Femeia care îşi aruncă pruncul la ghena de gunoi şi turtureaua din vişinul crescut în faţa casei mele
Ieri, pe neaşteptate, Dumnezeu a tunat şi fulgerat peste satul meu, chiar dacă primăvara abia se ivise în calendar. Din faţa calculatorului, de la adăpostul camerei, privesc pe o bucăţică de geam creanga din vişinul crescut în faţa casei mele, pe care o turturea îşi clădise de ceva timp cuibuşorul. În el se zăreau cinci ouă mici şi albe ca neaua. Deschid calculatorul şi citesc: la ghena de gunoi dintre blocurile în care locuiesc oamenii, a fost găsit un prunc, abia născut, înfăşurat într-o pungă de plastic. Offf, Doamne!
Ploaia a început cu rafale zgomotoase. Tabla de pe casă suna îngrozitor de tare. Sunetul metalic înfiripa în mine un dram de teamă, pe care încercam să mi-o ascund. Un fulger lumină deodată totul în casă, ca şi cum cineva ar fi aprins de la un întrerupător uriaş întreg cerul. Din instinct, privirea se duse spre geam şi spre creanga de vişin. Cuibul era la locul lui, iar peste el, cu aripioarele desfăcute protector, neclintită, stătea turturica. Ploaia se dezlănţui şi deveni, din senin, uscată. O ploaie fără stropi, doar cu pietre mici cât boabele de grîu. Apoi, cât cele de porumb. Zgomotul devenea asurzitor. Vântul îşi aduse aminte şi el că trebuie să bată, tocmai atunci, legănând totul în jur după un ritual dezordonat. Lipsit de frunze, vişinul din faţa casei mele tremura din toate încheieturile. Continui să citesc: criminaliştii fac investigaţii în speranţa găsirii acelei mame care şi-a abandonat pruncul în frig şi mizerie, în ghearele morţii. Turturica rezista. Pietrele cădeau peste ea ca vărsate din găleată: peste cap, peste aripi, peste codiţă. Nu se clintea. Doar cu aripile ţinea un fel de echilibru al morţii, dar şi al vieţii, în acelaşi timp. Norii de pe cer, fioroşi, aruncau spre pământ furia dezlănţuită a lui Dumnezeu, probabil din cauza păcatelor noastre. Citesc mai departe: pruncul trăieşte şi se află în secţia de reanimare a spitalului. Turturica tot acolo, acoperiş viu deasupra sufletelor ce aveau să vadă lumina vieţii peste câteva zile…
Acum, când citiţi aceste rânduri, în vişinul din faţa casei mele este soare. Turturica stă pe marginea cuibului, cu mâncarea în cioc. Cinci puişori cu guriţele căscate îşi aşteaptă rândul la masa de diminineaţă.
Poftă bună, fiinţe dragi lui Dumnezeu !
Gheorghiţă Mocanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu