Educaţia creştină - Sfântul Teofan Zăvorâtul

Rostul ultim al acestei lucrări ar trebui să fie acesta: omul înnoit prin Botez, când va ajunge la înţelegere, să poată să se recunoască nu numai ca persoană liberă şi cugetătoare, dar în acelaşi timp ca persoană care are o datorie faţă de Domnul, de Care soarta sa veşnică este strâns legată; şi nu numai ca să se recunoască astfel, ci şi să se descopere în stare a împlini această datorie şi să poată înţelege că cea mai de seamă chemare a lui aceasta este.

Se pune întrebarea: cum se poate realiza acest lucru? Ce să se facă pentru un copil botezat ca atunci când va creşte mare să nu dorească nimic altceva decât a fi un adevărat creştin?

Cu alte cuvinte, cum să îl crească cineva creştineşte?

Pentru a răspunde, nu vom proceda la o cercetare foarte amănunţită. Ne vom mărgini la o privire de ansamblu asupra întregii probleme a educaţiei creştine, încercând să arătăm cum putem sprijini şi întări partea cea bună în copii, în orice împrejurare, şi cum putem slăbi şi nimici ceea ce este rău.

Mai întâi de toate, în această privinţă atenţia noastră ar trebui să se îndrepte asupra pruncului aflat în leagăn, înainte ca orice înzestrare a sa să se manifeste. Copilul e viu; prin urmare, cineva poate să îi înrâurească viaţa. Aici ar trebui să ne gândim la înrâurirea Sfintelor Taine şi, odată cu ele, a întregii vieţi bisericeşti, dar în acelaşi timp a credinţei şi evlaviei părinţilor. Toate acestea laolaltă alcătuiesc un mediu mântuitor pentru prunc. Prin toate acestea, viaţa în har care s-a zămislit în prunc este insuflată în chip tainic.

Deasa împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos (cineva ar putea adăuga cât mai deasă cu putinţă) leagă noul mădular de Trupul Domnului în modul cel mai viu şi mai folositor prin puterea Preacuratului Său Trup şi Sânge, îl sfinţeşte, aduce pace în sufletul lui şi îl face de neatins pentru puterile întunericului. Cei care împlinesc această povaţă văd cum în ziua în care pruncului i se dă împărtăşania, el se cufundă într-o linişte adâncă, toate trebuinţele lui fireşti îşi slăbesc în mod vădit mişcările - chiar şi cele mai puternic resimţite în cazul copiilor. Uneori, copilul e plin de o bucurie şi o vioiciune sufletească în care e gata să îmbrăţişeze pe oricine.

Adesea Sfânta împărtăşanie e însoţită şi de minuni. Sfântul Andrei Criteanul, în copilăria sa, nu a vorbit deloc vreme îndelungată, dar atunci când părinţii săi întristaţi au alergat la rugăciune şi ajutorul harului, în timpul împărtăşirii, Domnul a dezlegat prin harul Său legăturile limbii copilului, care mai apoi a dat Bisericii să bea şuvoaie de bunătate şi înţelepciune. Din propriile sale constatări, un medic poate da mărturie că în cele mai multe cazuri de boală la copii aceştia ar trebui duşi la Sfânta Cuminecătură, şi că numai rareori ar mai avea apoi nevoie de vreun ajutor medical.

O mare înrâurire asupra copilului o are mersul cât mai des la biserică, sărutarea Sfintei Cruci, a Evangheliei, a icoanelor, ori acoperirea lui cu Sfintele Acoperăminte. La fel şi acasă, aşezarea lui înaintea sfintelor icoane, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, stropirea sa cu agheasmă, tămâierea, facerea semnului Crucii deasupra leagănului, a hranei şi a tuturor lucrurilor care îl privesc, binecuvântarea lui de către preot, aducerea în paraclisul icoanelor din biserică molitfele - şi în general toate cele ale bisericii în chip minunat încălzesc şi hrănesc viaţa în har din copil, fiind totdeauna cea mai sigură şi de nebiruit ocrotire împotriva năvălirilor puterilor nevăzute ale întunericului, care pretutindeni sunt gata să pătrundă în sufletul care creşte pentru a-l învenina cu lucrarea lor.

In spatele acestei ocrotiri văzute stă una nevăzută: îngerul păzitor pus de Domnul să apere pe copil din chiar clipa Botezului său. Îl poartă de grijă şi îl influenţează în chip nevăzut prin prezenţa sa, iar în caz de nevoie inspiră chiar părinţilor cele ce ar trebui să le ştie pentru pruncul aflat în primejdie.

Numai că toate aceste puternice ocrotiri şi insuflări vii şi ajutătoare pot fi risipite şi lăsate fără rod de necredinţa, nepurtarea de grijă, necucernicia şi viaţa decăzută a părinţilor.

Aceasta se întâmplă fie pentru că toate cele mai sus pomenite nu se folosesc, fie pentru că nu se folosesc cum se cuvine; aici puterea de înrâurire lăuntrică a părinţilor asupra copilului este deosebit de însemnată. E adevărat că Domnul e milostiv faţă de cei nevinovaţi; însă există o legătură pe care nu o putem înţelege între sufletele părinţilor şi sufletul copilului şi nici nu putem hotărî măsura în care cei dintâi influenţează pe acesta din urmă. În acelaşi timp, atunci când părinţii au o influenţă nepotrivită asupra copilului, mila şi bunăvoinţa lui Dumnezeu tot nu îl părăsesc pe copil. Se întâmplă însă ca uneori acest sprijin dumnezeiesc să înceteze, şi atunci pricinile pregătite lui îşi aduc roadele lor.

Aşadar, duhul credinţei şi al cucerniciei părinţilor trebuie socotit ca cel mai puternic mijloc de păstrare, creştere şi întărire a harului din copil.