Leon I cel Mare, Zenon. Patriarhul Acachie, Henotikonul si conflictul dintre Orient si Occident - 18 februarie

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2014/02/sfantul-leon-papa-al-romei-18-februarie.html

Leon I cel Mare, Zenon. Patriarhul Acachie, Henotikonul si conflictul dintre Orient si Occident

Dupa moartea lui Marcian, Senatul a ales ca imparat un alt ofiter, pe nume Leon, fost administrator pe domeniile lui Aspar. El a fost primul imparat care a primit coroana imperiala de la patriarhul Constantinopolului. Pana la el toti ceilalti imparati, respectand traditia romana, au primit coroana din mainile comandantului suprem al armatei, ori al unui inalt functionar civil. Initiativa din 457 avea la baza prestigiul de care se bucura patriarhul de la Constantinopol, mai ales dupa Sinodul de la Calcedon. De acum inainte toti imparatii bizantini vor fi incoronati de patriarhul capitalei, iar incoronarea capata semnificatia unei consacrari religioase. Incoronarii civile cu caracter militar i se adauga o ceremonie bisericeasca, care va capata din ce in ce mai multa importanta, iar in Evul Mediu va reprezenta actul veritabil al incoronarii.

In timpul domniei lui Leon, acesta in alianta cu un ofiter isaurian pe nume Tarasikodissa il vor asasina pe comandantul aramatei, Aspar, magister militum per Orientem, reusind astfel sa elimine influenta germanilor de la Curte. Unii istorici privesc acest eveniment drept o etapa importanta in procesul de nationalizare a armatei bizantine si de slabire a influentei barbare in Imperiu. Dupa victoria impotriva lui Aspar, Tarasikodissa obtine puteri sporite la palat, casatorinduse chiar cu Ariadna, fiica imparatului si isi schimba numele in Zenon.

Pe plan militar, bizantinii sufera o mare infrangere in Africa, flota condusa de cumnatul lui Leon, Basiliskos, fiind infranta intr-o expeditie impotriva vandalilor regelui Genseric. La moartea lui Leon in 474, nepotul sau Leon al II-lea, de numai 7 ani, fiul lui Zenon si al Ariadnei, ajunge imparat, iar Zenon devine imparat asociat al fiului sau. Murind Leon al II-lea chiar in toamna anului 474, Zenon va conduce singur Imperiul. Domnia este scurta, pana in ianuarie 475, cand o conspiratie greaca indreptata impotriva isaurienilor, care capatasera prea mare putere in capitala, il inlatura de pe tron. Locul ii este luat de cumnatul lui Leon I, Basiliskos. Dupa 20 de luni Zenon reia insa conducerea Imperiului si domnese linistit pe o durata de 15 ani (476-491).

Un eveniment deosebit al domniei sale este caderea Imperiului Roman de Apus sub herulii lui Odoacru, care in 476 inlatura de pe tronul Romei pe Romulus Augustus. Chiar daca nu se proclama imparat, recunoscand suveranitatea Imperiului Roman din Rasarit, el este numit de Zenon magister militum per Italiam, primind in grija administratia provinciei. Dominatia sa asupra Italiei nu va fi lunga, deoarece Zenon pentru a se debarasa de ostrogotii din Peninsula Balcanica (care intreprindeau multe incursiuni devastatoare), il convinge pe unul din conducatorii lor, Teodoric del Tanar, sa porneasca in 488 impotriva lui Odoacru. Acesta din urma este infrant in 493, invingatorul devenind stapanul Italiei si intemeietorul Regatului ostrogot al Italiei cu capitala la Ravenna.

Zenon va rezolva astfel doua probleme deosebit de grave: inlaturarea lui Odoacru si indepartarea germanilor. Plecarea acestora din urma nu va insemna si rezolvarea unor probleme de ordin etnic in interiorul Imperiului, legate de cresterea exagerata a puterii isaurienilor la Curte sau de ordin religios cu privire la disensiunile profunde nascute intre ortodocsi si monofiziti, dupa Sinodul al IV-lea.

Invatatura adoptata la Calcedon nu a fost din pacate acceptata de toata Biserica, conducand la o divizare care se mentine pana astazi. Reamintim ca pentru crestinul de rand, dogma Sfintei Treimi si a celor doua naturi ale Mantuitorului ramane o formula abstracta, fara sa joace mereu un rol determinant in credinta lui personala. Pentru crestinii din sec. al V-lea, definitia adoptata la Calcedon era mai degraba o negatie a unei exepriente religioase anterioare, astfel incat hotararile lui nu multumeau decat pe cativa antiohieni, pe moderatii de la Constantinopol precum si pe trimisii romani. In Egipt insa, Calcedonul reprezenta o tradare a principiilor marelui Chiril. Calugarii sirieni se vor alia cu egiptenii, sloganul fiind: Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie.

In martie 457, la Alexandria poporul alege propriul patriarh monofizit in persoana lui Timotei Elurul, iar Proterius este omorat. In 475, monofizitii isi asigurasi scaunul Antiohiei prin alegerea unui oarecare Petru. Autoritatile inteleg acum ca monofizitii era sustinuti de forte importante, amenintand practic unitatea politica a Imperiului. In 475, uzurpatorul Basiliskos, cel care l-a inlocuit pentru putin timp pe Zenon, publica o Enciclica, care de fapt condamna Calcedonul, cerand episcopilor sa-si puna samnaturile pe acest act. Intre 500 si 700 de episcopi s-au supus indemnului imperial. Revenit la putere in 476, Zenon sustine mai intai ortodoxia calcedoneana, dar sub influenta patriarhului de la Constantinopol, Acachie, si in fata cresterii alarmante a monofizismului in Egipt, Siria si Palestina, publica in 482 Henotikonul, un decret dogmatic in care era recunoscuta valabilitatea deciziilor celor trei Sinoade Ecumenice, pe care le considera suficiente, anatematizand atat pe Nestorie cat si pe Eutihie, dar si pe cei care invatau o doctrina divergenta.

In forma si continutul sau, Henotikonul era o incercare de a duce dezbaterea la nivelul conceptelor hristologice si de a-l sustrage piedicilor terminologice. Daca nu ar fi avut alte implicatii controversele hristologice puteau fi rezolvate pe baza unei intoarceri la situatia care a urmat reconcilierii dintre Sfantul Chiril si Ioan al Antiohiei din 433. Textul nu crea insa premisele favorabile acestui demers, mentionand pe de-o parte condamnarea eutihienilor la Calcedon, iar pe de alta se referea la Calcedon intr-un context defavorabil. Cu toate acestea, pe planul relatiilor bisericesti, au avut loc cateva modificari notabile: toate scaunele episcopale mai importante au intrat din nou in comuniune. Petru Mongius, cel care il inlocuise pe Timotei Elur, a fost recunoscut arhiepiscop al Alexandriei, iar Acachie al Constantinopolului intra in mod oficial in comuniune cu el.

Deoarece pozitia oficiala a Constantinopolului era in chip firesc cea calcedoniana, Petru scria lui Acachie urmatoarele: "Fiind conducatorul nostru al tuturor, ati unit Biserica lui Dumnezeu si ne-ati convins cu probe de netagaduit ca Sinodul tinut la Calcedon nu a facut nimic contrar celui tinut la Niceea, cofirmand hotararile Parintilor de la Niceea"140. Aceasta recunoastere chiar si formala a Calcedonului de catre un sef al opozitiei, a constituit un eveniment ce parea sa justifice politica lui Acachie. Din pacate, Mongius se va confrunta in Egipt cu rebeliunea monastica, care-l condamna pentru faptul ca intrase in comuniune cu calcedoneni. Unii se vor separa de conducatorul lor (numiti acefali, pentru ca nu mai aveau conducator), arhiepiscopul in astfel de conditii , dand dovadasi de multa instabilitate, aruncand anatema asupra Calcedonului si a Tomosului lui Leon I cel Mare, papa Romei.

La Antiohia, arhiepiscopul Calendion, fiind strict calcedonean, a respins Henotikonul, dar este compromis prin implicarea sa intr-un complot politic ce viza rasturnarea lui Zenon. Urmarea: este exilat in 484. Scaunul va fi recuperat de Petru Fullon, care nu numai ca recunoaste Henotikonul, dar devine si un propagandist activ, introducand la un moment dat in practica liturgica Trisaghionul.

Din pacate, promovarea Trisaghionului si opozitia fata de calcedoneni vor contribui la promovarea unui adevarat slogan monofizit. Chiar si in Palestina, unde Calcedonul era sustinut de calugari, Henotikonul a fost acceptat la Ierusalim, iar personalitati calcedoniene au salutat unificarea Bisericii141. Situatia creata de Henotikon, asa cum era descrisa de istoricul Evagrie: "in acele zile, Sinodul de la Calcedon a fost declarat in mod deschis ca oficial de Biserica, dar nici respins de toti. Fiecare episcop actiona dupa propria convingere", nu putea sa se prelungeasca, doar daca nu exista un real consens asupra fondului hristologic si o interpretare acceptabila pentru traditia Bisericii. Numai ca perioada lui Zenon sau cea al lui Anastasius (491-518), nu vor face decat sa favorizeze un monifizism care respingea ambiguitatile si insista asupra respingerii clare a Sinodului. Pentru mai multe decenii, Biserica din Constantinopol, sub Acachie si succesorii sai, a ramas practic singurul centru care a rezistat acestei tendinte. Paradoxal, episcopii capitalei, sustinatorii naturali ai politicii imperiale, erau singurii care se opuneau. Aliatii naturali ai Calcedonului, erau in mod firesc papii de la Roma, relatia dintre cele doua scaune fiind intrerupta insa de atitudinea lui Acachie. Se va ajunge astfel la asanumita schisma acachiana, care va dura pana in 518. In privinta lui Acachie, ortodocsii nu-l considerau formal responsabil de un document publicat de imparat, iar legatura sa cu Petru Mongius nu putea fi un argument impotriva sa, deaorece rezulta din recunoasterea formala a Calcedonului de catre acesta din urma.

Anastasius I (492-518)

Dupa moartea lui Zenon, in fruntea Imperiului va fi ales un functionar de la Curte, pe nume Anastasius. In acea vreme, Imperiul era framantat de doua probleme majore: una de natura religioasa, care diviza populatia inca de la Sinodul al III-lea Ecumenic, dar mai ales dupa Sinodul al IV-lea de la Calcedon, iar alta de natura etnica, anume problema strainilor, mai cu seama a isaurienilor, care devenisera un pericol intern in vremea lui Zenon. De aceea, poporul cerea cu insistanta ca viitorul imparat sa fie un ortodox si un imparat roman. Noul ales, Anastasius, nu era insa un ortodox convins. Mama sa era ariana, un unchi maniheu, iar el insusi avea inclinatii monofizite. Inainte de alegerea sa ca imparat avusese un conflict cu patriarhul Eufemius, pentru faptul catinuse in Biserica Sfanta Sofia o serie de conferinte cu caracter eterodox. Din acest motiv patriarhul nu a fost mutumit de alegerea imparatesei Ariadna, sotia lui Zenon, de Senat si de armata. Pana la urma s-a ajuns la un compromis si anume s-a hotarat ca Anastasius sa se angajeze in scris ca va respecta hotararile Sinodului de la Calcedon. Anastasius a consimtit la acest lucru, dar cum se va vedea, el nu-si va respecta angajamentul. In mai 492 noul imparat se va casatori cu Ariadna si va domni pana in 518.

Inca de la inceputul domniei sale, Anastasius va rezolva problema isaurienilor. El il va omori pe fratele lui Zenon, Longinus, care organizase un complot impotriva noului imparat, va confisca bunurile isaurienilor si ii va alunga din capitala. Aceste masuri au fost urmate de lupte lungi si crancene, care au durat 6 ani, in urma carora isaurienii au fost infranti. In anul 502 imparatul Anastasius are de luptat si impotriva persilor, pentru care angajeaza forte militare considerabile. Dupa lupte indecise, in anul 506 este incheiat un armistitiu pe o durata de 7 ani.

Politica religioasa a lui Anastasius

Anastasius era un imparat in varsta (61 ani), dar competent si energic. Cunoscand opozitia fata de Sinodul de la Calcedon, el ramane fidel Henotikonului, mergand chiar spre o radicalizare a pozitiei anticalcedoniene. In Egipt el sustinea pe scaunul de la Alexandria fara echivoc, pe toti cei care erau impotriva Sinodului al IV-lea: Atanasie al II-lea, Ioan al II-lea, Ioan al III-lea de Nikiu, Dioscur al II-lea si Timotei al IV-lea146. Cu toate acestea, regimul inaugurat de Henotikon excludea un triumf radical al monofizismului si pemitea afirmarea unui calcedonism puternic, capabil nu numai sa se mentina, dar sa devina chiar dominant in mai multe scaune episcopale importante ale crestinatatii orientale. Acest calcedonism, ca reactie impotriva monofizismului, capata pe alocuri forma unei afirmari a limbajului hristologic antiohian. Asa se intampla cu partidul calcedonian de la Constantinopol, in vremea arhiepiscopilor Eufemius si Macedonius. Astfel marii teologi care in tabara monofizita concepeau lupta lor ca pe o aparare a Sfantului Chiril, puteau argumenta cu mai multa convingere ca sinodul de la Calcedon echivala cu o restaurare a nestorianismului. Acesti teologi monofiziti au gasit mai multa audienta la Curtea lui Anastasius, in special catre sfarsitul domniei sale. In afara Constantinopolului, scaunele de la Ierusalim (patriarhul Ilie, 493-516) si Antiohia (Flavian al II-lea, 498-512) erau ocupate de calcedoneni, dar trebuiau sa faca fata unei opozitii puternice si adesea violente.

Tabara anti-calcedoneana numara doi teologi de valoare: Filoxene, episcop de Mabug in Siria si un convertit de la paganism, Sever. Sirian, Filoxene nu cunostea greaca, fiind autorul mai multor scrieri impotriva Sinodului al IV-lea. Intre 506-507, atitudinea sa se va radicaliza prin cererea adresata episcopului sau, Flavian al Antiohiei, de a pronunta anatema impotriva Sinodului de la Calcedon. Dorinta nu i-a fost implinitasi trimite imparatului o scrisoare in care isi exprima parerea sa in materie de credinta, cerand sprijin imperial. De data aceasta, avand si sprijinul imparatului, Filoxene reuseste sa impuna patriarhului Flavian o retragere partiala: acceptarea condamnarii lui Nestorie si a eutihienilor, dar nu si a definitiei adoptate la Calcedon. In ciuda acestui compromis, monofizitii vor obtine la sinodul de la Sidon din 512, depunerea si exilarea lui Flavian. Noul patriarh va fi Sever, cel care va accepta Henotikonul (ca de altfel marea majoritate a calcedonenilor), dar ii va anatematiza pe Nestorie, Eutihie, Tomosul lui Leon si Sinodul de la Calcedon.

Nascut la Sozopolis, in Pisidia, Sever a primit o educatie aleasa in domeniul retoricii, filozofiei, dreptului si a limbii grecesti, fiind botezat la maturitate in anul 488. Atras la un moment dat de idealul monastic, el este initiat in asceza la Maiuma. Teolog stralucit, capabil sa critice brutalitatea lui Dioscur, dar credincios pozitiilor pe care le considera juste, el devine purtatorul de cuvant al unei hristologii despre care afirma a fi singura expresie legitima a Ortodoxiei chiriliene.

Succesul carierei sale il datoreaza personalitatii sale impozante si bineinteles patronajului imperial. In capitala Imperiului va sta chiar timp de 3 ani, intre 508-511, desconsiderandu-l pe arhiepiscopul ortodox, Macedonie, prin promovarea in cantarea Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) a cuvintelor: "Care Te-ai rastignit pentru noi".

Toate acestea au produs agitatie in randul populatiei ortodoxe, ajungandu-se chiar la un sir de revolte. Intre cele mai importante miscari contestatare, care au avut loc acum se numarasi cea condusa de Vitalian, intre anii 513-515149. Acesta era originar din cetatatea Zaldapa, in sudul Dobrogei, unde indeplinea si functia de comes foederatorum, adica de comandant al trupelor de foederati, alcatuite in majoritate din barbari. Vitalian s-a declarat aparatorul credintei ortodoxe si a asociat la rascoala nu numai trupele de barbari, dar si pe cele romane din dioceza Traciei, precum si tarani din diverse regiuni. Nemultumirea taranilor se datora noului sistem de impozitare, instituit de Anastasius, care pe de-o parte reprezenta o degrevare a celor care se ocupau cu comertul si mestesugurile, dar pe de alta reprezenta o sarcina greu de suportat pentru populatia rurala. La acestea se adaugau unele masuri luate impotriva colonilor, cum ar fi cele inscrise in Constitutia din anul 500, prin care se decreta aservirea tuturor agricultorilor ramasi 30 de ani pe acelasi pamant si in general fiscalitatea severa, ce urmarea realizarea de economii. In aceste conditii, Vitalian ataca de mai multe ori trupele imperiale, ajungand chiar pana sub zidurile Constantinopolului. Tratativele purtate cu Anastasius vor duce la numirea lui Vitalian in functia de magister militum per Thraciam si la promisiunea convocarii unui Sinod Ecumenic, sub presedentia papei. Numai ca papa Hormisdas punea ca prima conditie ca imparatul si toti episcopii orientali sa aprobe actele Sinodului de la Calcedon si Tomosul lui Leon, negocierile fiind in acest fel intrerupte. Vitalian ataca din nou Constantinopolul pe mare si pe uscat, flota sa este insa distrusa, iar el chiar daca scapa cu viata, isi va pierde titlul de magister militum per Thraciam. Obiectivul acestei rascoale a disparut odata cu moartea lui Anastasius in anul 518.

Tot in 518 au disparut si unele personalitati angajate in conflictul monofizit: Timotei al Constantinopolului, patriarhii ortodocsi exilati (Ilie al Ierusalimului si Flavian al Antiohiei). In curand se va incheia si un acord de pace intre Roma si Constantinopol, cu un triumf aparent al Romei si al Sinodului de la Calcedon. In ciuda aparentelor, Biserica din Constantinopol nu va adopta niciodata punctul de vedere roman cu privire la Acachie (succesorii sai, Eufemius si Macedonius, excomunicati de papi, vor fi venerati ca sfinti in Orient). Impacarea care va duce la unire, va fi de fapt impusa de un om, cu presepective largi, poate un adevarat vizionar: Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Viziunea sa era a unui Imperiu care ar fi unit Orientul si Occidentul, cu papa de la Roma intr-un sistem imperial, iar solutia teologica punea capat conflictului dintre aparatorii Sinodului de la Calcedon si opozantii lui din Orient. Tot acest demers implica abandonul Henotikonului. Numai ca politica religioasa a lui Zenon si Anastasius era interpretata in mod diferit in Occident sau in Orient. Occidentul considera mereu aceasta politica ca pe o tradare a Calcedonului, iar Orientul nu vedea in schisma dintre calcedoneni si necalcedoneni o ruptura definitiva. Cei care acceptasera Henotikonul si care-l interpretasera in sensul calcedonian nu erau considerati ca niste eretici. De aceea, Eufemius si Macedonius ai Constantinopolului precum si Flavian al Antiohiei si Ilie al Ierusalimului si-au pastrat reputatia, chiar daca au acceptat Henotikonul. De fapt meritul lor pentru pastrarea credintei calcedoniene era la fel de mare ca si cel al episcopilor Romei mai putin dispusi la compromis.

Reformele administrative ale lui Anastasius

Unul din marile merite ale lui Anastasius a fost acela de a pune ordine in finantele Statului. El a procedat la o serie de reforme pe care le-a aplicat metodic. Anastasius a incercat sa dea valoare stabila monedei de bronz numita follis, care sa fie cat mai apropiata de valoarea in aur. Pentru perceperea impozitelor in orase a hotarat ca aceasta colectare sa fie facuta de catre un videx, care depindea de prefectura praetoriului. Pana aici impozitele din cetati erau percepute de decuriones, membrii ai consiliilor municipale, care garantau strangerea regulata a impozitelor cu propriile averi.

Pentru a preveni eventualele abuzuri ale vidicesilor, Anastasius a intarit si largit drepturile celor care erau chemati sa apere populatia de nedreptati: defensores civitatium si episcopii. Pentru asigurarea strangerii banilor necesari, s-a hotarat ca intreaga comunitate sa fie privita ca o unitate fiscala, responsabila pentru incasarea tuturor impozitelor. Deci, daca din diverse motive o proprietate nu mai era solvabila, ceilalti erau obligati sa plateasca pentru ea. Masurile acestea la care s-au mai adaugat si altele, au contribuit la restabilirea finantelor Statului, la moartea sa, Anastasius, lasand o rezerva apreciabila de aur (cca. 105.000 kg. de aur). Din banii adunati acum imparatul Anastasius va construi un zid de aparare a capitalei, la 40 de km., spre Vest de zidul lui Teodosie al II-lea, inchizand o zona imensa, el pornind de la Marea de Marmara si mergand pana la Cornul de Aur.

Raporturile cu popoarele barbare din Occident

Dupa moartea lui Odoacru in 493, Anastasius il accepta pe Teodoric cel Mare ca rege al Italiei. Teodoric a pastrat aproape intreaga administratie romana, fiind preocupat in chip deosebit sa nu-i supere pe membrii Senatului. O apropiere intre populatia romanasi barbari (goti), nu a fost posibila din cauza diferentei de credinta: gotii erau arieni, iar romanii ortodocsi. Relatii amicale a avut Anastasius cu Clovis, regele francilor, caruia ii trimite insemnele demnitatii de consul, socotindu-l un reprezentant al puterii imperiale in Apus.

Politica lui Anastasius la Dunarea de Jos

Domnia lui Anastasius a avut o mare importanta si pentru Scythia Minor, deaorece in aceasta perioada se constata o intarire a frontierei dunarene cu noi trupe si fortificatii. Anastasius nu a urmarit largirea frontierelor Imperiului, ci intarirea capacitatii de aparare. La Dunarea de Jos si Tracia isi fac aparitia in aceasta perioada bulgarii, care in 493, 499, 502, au pradat o parte din Imperiu. Impotriva lor si a altor eventuali invadatori, imparatul a luat masuri de refacere a zidurilor de incinta a unor cetati precum: Histria, Dinogetia, Capidava, unde au fost descoperite caramizi stampilate cu numele imparatului, ceea ce ne demonstreaza ca in aceste locuri s-au facut eforturi importante de fortificare a cetatilor. Tot acum s-au construit in Scythia Minor numeroase bazilici crestine, cum ar fi cele de la Histria, Tomis, Callatis, Tropaeum Traiani, Dinogetia si Capidava.

Din punct de vedere al organizarii bisericesti inregistram un progres al numarului de episcopi; acum se trece de la existenta unui singur episcop la Tomis, la 15 scaune intemeiate in principalele orase ale provinciei: Histria, Callatis, Axiopolis, Tropaeum Traiani, Zaldapa, Capidava, Noviodunum, Troesmis, Aegissus, Salsovia, Constantiniana etc.153. Pana la Anastasius, ierarhii de la Tomis semnau de obicei in actele oficiale cu formula: "X episcopus Tomitanus," insotit de numele provinciei Scythia, ca de pilda "Ioannes Tomitanae civitatis episcopus provinciae Scythiae". Dupa Anastasius aceasta formula se schimba. Ea ne apare astfel in anul 520, in actele unui sinod de la Constantinopol, care a ales ca patriarh pe Epifanie. Intre mitropolitii care semneaza o scrisoare de informare catre papa Hormisdas se afla la numarul 7 si "Paternus mosericordia Dei episcopus provinciae Scythiae metropolitanus". Versiunea latina a datelor de mai sus este intarita de un document din anul 518 si anume de o scrisoare a legatilor papali din Constantinopol catre acelasi papa Hormisdas. Acesti reprezentanti ai papei la Constantinopol il informeaza despre tulburarile pe care "calugarii sciti" le provoaca in legatura cu unele probleme ale dogmei stabilite la Calcedon; ei spuneau printre altele: "acesti monahi isi acuza episcopii din provinciile lor, intre care este si Paternus, intaistatatorul cetatii Tomis". Este vorba deci, de mai multi episcopi, intre care este pomenit Paternus, care avea un rol important.

Consideratii asupra perioadei de la Constantin cel Mare pana la Anastasius

Aceasta perioada de aproape doua secole este destul de confuza, in Orient dar si in Occident asistand la o succesiune de peste 20 de imparati: spanioli, ilirieni, traci si chiar un asiatic. Cateva domnii sunt mai lungi si demne de remarcat: lui Constantiu al II-lea, fiul lui Constantin, i-a urmat varul sau Iulian (361-363), cu care a luat sfarsit dinastia lui Constantiu Chlor. Dupa acestia, in Orient a guvernat Valens (364-378), iar in Occident Valentinian. Lui Valens, i-a urmat Teodosie I cel Mare (379-395), iar fiii sai, Honorius si Arcadius, au condus primul Occidentul, iar cel de-al doilea Orientul. Arcadius l-a avut ca succesor pe Teodosie al II-lea (408-518). La inceputul secolului al V-lea, Occidentul s-a confruntat cu o succesiune de invazii barbare, iar Orientul a fost guvernat intre 450-518 de imparati ca: Marcian, Leon I, Zenon si Anastasius. In toata aceasta perioadŕ de fapt numai doua domnii au fost mai importante: aceea a lui Teodosie I, pentru ca acesta a fost ultimul imparat care a condus efectiv Imperiul si cea a lui Teodosie al II-lea, care in ciuda mediocritatii sale, prin lunga perioada in care a condus Imperiul de Rasarit a reusit sa indeplineasa o opera utila in mare parte, dusa la bun sfarsit de unii dintre ministrii sai sau de sora sa, Pulcheria.

Acest fenomen a fost favorizat de urmatoarele cauze: Fortele vitale ale Imperiului erau concentrate in Orient. Este de fapt ce si-a dorit Constantin odata cu crearea Constantinopolului. In vremea lui Teodosie al II-lea, pe langa largirea zidului de incinta al orasului, a luat fiinta si o Universitate pe care o inzestreaza cu 31 de catedre, repartizate aproape egal intre limbile greacasi latina. Acest fapt este foarte interesant, pentru ca demonstraza vointa Constantinopolului de a fi si capitala intelectuala a Imperiului.

Crestinismul s-a dezvoltat diferentiat in Rasarit si in Apus. In secolul al IV- lea cea mai inalta autoritate religiosa in Apus, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului, proclama independenta spirituala in raport cu Statul, in timp ce tot acum, in Orient, Teodosie I facea din crestinism o religie de Stat. In secolul al V-lea, papa Leon cel Mare afirma primatul scaunului de la Roma, in timp ce canonul al XXVIII-lea de la Sinodul al IV-lea Ecumenic plasa Rasaritul sub dependenta canonica a Patriarhiei de la Constantinopol.

Socul invaziilor barbare inegal resimtit in Rasarit si Apus. Rasaritul, ceva mai abil si mai puternic, a rezistat mai bine in aceasta perioada invaziilor barbare, in timp ce Occidentul, s-a prabusit. Prin aceasta, ceea ce era un dezechilibru crescand intre cele doua parti ale Imperiului, a devenit o ruptura.

Probleme de ordin religios

In secolele IV-V, pe plan intern, istoria Bizantului se va confrunta cu diverse probleme de ordin religios. Trebuie retinut faptul ca prin dezvoltarea monahismului, care se organizeaza in secolele IV-V, creste in mod evident forta moralasi sociala a crestinismului, ce se va manifesta acum si sub forma unei forte de expansiune deosebita, prin evanghelizarea Armeniei de catre Grigorie Luminatorul, a Abisiniei de catre Frumentiu, a gotilor de catre Ulfila. Tot acum asistam si la sfarsitul paganismului. Imparatul Constantiu luase mai multe masuri favorabile crestinilor, limitand activitatea paganilor. Din pacate, succesorul sau Iulian, educat atat in spiritul paganismului grec cat si in religia crestina, odata ajuns la putere a dat un edict prin care ordona redeschiderea templelor si reorganizarea cultului pagan. El a dat si o declaratie de toleranta, insa a exclus pe crestini din functiile importante ale Statului. Dupa moartea lui Iulian, pana la Teodosie I, paganii au continuat sa observe nestingeriti cultul si obiceiurile lor. Teodosie I a luat insa masuri dure impotriva paganilor: faimosul edict din 392 interzicea sacrificiile si orice ceremonie pagana precum si accesul la temple.

Jocurile olimpice au fost si ele interzise in 393, iar misterele lui Eleusis in 396. In Occident, episodul cel mai semnificativ ramane decizia luata de Gratian de a scoate statuia zeitei Victoria din Senatul de la Roma, care simboliza in ochii tuturor grandoarea trecutului roman. Dupa Sinodul de la Niceea, imparatul Constantin cel Mare nu a dus o politica bine definita cu privire la arieni. Printre succesorii sai, Constantiu si Valens au fost arieni. In vremea lui Teodosie I, acesta va fi insa foarte categoric cu arienii, gonind din Constantinopol pe episcopul arian si dand niceenilor toate bisericile din oras. In 380, el a publicat un edict prin care numai cei care aderau la invatatura niceeana cu privire la Sfanta Treime aveau dreptul sa se considere "crestini catolici", in timp ce ceilalti, arienii, erau considerati eretici. Un sinod convocat de Teodosie I la Constantinopol in 381, confirma simbolul de credinta de la Niceea in ceea ce privea consubstantialitatea Tatalui si a Fiului si completa afirmand consubstantialitatea Sfantului Duh cu celelalte doua Persoane. Acealasi Sinod fixa si locul episcopului de la Constantinopol: primul dupa cel de la Roma. Nu era vorba inca de egalitate, dar asistam deja la pozitia de superioritate a scaunului de la Constantinopol fata de ceilalti confrati din Rasarit. Aceste hotarari extrem de importante i-au asigurat lui Teodosie I un loc de frunte in istoria crestinismului, alaturi de Constantin cel Mare. Teodosie proclama de fapt ca nu exista toleranta in materie de religie: este o religie de Stat obligatorie, a carei dogma este fixata de imparat, care o impune supusilor sai. Ortodoxie si erezie devin acum subiect politic si religios in acelasi timp sau in unele situatii, puncte de vedere care risca sa se confunde. Trebuie notat faptul ca aceasta politica a lui Teodosie se opunea ideilor pe care le apara in acea vreme in Occident Sfantul Ambrozie, convins ca in problemele bisericesti nu trebuie sa se amestece puterea temporala. Astfel, atitudinea lui Teodosie anunta viitoarele conflicte dintre Rasarit si Apus. In sfarsit, locul pe care-l va ocupa de acum inainte Constantinopolul, va declansa reactia episcopilor de la Antiohia si Alexandria, jucand astfel un rol important in luptele din secolul al V-lea, aspectul teologic mascand uneori interese de ordin material.