şi alergând pustnicul acela să-1 ajungă, dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Stai, pentru că acela acum a trecut cale de mai mult de 18 mile, fiind dus de un nor la locuinţa sa". Auzind aceasta, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu.

    Un alt frate s-a dus la marele Paisie să-1 vadă, dar găsindu-1 dormind şi având păzitor un înger preafrumos, s-a minunat şi a zis: „Intr-adevăr Dumnezeu păzeşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul". Deci s-a întors înapoi, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce iubeşte pe cei ce-L slăvesc.

    Un monah foarte simplu cu socoteala minţii, era ucenic al Sfântului Paisie şi asculta bine de toate poruncile lui. Acesta, ducându-se odată în Egipt să vândă nişte lucruri de mână, s-a găsit în cale cu un evreu şi mergea împreună cu dânsul. Iar evreul, cunoscând simplitatea monahului, cu pângărita lui limbă a vărsat într-însul veninul şarpelui cel stricător de suflete, care-1 avea în inima sa, zicându-i: „O, monahule, pentru ce credeţi voi aşa, la întâmplare, în Cel Răstignit, fiindcă nu este El Mesia cel aşteptat, ci altul! Pentru că altul este acela, iar nu acesta în Care credeţi voi, creştinii!" Iar monahul, din nerăutate şi din prostimea inimii sale, s-a amăgit şi a răspuns: „Poate aşa este, cum zici tu".

    Şi îndată, vai de primejdia ce a pătimit ticălosul, căci a căzut din darul Sfântului Botez, precum se va vedea în cele următoare, căci întorcându-se în pustie şi văzându-1 dumnezeiescul Paisie, nu voia să-1 primească nicidecum, nici chiar să-1 vadă, nici a se apropia de dânsul să-i vorbească, ci se întorcea de la el. Iar ucenicul, văzând pe bătrânul său că se întoarce de la el, s-a întristat foarte mult şi se mira care să fie pricina. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a zis: „Părinte, pentru ce te întorci de la mine, ticălosul, şi nu voieşti să mă vezi, ci te îngreţoşezi ca de o urâciune? Acest lucru nu mi l-ai făcut niciodată!" Bătrânul i-a zis: „O, omule, cine eşti tu că nu te cunosc?" Ucenicul i-a răspuns: „O, părinte, dar ce lucru neobişnuit ai văzut la mine că nu mă cunoşti? Oare nu sunt eu cutare, ucenicul tău?" Bătrânul a zis: „Ucenicul meu acela era creştin şi avea Botez; dar tu nu eşti ca acela! Iar dacă eşti ucenicul meu acela, a fugit de la tine Botezul şi semnele creştinilor! Spune-mi ce ţi s-a întâmplat şi ce ai pătimit pe drum?"

    El a răspuns: „N-am păţit nimic!" Bătrânul i-a zis: „Fiule, du-te departe de la mine, că nu sufăr a auzi vorbe din gura omului care s-a lepădat de Hristos! Dacă ai fi fost tu ucenicul meu, te-ai fi văzut cum erai mai întâi". Atunci el a suspinat adânc şi, vărsând lacrimi care porneau pe bătrân spre milostivire, a zis: „Eu însumi sunt ucenicul tău, iar nu altul, şi nu cunosc nicidecum greşeala făcută şi nici că am făcut vreun rău". Marele Paisie a zis: „Cu cine ai vorbit când te-ai dus pe drum?" Acela a răspuns: „Cu un evreu am vorbit împreună, iar cu altcineva nu". „Ce ţi-a zis el şi ce i-ai răspuns tu?" „Nu mi-a spus altceva decât aceasta, că «Hristos nu este acesta la Care vă închinaţi voi creştinii, ci un altul care are să vină». Eu i-am răspuns: «Poate aşa este cum zici tu»".

    Iar bătrânul a zis către dânsul: „Ticălosule, dar ce este mai rău şi mai urât decât aceasta care ai zis? Cu aceasta te-ai lepădat de Hristos şi te-ai dezbrăcat de Sfântul Botez. Deci du-te, plânge-te pe tine cum voieşti, căci cu mine nu ai parte, deoarece numele tău s-a scris împreună cu aceia care s-au lepădat de Hristos şi te vei munci împreună cu dânşii!" Acestea auzindu-le ucenicul, a suspinat din adâncul inimii şi se tânguia şi striga, zicând: „Miluieşte-mă, părinte, pe mine, rău norocitul, că nu ştiu ce să mă fac! Din neluarea mea aminte, am lepădat dumnezeiescul Botez şi m-am făcut bucurie diavolilor; însă alerg către tine, după Dumnezeu, nu mă trece cu vederea pe mine, ticălosul!"

    Rugându-se în acest chip ucenicul, cu lacrimi mai mult decât cu cuvinte, a pornit pe bătrân spre milostivire. Deci i-a zis: „Fiule, îngăduieşte puţin să rog îndurările şi mila lui Dumnezeu Iubitorul de oameni, pentru tine". Zicând aceasta, ruga fierbinte pe Dumnezeu şi cerea iertare pentru ucenicul său. Iar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a iertat îndată păcatul ucenicului şi 1-a învrednicit iarăşi de darul Sfântului Botez, pentru că dumnezeiescul Paisie a văzut Duhul cel Sfânt intrând ca un porumbel în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieşit ca un fum, risipindu-se în văzduh.

    Astfel s-a adeverit pe deplin că şi-a primit cererea sa şi, întorcându-se, a zis către ucenicul lui: „O, fiule, slăveşte pe Dumnezeu şi mulţumeşte-i împreună cu mine, că a ieşit din tine duhul cel necurat al hulei şi în locul lui a intrat Duhul Sfânt şi ţi s-a dat iarăşi darul Botezului. Deci ia aminte bine să nu cazi şi altădată în cursele păgânătăţii din neluare aminte şi din lenevirea ta, nici să-ţi dai sufletul să ardă în focul muncii pentru vreun alt păcat". Astfel a îndreptat pe ucenic.

    Odată, a venit la sfinţitul Paisie un bătrân cu numele Ioan. Acela umblase multe zile prin pustie şi, fiind obosit tare, avea trebuinţă de hrană şi de odihnă. Deci, după ce au vorbit multă vreme unul cu altul, Paisie a zis către ucenicul său să gătească masa şi să pună mâncare să mănânce împreună cu Ioan. Iar ucenicul a făcut după porunca cuviosului. Apoi Paisie a îndemnat pe Ioan să mănânce, că era flămând de multă înfrânare. Iar Ioan i-a zis: „Iartă-mă că astăzi este post şi se cade să postesc pentru păcatele mele cele multe". Dumnezeiescul Paisie, uimindu-se de hotărârea lui, s-a sculat îndată şi, înălţându-şi ochii şi mintea la cer, a zis din adâncul inimii: „Doamne, cercetează pe robul tău Ioan, care se nevoieşte cu silinţă pentru numele Tău".

    Iar sfârşitul rugăciunii sfinţitului Paisie a dat lui Ioan bun şi preaslăvit dar, pentru că a venit în uimire şi i s-a părut că a văzut un tânăr care ţinea în mâini hrană şi băutură şi îi dădea lui; apoi Ioan, venindu-şi în sine, era plin de bucurie şi sătul de hrană. După aceea, netrebuindu-i lui hrană trupească, fiind sătul de cea îngerească, s-a sculat şi, mulţumind lui Dumnezeu şi dumnezeiescului Paisie, s-a dus iar în pustie, adăugând astfel altă postire la cea dintâi. Şi îşi zicea în sine: „Ioane, ai mâncat cu saturare, deci se cade să posteşti cu toată osârdia". In acest chip se lupta viteazul şi biruia cu rugăciunea Sfinţitului Paisie.

    Alt monah nou începător locuia în pustie deosebi şi, supărân-du-se mult de gânduri, s-a dus la marele Paisie şi i-a zis: „Te rog, cuvioase părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, prostul, că sunt luptat cumplit de draci". Iar cuviosul, cunoscând că el îşi face voia sa şi urmează cu osârdie diavolului desfrânării şi al slavei deşarte şi voind a-1 opri de a se purta fără rânduială şi după voia sa, a zis către dânsul: „O, fiule, nu te lupţi cu diavolii, precum socoteşti, fiindcă aceia încă n-au simţit că ai venit în pustie; ci te lupţi cu gândurile tale. Deci du-te şi te nevoieşte cu bună rânduială şi roagă pe Dumnezeu să te cerceteze, că ai să te ispiteşti cumplit de diavoli, şi atunci vei cunoaşte bine asuprelile lor şi ce fel de rele pătimesc cei ce se luptă cu dânşii".

    Zicând acestea, a trimis pe tânăr la locuinţa lui; apoi a rugat pe Dumnezeu cu tot sufletul să-1 păzească nevătămat. Iar mai marele diavolilor, răcnind ca un leu, s-a arătat cuviosului, zicându-i: „O, silă! Ce ai cu mine, Paisie, de mă izgoneşti şi mă nedreptăţeşti, eu nesupărându-te pe tine?" Iar cuviosul i-a zis: „Fugi de la monahul cel tânăr şi nu-1 supăra cu gânduri viclene". Diavolul i-a răspuns cu obrăznicie şi cu multă mândrie: „Crede-mă, că încă n-am ştiut că a venit acest tânăr în pustie, nici nu l-am supărat vreodată, dar el se luptă cu lenevirea sa; însă de acum înainte să se gătească să încerce ispitele mele cumplite şi asuprelile ce am socotit să i le dau". Cuviosul i-a zis: „Dumnezeu să te certe, vrăjmaşule al adevărului şi să te arunce pe tine în focul cel nestins al muncii".

    Şi aşa vicleanul diavol s-a făcut nevăzut. Insă aflătorul răutăţii n-a încetat răutatea sa, ci cele ce a zis, le-a făcut şi cu fapta. Şi pornind război împotriva tânărului monah, a arătat tot felul de meşteşugiri viclene. Iar tânărul, ispitindu-se de măiestriile vrăjma­şului şi neputând suferi, a năzuit iar la turnul cel neclintit, adică la marele Paisie şi, povestindu-i ispitele vrăjmaşului, îi spunea că nu poate suferi relele ce-i face.

    Iar cuviosul i-a zis: „O, fiule, nu ţi-am spus că vrăjmaşul încă nu ştie că ai venit în pustie?" Apoi, certându-1 şi sfătuindu-1 cum să petreacă, s-a întors la rugăciune, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, să nu laşi zidirea Ta să o piardă vrăjmaşul, ci ajută-i lui din cer, că puterea Ta este nebiruită şi toate sunt supuse ei!" Şi îndată i-a stat de faţă un înger al Domnului, având pe diavolul legat cu lanţuri şi a zis: „Ia-1 pe acest pierzător şi ceartă-1 precum vrei. Iată, ţi s-a dat legat acela care are mulţi oameni legaţi cu meşteşugirile lui viclene". Atunci diavolul a zis către Sfântul Paisie: „Vai mie, până când mă munceşti cu rugăciunea ta şi păzeşti prin ea pe toţi cei ce locuiesc în pustia aceasta? Ticălos voi fi şi multe voi pătimi, dacă voi mai şedea aici, ca să-i pândesc; de aceea mă voi duce departe de aici numaidecât".

    Iar dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Depărtatule şi vrăjmaşule al neamului omenesc, spune-mi pentru ce superi şi ispiteşti pe acest tânăr, luptându-1 cumplit? Pentru care pricină lupţi de la început cu atâta nebunie şi sălbăticie împotriva celor ce se nevoiesc? Diavolul a răspuns: „Eu nu mă apropii de noii începători, când încep nevoinţele faptei bune; căci darul lui Dumnezeu nu-mi dă loc să mă apropii de dânşii, fiindcă atunci se nevoiesc cu mare fierbinţeală. Iar după ce, pentru lenevirea lor, se duce de la dânşii dumnezeiescul dar, atunci mă apropii de dânşii şi îi stăpânesc ca pe un vânat gata şi astfel îi am jucărie precum voiesc; de aceea nu-i lupt de la început, pe de-o parte pentru că mă ard de fierbinţeala şi osârdia ce o au spre fapta bună, precum şi de dumnezeiescul dar; iar pe de alta, pentru că-i defaim, aşteptând să înceteze osârdia aceea, să cadă în lenevire, şi atunci să-i lupt, neavând nici o împiedicare. Deci la început nu-i lupt pentru pricinile cele zise; iar când îi văd mult mai fierbinţi şi mai osârdnici, sporind spre cele dinainte, atunci nu-i mai ispitesc, ca să nu se unească cu darul lui Dumnezeu prin osârdia cea de-a pururea a nevoinţei şi a sporirii lucrurilor celor bune, şi să se facă nebiruiţi".

    Acestea le zicea diavolul fără voia sa, apoi îndată a fugit. Iar de atunci monahul a scăpat de supărarea diavolului şi n-a mai putut zavistnicul să-1 ispitească. Deci, întărindu-se fratele prin rugăciunile sfinţitului Paisie, a săvârşit cu plăcere de Dumnezeu pustnicească petrecere şi s-a odihnit în linişte.

    In vremea când m-am dus eu - zice Cuviosul Ioan, scriitorul acestei vieţi -, către dumnezeiescul Paisie ca să mă îndulcesc de dânsul, au venit la el câţiva monahi, ca să se mângâie de cuvintele lui cele folositoare, zicând: „Spune-ne nouă, părinte, cuvânt mântuitor de suflet". Iar el le-a zis: „Păziţi predania sfinţilor şi mai mult decât cele rânduite să nu căutaţi să faceţi". Monahii au zis: „Mai spune-ne şi altceva de suflet folositor din cele ce se potrivesc monahilor". Iar dumnezeiescul Paisie, văzând cu ochii săi cei prevăzători şi cunoscând cugetele şi gândurile lor, i-a spus fiecăruia dintre dânşii ce gândea şi care dintre cele ce gândeau erau bune şi care rele şi din ce pricină le-au venit lor nişte gânduri ca acestea. Iar monahii, minunân-du-se de aceasta, mi-au spus mie aparte: „într-adevăr, părinte Ioane, toate patimile inimilor noastre, pe care numai singur Dumnezeu le cunoaşte, ni le-a arătat nouă una câte una".

    Atunci eu le-am spus din cele ce m-am adeverit de multe ori: „Credeţi-mă că cele ce le-am gândit în mintea mea şi cele ce le-am făcut eu singur, mi le-a arătat de multe ori cu bucurie, când ne întâlneam, şi toate mi le spunea, ca şi când ar fi fost împreună cu mine". Deci monahii au zis: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui! şi s-au dus.

    Un frate, urmând voii sale şi făcându-şi socoteala sa, a lăsat pustia şi s-a dus aproape de o cetate şi s-a sălăşluit acolo. Dar, pentru că adeseori mergea în cetate să-şi vândă lucrul mâinilor sale, i s-a întâmplat de a întâlnit o femeie evreică care ardea de îndrăgirea satanicească ce o avea spre el. Iar monahul, amăgindu-se de gânduri prin lucrarea diavolească, s-a prins în cursele evreicei şi a căzut. O, dar cel mai cumplit este că s-a lepădat de credinţa creştinească şi a luat credinţa evreiască; şi a locuit împreună cu femeia şi atât de mult a urmat sfatul ei, încât s-a făcut asemenea cu ea la păgânătate. Iar acea femeie de trei ori blestemată a căzut într-o aşa pierzare fără de fund şi a ajuns întru atâta neruşinare, încât de multe ori punea capul ticălosului aceluia în braţele sale şi, deschizându-i gura, curăţa cu un lemn subţirel dinţii lui ca să nu se întâmple să fi rămas vreun mărgăritar din Sfânta Impărtăşire a Preacuratelor Taine. O, ce nedumnezeire!

    Ştiu că v-aţi întristat şi v-a durut inima, fraţilor, auzind unele ca acestea, dar eu mă înspăimânt de îndelungata şi marea răbdare a lui Dumnezeu! Căci vă voi spune şi lucrul cel preaslăvit ce s-a făcut cu dânsul, ca să vă minunaţi de nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca lui cercetare cu care ne cercetează de sus.

    Deci omul acela, care cu neascultarea lui s-a despărţit de creştini pentru păgânătatea sa, mai pe urmă - după o vreme oarecare -, luminându-se de lumina dumnezeieştilor iconomii, şi-a venit în sine şi s-a căit de ceea ce a făcut, dintr-o pricină ca aceasta. Câţiva monahi care locuiau în pustia aceea, în care pustnicea şi el mai înainte, mergând în oraşul acela pentru trebuinţele lor, au trecut pe lângă casa acelei evreice, iar el văzându-i pe dânşii, s-a rănit la inimă, aducându-şi aminte de vechea şi sfinţita viaţă de obşte a monahilor. Deci i-a întrebat pe ei de unde sunt, cum se numesc şi pentru care pricină au venit în acel oraş. Iar monahii au răspuns că sunt ucenici ai dumnezeiescului Paisie din Nitria şi au venit în oraş pentru oarecare trebuinţă. Atunci acela i-a rugat să spună marelui Paisie să roage pe Dumnezeu pentru el, ca să-L îmblânzească cu rugăciunile lui şi să fie slobozit de măiestriile vrăjmaşului. Iar monahii i s-au făgăduit că vor face porunca lui şi vor ruga pe marele Paisie să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea lui.

    Deci întorcându-se monahii în pustie, au arătat dumnezeiescului Paisie cele întâmplate acelui ticălos şi cele ce i-a rugat. Iar cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adâncul inimii şi a zis: „Vai, fiii mei iubiţi, câţi oameni mari au căzut din dumnezeiescul dar, din pricina femeilor! Aducerea aminte a acelora o avem în dumnezeiasca Scriptură de la strămoşii noştri cei de demult. Pentru că nu poate vrăjmaşul a ridica altă unealtă mai îndemânatică pentru a pierde pe oameni decât femeia; căci, uneltind această armă, adică pe femeie, obişnuieşte a birui pe oamenii cei mari, precum ştiţi că prin femeie a biruit pe marele David, pe strămoşii şi nepoţii lui. De aceea, se cade să rugăm şi noi de-a pururea pe Dumnezeu, ca să ne izbăvească de nişte ispite ca acestea ale vrăjmaşului".

    Acestea zicând Cuviosul Paisie, a făcut rugăciune pentru cel ce a căzut, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, nu lăsa zidirea mâinilor Tale să piară până în sfârşit, ci caută cu nerăutate spre dânsul, din cereştile Tale locaşuri şi primeşte rugăciunile ce-Ţi aduc, pentru cel ce s-a lepădat de Tine mai înainte şi acum a venit iarăşi întru sine şi îşi cunoaşte greşeala ce a făcut-o. Deci rog bunătatea Ta, să-1 chemi din nou la pocăinţă!"

    In acest chip rugându-se cuviosul multe zile şi înduplecând bunătatea lui Dumnezeu ca să se milostivească spre zidirea Sa, rugăciunea sa a fost auzită şi Mântuitorul, arătându-se lui, 1-a întrebat - El, Care pe toate le ştie - pentru cine Il roagă, zicând: „Nu cumva sluga Mea, Paisie, se roagă pentru acela care s-a lepădat de Mine, care a ieşit din rânduiala Mea şi s-a dus cu potrivnicii Mei, acela care într-o vreme era monah şi acum s-a făcut evreu?" Cuviosul a răspuns: „Pentru acela mă rog, Iubitorule de oameni, Doamne, căci, căutând la îndurările Tale Care totdeauna chemi pe toţi la pocăinţă şi nu voieşti moartea păcătosului, ci aştepţi întoarcerea lui, am îndrăznit să rog bunătatea Ta pentru el. Deci Te rog, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi ca un milostiv ce eşti, cheamă iarăşi oaia Ta cea rătăcită".

    Atunci Mântuitorul a zis către el: „Dacă voieşti să miluiesc pe acest păcătos şi lepădat de credinţă şi din nou să-1 chem la pocăinţă, se cuvine să primeşti tu ca să iau din răsplătirile şi plăţile ce ai să iei pentru nevoinţele tale şi să dau în locul acestora iubirea Mea de oameni lui, care este vrednic de nenumărate munci". Paisie i-a răspuns: „Da, Doamne, primesc cu bucurie! însă eu nu ştiu de se află în mine vreun lucru care să fie bine plăcut înaintea Ta! Dar din a Ta bunătate mai ales, prin care şi mie făcându-mi-se bine în fiecare zi, mulţumesc Ţie; revarsă peste el mila Ta, pentru că eu de aici mă mulţumesc să mă muncesc în locul aceluia şi el să se mântuiască, decât să mă îndulcesc de ale Tale faceri de bine, iar acela să se muncească!"

    Şi îndată a zis Mântuitorul: „Vrednică de mirare este buna socoteală şi dragostea ce o ai către aproapele tău, Paisie, fiindcă urmezi dragostei ce o am Eu către oameni! Deci de vreme ce ai ales să cazi din vrednicia ta pentru mântuirea păcătosului, iată, nu vei cădea din vrednicia ta şi păcătosul se va mântui, după rugămintea ta!" Acestea zicându-le Mântuitorul, S-a suit la cer. Iar după puţină vreme, acea femeie rea a murit, iar Isaac - acesta era numele monahului cel căzut - s-a dus iarăşi în pustie şi, fiind catehizat de marele Paisie, a primit credinţa sa creştinească cea de mai înainte şi a petrecut cu mare osârdie viaţa cea pustnicească. Şi trecând rămăşiţa vieţii sale în ascultare, în nevoinţă cinstită şi în statornicie îmbunătăţită, s-a odihnit în Domnul. Şi aşa acela a dobândit mântuire cu rugăciunile sfinţitului Paisie, iar noi, auzind preaslăvitele lui minuni, se cuvine a slăvi şi a mări pe Dumnezeu.

    In mănăstirea marelui Paisie era un preot care avea cuget lumesc şi când ceilalţi monahi voiau să meargă la cuviosul ca să audă cuvintele lui cele folositoare de suflet, se ducea şi el şi auzea dumnezeieştile cuvinte; dar nu lua nici un folos din ele, pentru că nu avea scop bun, nici inimă curată. Şi nu numai că nu se folosea, dar şi batjocorea cuvintele cuviosului şi le strica cu alte cuvinte lumeşti. Deci, ceilalţi monahi scârbindu-se, s-au dus la un bătrân iubitor de Dumnezeu şi cârteau împotriva acestui preot; iar bătrânul acela s-a dus împreună cu ei la marele Paisie, urmându-le şi preotul acela. Deci bătrânul, ducându-se la cuviosul, i-a zis deosebi: „Să ştii, părinte, că acest preot pricinuieşte vătămare şi sminteală fraţilor; deci se cuvine să opreşti pornirea lui cea fără de rânduială şi să o îndreptezi cu certări". Iar marele Paisie i-a zis: „De mult aş fi făcut ceea ce-mi zici, de aş fi cunoscut că s-ar fi folosit; dar iată, diavolul stă gata să-1 târască în pierzare şi când va auzi de la mine vreun cuvânt aspru, va fugi dintre fraţi şi se va duce în lume. Atunci mă voi arăta eu vinovat şi pricinuitor al pierzării lui, pentru că n-am putut să rabd un frate ce este luptat de vrăjmaşul; însă se cade să rugăm pe Dumnezeu să-1 scape de o patimă ca aceasta".

    Acestea zicând, au făcut rugăciune pentru preot către Dumnezeu şi îndată au izgonit dintr-însul pe diavolul obrăzniciei şi al neruşinării. Şi îndată preotul s-a umplut de pocăinţă şi, având mustrarea conştiinţei, se întrista mult. Deci, mărturisindu-şi greşelile sale mai mult cu lacrimi decât cu cuvinte, cerea iertare pentru cele făcute, făgăduind să se îndrepteze. Şi de atunci înainte s-a făcut cucernic şi blând, şi asculta cu evlavie dumnezeieştile cuvinte ale cuviosului şi le împlinea cu bucurie. De aceea, covârşind pe mulţi în faptele bune, s-a făcut pustnic iscusit, cu lucrarea rugăciunilor sfinţi­tului Paisie şi cu ajutorul mult îndelungatei răbdări a lui Dumnezeu.

    Iar acum noi vom povesti altă minune prea înfricoşătoare, prea slăvită şi mai înaltă decât toate povestirile. Odată rugându-se Sfântul Paisie în chilia sa, a mers la el Hristos cu doi îngeri, precum a mers şi la patriarhul Avraam, şi i-a zis: „Bucură-te, Paisie, astăzi trebuie să ne găzduieşti!" Iar Paisie, urmând patriarhului, i-a primit cu osârdie, însă nu se silea să pregătească mâncări şi băuturi ca Avraam, ci a găzduit pe Acela ce este pretutindeni cu socoteală curată. Apoi, punând apă în spălătoare, a spălat - o, minune! pentru pogorârea cea desăvârşită a Domnului - preacuratele Lui picioare. Astfel, Paisie se silea cu osârdie la primirea de străini, iar Mântuitorul îi arăta lui cu iubire de oameni dragostea Sa cea mare. Şi fiindcă din bunătăţile primirii de străini nu este alta mai bineprimită decât a spăla cineva picioarele celor ce vin la el, şi aceasta a săvârşit-o Paisie, de aceea Mântuitorul a zis către dânsul: „Pace ţie, slugii Mele", apoi S-a făcut nevăzut.

    Iar dumnezeiescul Paisie, învăpăindu-se de dumnezeiasca dragoste a acelei vorbiri cu Mântuitorul, şi urmând pe Cleopa, adică având ca acela inima arzând, a alergat la apa aceea care a spălat picioarele Lui, pe care i-o lăsase Hristos ca un lucru mare şi vrednic de credinţă, şi a băut-o cu osârdie şi mare poftă, lăsând puţin şi ucenicului său, care era dus în Egipt. Iar acela venind foarte ostenit din călătorie, cuviosul i-a zis: „Du-te fiule, la spălătoare şi bea apa ce este într-însa ca să stingi setea ce o ai din pricina arşiţei soarelui". Iar ucenicul a zis că va face după porunca lui, însă gândea altceva în inima sa, zicând în sine: „Eu am venit cu atâta arşiţă şi bătrânul, în loc să mă trimită la izvor ca să beau apă curată şi rece, îmi porun­ceşte fără socoteală să beau apă din spălătoare, care este murdară!" Acestea le gândea ucenicul, iar cuviosul a zis iarăşi: „Du-te, fiule, la spălătoare şi bea!" Iar ucenicul a zis: „Mă duc", însă nu s-a dus. Iar cuviosul i-a zis pentru a treia oară să bea, dar n-a ascultat. Atunci i-a zis cuviosul: „O, fiule, ai luat plata neascultării tale, adică te-ai lipsit de dumnezeieştile daruri!"

    Acestea auzind ucenicul, s-a întristat foarte mult şi alergând la spălătoare, n-a mai găsit nimic şi a zis către bătrân: „Părinte, nu găsesc apă în spălătoare ca să beau". Iar dumnezeiescul Paisie a zis către el: „Cum este cu putinţă să mai afli, făcându-te nevrednic? Pentru că neascultarea alungă darul de la cel neascultător, precum şi ascultarea îi aduce darul celui ascultător".

    Iar ucenicul, întristându-se de cele ce a auzit, a întrebat: „Ce era acel mare dar de care m-am lipsit, şi cum s-a şters din spălătoare?" Iar cuviosul i-a povestit după aceea toate cele făcute, precum am spus mai înainte, zicându-i lui încă şi aceasta: „De vreme ce ai rămas în neascultare şi n-ai primit a bea apa aceea, pentru care ţi s-a poruncit de trei ori să bei, pentru aceasta s-a pogorât din cer un înger al Domnului şi, luând cu toată cucernicia acea sfântă apă, s-a suit iarăşi la cer". Auzind ucenicul aceasta, s-a înfricoşat şi s-a cutremurat de acea povestire, rămânând multă vreme fără glas. Apoi, venindu-şi în sine, plângea şi se tânguia de acea primejdie, strigând: „Vai mie, ticălosul, ce bunătate mare am pierdut! Acea bunătate, zavistnicul diavol nu m-a lăsat s-o dobândesc!"

    Iar după ce, cu nişte cuvinte ca acestea, s-a plâns şi s-a căit, cerea cu lacrimi ca să afle milă. Deci bătrânul, milostivindu-se spre dânsul, i-a zis: „Fiule, Adam a căzut din Rai pentru neascultarea sa şi în locul vieţii veşnice a câştigat moartea; deci a fost izgonit ca un nevrednic pentru slava aceea şi pentru bunătăţile lui. In acelaşi fel eşti şi tu. Fiindcă n-ai ascultat porunca mea, ai căzut din darul care aveai să-1 dobândeşti! Dar, de vreme ce te întristezi mult şi te pocăieşti, ridică-te din căderea neascultării şi fă ascultare, îmblânzeşte cu fierbinţeală pe Dumnezeu şi cere de la Dânsul iertarea ta; căci Dumnezeu Se milostiveşte spre cei ce se pocăiesc şi miluieşte pe cei ce-L roagă".

    Astfel s-a mângâiat ucenicul de cuvintele bătrânului său şi a răbdat puţină vreme. Dar el, aducându-şi aminte iar de răul ce a pătimit, se întrista cu totul şi nu avea mângâiere. Atunci s-a dus iarăşi la bătrân şi i-a zis: „Părinte, nu am odihnă nicidecum din pricina gândurilor. Cum îmi aduc aminte de darul ce l-am pierdut, plâng nefericirea mea şi nu ştiu ce să fac; pentru că, din pricina gândurilor, mă cufund în deznădejde. Deci dă-mi voie să mă duc la vreun bătrân iscusit, la care vei crede de cuviinţă, doar voi găsi odihnă de gânduri, şi mă voi slobozi de întristare".

    Iar dumnezeiescul Paisie, luând puţină pâine, a dat-o ucenicului lui şi i-a zis: „Ia pâinea aceasta şi du-te în cutare cetate şi, lângă zidul cetăţii în partea dreaptă, vei afla un om sărac şezând pe nişte gunoi, batjocorit şi lovit cu pietre de copii. Acelui om dă-i pâinea şi vei auzi de la dânsul, cu dumnezeiasca cuviinţă, cele de folos ţie!" Atunci ucenicul, luând pâinea, îndată a plecat şi, ducându-se în cetatea aceea, a găsit pe acel om şi aştepta să înceteze jocurile copiilor, ca să se apropie de dânsul. Dar acela, văzându-1, îndată i-a zis: „Vino aproape şi-mi dă binecuvântarea - adică pâinea - ce mi-a trimis-o bătrânul tău!" Şi apropiindu-se ucenicul, săracul acela a luat pâinea în mâinile lui şi, sărutând-o, îl întreba: „Cum se mai află sfinţitul Paisie, că mult doream să aflu despre dânsul. Iar tu, fiule, de ce te îndoieşti de câte îţi zice ţie şi nu te pleci la poruncile lui? Nu ştii că, pentru neascultarea ta, te-ai lipsit de apa aceea dumnezeiască şi de darul ce urma să-1 iei dintr-însa? Şi tu încă nu-1 asculţi şi nu te pleci sfatului lui, ci vii către altul? Eu te asemăn cu cel ce ţine în mână apă curată şi rece şi nu bea dintr-însa, ci merge în alte părţi şi caută să afle apă ca să-şi potolească setea sa. Deci du-te şi supune-te bătrânului tău, marelui Paisie, că cine nu se supune lui, acela nu se supune nici poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos!" Acestea auzindu-le ucenicul, s-a întors slăvind pe Dumnezeu şi de aici înainte făcea ascultare la toate poruncile Sfinţitului Paisie.

    Dar n-a trecut multă vreme şi iarăşi, aducându-şi aminte de darul de care s-a lipsit, îşi plângea paguba sa şi iarăşi ruga pe marele Paisie să-i dea voie să meargă la cel ce şedea pe gunoi. Iar Cuviosul Paisie îi zicea să nu plece, dar fiindcă nu se supunea, ci dorea să meargă iarăşi la dânsul, pentru că era supărat de gânduri, i-a zis: „Fiule, omul acela s-a odihnit întru Domnul! Dar, fiindcă te văd că ai nădejde doar către omul acela şi te pleci sfatului lui, îţi dau voie. Deci du-te în partea dinspre miazănoapte a cetăţii şi, găsind acolo un mormânt, intră într-însul şi vei afla acolo îngropate trei trupuri de bărbaţi sfinţi, care s-au învrednicit de daruri prooroceşti. Aceia, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul vieţii lor, s-au dus şi s-au aşezat în mormântul acela. Acestea văzându-le, zi celui ce zace în mijlocul celor doi: «Robul lui Dumnezeu, Paisie, cu puterea lui Iisus Hristos, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, îţi porunceşte să te scoli ca să-mi spui cele cuviincioase şi de folos pentru mine!»"

    Atunci ucenicul, alergând cu osârdie, s-a dus în partea dinspre miazănoapte a cetăţii şi, aflând mormântul, a intrat înăuntru. Şi a zis către cel adormit, după porunca bătrânului. Şi, o, minune! îndată mortul s-a sculat şi a zis: „Pentru ce nu te-ai plecat mie, care ţi-am zis să te supui poruncii bătrânului tău? Deci du-te şi te supune lui fără îndoială. Şi ascultă cuvintele lui, de voieşti a te mântui; căci cel ce nu se supune cuvintelor lui, cu adevărat se împotriveşte poruncilor lui Hristos!" Acestea zicându-le mortul, iarăşi a adormit; iar ucenicul, minunându-se, s-a întors către sfinţitul Paisie şi i-a povestit toate. De aici înainte s-au împăcat gândurile lui şi avea grijă să câştige prin ascultare bunătăţile ce le pierduse prin neascultare. Astfel el creştea în sporirea faptei bune şi a desăvârşirii.

    Altădată au venit la marele Paisie doi fraţi şi au locuit împreună cu fraţii aceluia. Şi făcând destulă vreme ascultare, adeseori rugau pe cuviosul să le dea voie să locuiască deosebi în pustie. Iar acela, văzând osârdia lor, le-a dat voie. Deci, ducându-se la dorita linişte, se nevoiau mult în pustnicie, izgonind de la dânşii asupririle vrăjma­şului. Dar diavolul, urătorul binelui, ca un mult iscusit, a pornit război împotriva lor prin alţi monahi, astfel: Din lucrarea vicleanului, un oarecare hoţ a furat lucrurile unuia ce locuia în pustie şi, cercetând el să afle cine i le-a furat, a auzit de un bătrân ce avea darul mai înainte vederii şi poate să-i arate pe hoţ. Deci s-a dus la dânsul, căutând să afle cine i le-a furat.

    Dar bătrânul acela nu era cu adevărat înaintevăzător din dumnezeiescul dar, ci proorocea din lucrarea diavolească. De aceea a zis către cel ce-1 întreba: „Acei doi monahi ce au venit acum nu demult şi s-au sălăşluit în această pustie, aceia ţi le-au furat; deci să nu-i laşi, până ce nu ţi le vor da". Acestea auzindu-le el, s-a dus la egumenul lavrei şi, luând strajă, s-a dus la cei doi fraţi şi, târându-i şi bătându-i, i-a adus în lavră şi i-a pus la închisoare, şi ca pe nişte făcători de rele şi hoţi i-a osândit la moarte.

    Iar cuviosul Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar ispita fraţilor, s-a sculat îndată şi s-a dus la lavră; şi aceasta înştiinţându-se, s-au dus toţi părinţii la dânsul şi împreună cu dânşii era şi acel rătăcit bătrân, care se socotea înaintevăzător. Iar după ce au dat toţi cuviincioasa sărutare cuviosului, i-a întrebat: „Ce aţi făcut, fraţilor, cu acei doi tineri ce petreceau în linişte?" Aceia i-au răspuns: „Sunt hoţi, părinte, şi pentru necuviincioasa lor faptă au fost puşi la închisoare". Cuviosul i-a întrebat: „Şi cine v-a spus vouă cum că sunt ei hoţi?" Atunci ei au răspuns: „Acest bătrân înainte văzător ne-a spus". Iar cuviosul a întrebat pe bătrân, dacă acei tineri sunt cu adevărat hoţi! Şi acela i-a răspuns că sunt hoţi cu adevărat, căci proorocia lui este dumnezeiască. Atunci dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Dacă ar fi fost de la Dumnezeu darul proorocie tale şi nu din amăgire diavolească, atunci nu s-ar fi arătat diavolul în gura ta!"

    Acestea auzindu-le părinţii, s-au tulburat şi s-au înfricoşat tare, deoarece cuvintele sfinţitului Paisie erau adevărate şi fără nici o îndoială. De aceea, ocărând pe bătrânul acela, l-au îndemnat să-şi ceară iertare de greşeala sa. Iar acela, înfricoşându-se, a căzut la picioarele cuviosului, zicând: „Iartă-mă, sfinţite părinte, şi te roagă pentru mine, rătăcitul!" Şi rugând cuviosul pe Dumnezeu pentru dânsul, îndată a ieşit din gura lui diavolul slavei deşarte şi s-a arătat tuturor ca un porc. Deci, ieşind cu multă mânie şi turbare, s-a repezit asupra cuviosului, voind a-1 rupe cu dinţii; dar dumnezeiescul părintele nostru Paisie, certându-1, 1-a aruncat în prăpastie şi 1-a pierdut.

    Iar acel bătrân rătăcit, nu numai că a scăpat de diavol, dar a văzut şi amăgirea ieşind dintr-însul şi, prihănindu-se pe sine, s-a po­căit. Deci, tânguindu-se şi plângând mult pentru greşeala sa, tăvălin-du-se pe pământ, ruga pe cuviosul să-i ierte greşelile cele făcute în trecut, fiind amăgit. Asemenea şi ceilalţi monahi care printr-însul se rătăciseră, ocărându-se pe sine, şi-au cerut iertare. Apoi au chemat şi pe cei doi tineri pe care îi clevetiseră, şi şi-au cerut iertare pentru necinstea şi pedeapsa ce le-au făcut. Iar părintele nostru Paisie, întristându-se pentru toţi aceia, i-a sfătuit cele cuviincioase şi potrivite. După aceea, luând la o parte pe egumen, i-a arătat locul unde se aflau lucrurile cele furate ale pustnicului, nespunând pe hoţ, şi s-a întors în pustie.

    Şi auzind câte a arătat Dumnezeu oamenilor prin Cuviosul Pavel, s-a dus la dânsul. Deci, întâlnindu-se unul cu altul, erau nedespărţiţi şi se ajutau unul pe altul. Şi erau ca un zid tare, îndulcindu-se cu bucurie de bunătăţile liniştii şi în fiecare zi aflau noi nevoinţe de pustnicie şi de mai înaltă petrecere. Sfinţitul Paisie era bătrân şi de o vârstă cu dumnezeiescul Pavel; iar după suflet era prea osârdnic, şi de aceea zicea dumnezeiescului Pavel: „Să ne nevoim de-a pururea şi să ne ostenim până avem vreme; pentru că, atât cât trăim, Domnul nostru nu se mulţumeşte să încetăm vreodată de la lucrarea celor bune; şi o să ne fie frică şi ruşine dacă vom fi găsiţi leneşi în vremea morţii noastre". Iar sfinţitul Pavel, auzind cu bucurie dumnezeiasca lui sfătuire, a zis: „Iată eu, o, preabunule între părinţi, urmez sfătuirii tale; căci, având îndrăzneală la rugăciunile tale, cred că Dumnezeu ne va învrednici să săvârşim această viaţă după socoteala ta, în lucrarea faptelor bune".

    Deci amândoi erau făcători de minuni, doctori iscusiţi ai sufle­telor şi ai trupurilor, rugători către Dumnezeu pentru toţi şi tuturor mijlocitori de mântuire. Insă povestirile dumnezeiescului Pavel fiind multe, le lăsăm altuia să le povestească. Asemenea şi ale Sfinţitului Paisie, fiind prea multe şi necuprinse, am spus puţine din cele multe, ca să îndemnăm pe ascultători spre urmarea lor; căci nu ajunge cuvânt să arate cu de-amănuntul preaînalta petrecere a Sfântului Paisie şi nici el nu voia să se cunoască isprăvile lui, pentru smerenia lui cea desăvârşită. Chiar şi celor ce-1 întrebau: „Care faptă este mai înaltă decât toate faptele bune?", el le răspundea: „Acea faptă este mai bună, care se face în ascuns". Altădată, fiind întrebat cu aceeaşi întrebare, a răspuns: „Mai înaltă decât toate faptele bune este a urma cineva sfatului altora şi nu voinţei sale".

    El trecea şi vremea liniştii şi vremea vieţii împreună cu bine şi cu plăcere de Dumnezeu. In linişte iubea dumnezeiasca suire şi prietenie; iar în petrecerea împreună cu alţii dorea mântuirea celorlalţi. Dar cel mai minunat este că n-a lăsat vreodată să înţeleagă cineva revoinţa lui în viaţa de obşte şi când urma să fie slăvit pentru vreo faptă a sa, o lăsa îndată şi uneltea alta, ca să se păzească nevătămată cea mai dinainte şi să nu se prăpădească cu laudele; căci, după adevăr, lauda de la oameni este mare primejdie şi puţin câştig au cei ce se nevoiesc pentru laudă. Pentru aceasta şi Domnul ne porunceşte, zicând: Să nu cunoască stânga, ce face dreapta ta. Dar de aici înainte este vremea ca să vorbim şi despre fericitul sfârşit al Cuviosului Paisie.

    Ajungând la adânci bătrâneţi şi strălucind cu faptele bune ca o stea luminoasă, acest mare om al lui Dumnezeu a fost chemat de Dumnezeu către fericirea cea din ceruri. Trupul lui l-au îngropat cu cinste mulţimea monahilor, iar duhul lui s-a suit la viaţa veşnică. După aceea, n-a trecut multă vreme şi s-a dus şi pururea pomenitul Pavel la viaţa veşnică şi la strălucirea sfinţilor, acolo unde avea ceata dumnezeiescului Paisie, ca împreună să se îndulcească fericitele lor suflete de odihna aceea, precum şi în această viaţă de acum au pătimit împreună în ostenelile pustniciei. Dar nu numai sufletele lor sunt unite în cer, ci şi trupurile deşi s-au despărţit şi s-au pus în locuri osebite, însă n-a trecut multă vreme, şi s-au unit iarăşi, punându-se în acelaşi loc, după cum urmează. Deci se cuvine ca cititorii să ia aminte la această povestire, că li se va arăta o minune preaslăvită.

    După ce s-a săvârşit marele Paisie, dumnezeiescul Pavel s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Acolo, după puţină vreme, s-a săvârşit şi el şi a fost îngropat cu evlavie şi cu cinste. Apoi, auzind părintele nostru Isidor despre moartea marelui Paisie, a intrat într-un caic şi s-a dus la locul unde zăceau sfintele moaşte ale Cuviosului Paisie. Deci, luându-le cu toată cinstea şi sărutându-le, le-a pus într-un sicriu ce-1 avea gata, ca pe un lucru mare şi vrednic de cinste şi mai scump decât toată vistieria şi s-a întors înapoi, aducându-le cu el în caic, ca să îmbogăţească cu dânsele patria sa, Pisidia.

    Iar după ce a mers destulă cale pe mare, călătorind cu laude şi cu prea mare bucurie, a ajuns în dreptul pustiei, unde erau sfintele moaşte ale Cuviosului Pavel. Acolo caicul s-a oprit şi nu mai mergea înainte; ci, ca şi când ar fi fost viu şi însufleţit, se abătea în altă parte şi se tot pornea spre pustia dumnezeiescului Pavel; deoarece şi Sfinţitul Paisie cerea obişnuita petrecere împreună cu Cuviosul Pavel. Iar oamenii caicului, silindu-se a porni mai departe, au încercat două zile în tot felul, dar n-au putut; de aceea au cunoscut că erau ţinuţi acolo de Dumnezeu, iar nu din altă pricină. Şi neştiind ce să facă, s-au liniştit şi au lăsat caicul necârmuit ca să meargă încotro s-ar porni. Iar caicul, cârmuindu-se de mână nevăzută, a mers şi a stat nemişcat la uscat, aşteptând să ia povara sa. Văzând aceasta, cei ce erau în caic aveau mare întristare şi nedumerire.

    Dar, într-acel ceas, a venit la mal un bătrân din părinţii cei vestiţi ai pustiei aceleia, care se numea Ieremia, şi a zis către ei: „O, oameni buni, pentru ce vă luptaţi împotriva dumnezeieştii minuni, pe care o vedeţi, căci este peste fire! Pe prietenul şi împreună pustnicul său, pe dumnezeiescul Pavel îl cheamă marele Paisie şi, vrând a se aduce şi a se pune cinstitele moaşte ale aceluia împreună cu ale sale, a adus caicul aici. De aceea, ieşind degrabă şi căutând sfintele lui moaşte şi găsindu-le, să le luaţi, ca să fie împreună şi sfintele lor trupuri". Iar cinstitul părintele nostru Isidor şi cei împreună cu el, înconjurând pustia aceea, căutau sfintele moaşte ale dumnezeiescului Pavel şi, găsindu-le, le-au luat şi le-au adus la caic, avându-le ca pe o vistierie mai strălucită decât aurul şi decât pietrele cele de mult preţ.

    Şi minune s-a făcut atunci, căci cu adevărat erau cârme aceşti doi mari părinţi, Pavel şi Paisie. Ei cârmuiau caicul în toată calea aceea şi-1 izbăveau de toată împiedicarea, până l-au dus nevătămat la Pisidia. Iar marele Isidor a adus cinstitele moaşte ale sfinţilor cu toată cântarea de laudă şi cu cinste la mănăstirea ce o zidise. Şi câţi erau supăraţi de diavoli, ori pătimeau de vreo altă neputinţă, alergau la sfintele lor moaşte şi, numai apropiindu-se de ele, se vindecau. De atunci înainte câte preaslăvite minuni a lucrat Dumnezeu prin ei, nu este cu putinţă a le număra cineva. Iar eu, smeritul Ioan, am povestit numai aceste puţine din cele multe, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.