Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Brâncoveanu cu fiii Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi Sfetnicul Ianache
Acest binecredincios si de Hristos iubitor Voievod al Tarii Romanesti s-a nascut la anul 1654 din parinti de bun neam, dupa tata fiind coborator din voievodul Matei Basarab, iar dupa mama, nepot al voievodului Serban Cantacuzino, in timpul caruia la anul 1688 s-a tiparit pentru intaia data in intregime Sfanta Scriptura in limba romana. Ramas orfan de tata inca din pruncie, tanarul Constantin a fost crescut de catre unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai invatat boier al vremii sale. Acesta s-a ingrijit sa-i puna dascali intelepti spre a primi invatatura aleasa. Pentru iscusinta si intelepciunea sa Constantin a primit inalte dregatorii, bucurandu- se de multa cinstire inca din tinerete. Dupa moartea voievodului Serban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie in 29 de zile, la staruintele tuturor boierilor si dregatorilor tarii, vrednicul Constantin Brancoveanu primi scaunul de domn al Tarii Romanesti, fiind uns de catre mitropolitul Teodosie. Impodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a carmuit tara cu adanca pricepere si inalta priveghere, cu blandete si rabdare crestineasca. Luand in ajutor pe Hristos, imparatul veacurilor si avand pilda pe vrednicii sai inaintasi, Constantin voievod, isi incepu slavita domnie punand temelia celei mai mari manastiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde si-a pregatit si loc de vesnica odihna. Nenumarate sunt insa bisericile si manastirile ridicate sau inzestrate de milostivul si evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Tarii Romanesti. Darnicia si purtarea de grija a evlaviosului Voievod Constantin Brancoveanu nu se vor opri insa la hotarele Tarii Romanesti, ci se vor intinde si la fratii romani din Moldova si din Transilvania, fiind vrednice de pomenit si multele ajutoare trimise dreptcredinciosilor crestini aflati in suferinta pe meleagurile siriene, caucasiene si arabe, precum si la toate locurile sfinte ale Rasaritului. Se intampla deci ca in Saptamana Patimilor, in anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, multime de ostasi de l-au luat pe Constantin Voda cu fiii si ginerii sai si in jalea tuturor locuitorilor orasului Bucuresti l-au dus la inalta Poarta. Aici crestinul Voievod si fiul sau cel mare au fost chinuiti cumplit de catre necredinciosi vreme de patru luni, fiind supusi la amarnice suferinte". Dupa aproape 25 de ani de stralucita domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brancoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, sa-si incununeze fruntea, el si cei patru fii ai sai Constantin, Stefan, Radu si Matei, precum si sfetnicul sau Ianache, cu coroana sfanta a muceniciei pentru credinta ortodoxa, pe care au marturisit-o si nu au parasit-o nici in fata calaului pagan. In ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, cand Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul implinea 60 de ani, primi sfarsitul mucenicesc prin sabie impreuna cu fiii sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul sau Ianache, in cetatea Sfantului Constantin cel Mare, la Constantinopol, in anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredinciosi in mare, de unde au fost culese de crestini milostivi, care le-au ingropat in taina si cu evlavie nu departe de Constantinopol, in insula Halchi, in biserica manastirii Maicii Domnului. Osemintele Sfantului Voievod Martir au fost aduse in tara la anul 1720 de catre doamna Marica, sotia sa si inmormantate in biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria sa, unde de atunci si pana in zilele noastre vegheaza lumina candelei care aminteste locul de odihna al Voievodului.
Prăznuirea Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec
Cuviosul Părinte Iosif s-a născut în jurul anului 1750, în satul Valea Jidanului din Transilvania, dintr-o familie de oameni evlavioşi, trăitori ai credinţei ortodoxe.
În acea vreme are loc revolta românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Din cauza acestor conflicte şi persecuţii, multe familii de români statornici în credinţa ortodoxă au venit în Moldova, între care şi cea a Cuviosului Iosif. Râvnind vieţii îmbunătăţite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Iosif a cercetat mănăstirile Moldovei şi, văzând viaţa duhovnicească a multor nevoitori, a urmat pilda lor. Acesta a cunoscut viaţa monahală din tinereţe, alegând să devină ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi, pe când se afla la Mănăstirea Dragomirna. Ucenic al Sf. Paisie la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ, el s-a deprins cu ascultarea, smerenia, paza minţii, înfrânarea, postirea, privegherile şi rugăciunea minţii.
Când Sfântul Cuv. Paisie s-a mutat cu obştea la Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost călugărit şi hirotonit ieromonah. Pe la anul 1779, îl aflăm pe Cuviosul Iosif îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov de lângă Mănăstirea Neamţ, şi povăţuitor al maicilor de la schiturile Gura Carpenului şi Durău. La ceva timp, cu binecuvântarea stareţului, a devenit sihastru (ieroschimonah) în Munţii Neamţului cu alţi doi părinţi, Gherman şi Gherontie.
După anul 1785, cu povăţuirea Stareţului Paisie şi cu binecuvântarea chiriarhului, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Varatic, împreună cu maica Olimpiada, iar mai apoi şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul Durău.
Sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, preot şi duhovnic renumit, părinte adevărat pentru călugări şi mireni şi bun organizator, Sfântul Iosif este cel dintâi duhovnic, de pilduitoare autoritate, al aşezării călugăreşti de la Varatic şi, în acelaşi timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Cunoscând purtarea sa şi rolul activ pe care l-a îndeplinit la Varatic, Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii sale şi faptele bune ce le săvârşea.
Ca ucenic şi următor al Sf. Paisie, Cuviosul Iosif a devenit un vrednic misionar al Bisericii noastre şi înnoitor al vieţii monahale în obştea de la Varatic şi împrejurimi. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea. La Mănăstirea Varatic a devenit ctitor al celor două biserici de la începutul mănăstirii, al celei din lemn (1785) şi apoi din zid (1808-1812), ambele cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Sfântul Iosif Pustnicul a contribuit la organizarea mai multor mănăstiri din munţii Neamţului şi timp de treizeci de ani a asigurat îndrumarea duhovnicească a mai bine de trei sute de călugăriţe, precum şi a numeroşi anahoreţi din munţii de lângă Sihla. Slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Iosif a dobândit încă din tinereţe o cunoaştere temeinică a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, ceea ce i-a dat posibilitatea să se ocupe şi de copierea manuscriselor cu conţinut scripturistic, teologic şi cultic.
Vestea despre sfinţenia şi înţelepciunea lui duhovnicească atât de mult sporise, încât ajunsese unul din cei mai renumiţi sihaştri din ţinutul Neamţului, la care alergau monahii şi credincioşii să se spovedească şi să primească povăţuiri.
Tuturor ucenicilor săi, Cuviosul Iosif le-a insuflat un duh de râvnă duhovnicească şi de jertfă pentru dobândirea desăvârşirii. Printre ucenicii săi se numără şi Ieromonahul Irinarh Rosetti (†1859), care, după ce a întemeiat, cu binecuvântarea şi sprijinul Mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Horaiţa, a plecat în Ţara Sfântă, unde a ctitorit biserica de pe Muntele Tabor. Din mărturiile monahiilor de la Varatic se ştie că duhovnicescul părinte a dus o viaţă aspră, cu nevoinţe călugăreşti, iubind pe Dumnezeu şi oameni, rugăciunea şi cărţile.
Pentru viaţa sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate. Prin rugăciunile sale înălţate înaintea Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului, erau vindecaţi mulţi creştini de bolile sufleteşti şi trupeşti. Blândeţea, îndelunga răbdare, bunătatea şi dragostea l-au făcut pe Iosif ieroschimonahul să fie iubit, ascultat şi preţuit de soborul Mănăstirii Varatic şi de pelerinii acestui loc de rugăciune. Prin viaţa sa sfântă, prin tot ceea ce a învăţat şi lucrat, Cuviosul Iosif s-a dovedit a fi o pildă de trăire intensă a Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cuviosul părinte a trecut la cele veşnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Varatic.
Locurile din Munţii Neamţului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” şi „Chiliile lui Iosif”.
De la marele isihast român se păstrează un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri.
Pentru faptele şi viaţa sa plină de sfinţenie, Biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul Cuvios Iosif de la Varatic în rândul sfinţilor cuvioşi români ce a strălucit în ţinutul Neamţului, binecuvântat de Dumnezeu cu multe vetre monahale.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.
Pomenirea Aducerii Sfintei Mahrame, Icoana cea nefăcută de mînă a Domnului nostru lisus Hristos
În vremea cînd Domnul nostru Hristos ieşise la predicarea veştii celei bune a împărăţiei lui Dumnezeu şi vindeca toată boala şi toată neputinţa din popor, locuia în cetatea Edessei, la malul rîului Eufrat, un rege pe nume Abgar [Avgar], al cărui trup era acoperit cu totul de lepră. De cum ajunsese pînă la Avgar vestea despre Hristos, că este Vindecător al tuturor bolilor şi durerilor oamenilor, el a trimis în Palestina un artist pictor, pe nume Anania, împreună cu o scrisoare adresată lui Hristos, în care îl ruga cu plecăciune să vină la Edessa şi să îl vindece de cumplita boală a leprei. Dar gîndindu-se că poate Domnul Hristos nu va putea veni totuşi la el, regele îl trimitea şi pe Anania pictorul care avea menirea să facă portretul Mîntuitorului şi să îl aducă la Edessa, căci el credea că şi numai privind la portretul Mîntuitorului se va vindeca de boală. Mîntuitorul i-a zis lui Anania că nu poate veni, deoarece s-a apropiat timpul Patimii Lui. Zicînd aceasta, El Şi-a spălat Faţa cu apă, apoi a cerut un ştergar în patru colţuri cu care S-a şters, şi Chipul Lui Cel Dumnezeiesc a rămas întipărit pe el. Domnul i-a dat pînza lui Anania, zicîndu-i că Avgar se va însănătoşi, dar nu desăvîrşit, ci îi va mai rămîne un rest de boală, de care va scăpa numai atunci cînd la Edessa va ajunge un trimis al Lui şi îl va învăţa pe el toate. Primind ştergarul cu Chipul Mîntuitorului, Avgar 1-a sărutat şi s-a curăţat cu tot trupul de lepră, în afară de un mic loc care i-a mai rămas pe faţă. Mai tîrziu la regele Avgar în Edessa a ajuns Sfîntul Apostol Thadeu care apredicat acolo Evanghelia, şi în taină 1-a vindecat pe Avgar desăvîrşit şi 1-a botezat. Regele Avgar atunci a distrus toţi idolii şi toate capiştile idoleşti din porţile Edessei. El a pus Sfînta Mahramă pe o scîndură preţioasă de lemn, a înrămat-o într-o margine de aur pe care a împodobit-o cu mărgăritare, şi a aşezato sus, în Poarta Mare a Cetăţii Edessa. Direct pe materia porţii, sub icoană, regele Avgar a pus să se sape următoarele cuvinte: „O, Hristoase Dumnezeule, nimeni nu este ruşinat care crede în Tine!”. Dar peste generaţii, unul din stră-strănepoţii lui Avgar s-a întors la necurata idolatrie, şi atunci Episcopul Edessei a venit noaptea şi a zidit cu totul Sfânta Mahramă în frontonul porţii cetăţii. Au trecut mai multe veacuri şi, în timpul împăratului lustinian, Regele Persan Hosroe a asediat Edessa, iar cetatea s-a aflat în strîmtorare mare. S-a întîmplat atunci că Episcopul cetăţii, Evlavie, a avut o vedenie cu Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, care i-a descoperit taina Sfintei Mahrame zidite în poarta cetăţii. Episcopul a mers şi a descoperit-o, şi cu puterea ei Cetatea Edessei a biruit puterea persană.
Pomenirea Sfântului Mucenic Diomid
Sfîntul Diomid a fost medic, provenind dintr-o familie aristocratică din Tarsus. Vindecînd poporul, Sfîntul Diomid îi învăţa astfel credinţa creştină. Împăratul Diocleţian a poruncit decapitarea lui, care a avut loc la Niceea, în anul 298. Cei care i-au tăiat capul şi luîndu-1, 1-au dus împăratului, au orbit, dar apoi ducîndu-1 înapoi, punîndu-1 lîngă trup şi rugîndu-se, şi-au recăpătat vederea.
Pomenirea Sfântului Preacuvios Ioachim din Osogovsk
Sfântul Ioachim a dus viaţa tuturor nevoinţelor în a doua jumătate a veacului al unsprezecelea, la Muntele Osogovsk, într-o peşteră ce se afla în apropierea unui loc numit Sarandopor. Mai tîrziu pe acest loc un alt ascet, Theodor de la Păşunea Oilor, căruia îi apăruse în vis Sfîntul loachim, a zidit o sfîntă biserică. De-a lungul veacurilor multe minuni s-au lucrat la moaştele Sfîntului loachim aflate în acest loc, şi se mai lucrează şi astăzi.
Pomenirea Sfântului Mucenic Stamatie
Sfîntul Stamatie a fost ţăran născut în satul Voios, din Thessalia. Cînd în partea locului a venit un agă ticălos care a început să strîngă birurile ţăranilor cu multă sălbăticie şi multe fărădelegi, ţăranul Stamatie, împreună cu alţi bărbaţi, au pornit-o către Constantinopol să se plîngă marelui vizir. Prin criticile tăioase pe care Sfîntul Stamatie le-a adus cu dreptate împotriva ticălosului agă, el i-a ofensat pe cei din anturajul vizirului, ceea ce a dus la arestarea lui. Mai întîi ei au încercat să-l facă să treacă la islam cu ademeniri şi cu linguşiri, promiţîndu-i bogăţie, cinste şi onoruri. El însă le-a strigat în faţă: „Hristos este cinstea, bogăţia şi onoarea mea!”. Turcii 1-au torturat bestial, iar la urmă i-au tăiat capul înaintea porţilor Bisericii Sfintei Sofia. Aşa s-a încununat cu cununa veşnicei slave acest viteaz oştean al lui Hristos, la anul 1680.
Cântare de laudă la regele Avgar
O, Doamne al blîndeţelor,
Descoperitorule de taine,
De taine minunate ce pămîntenii nicicînd n-au văzut!
Tu cu adevărat vestit-ai poporului strîns la mare
Că neamurile toate dintr-ale pămîntului margini
Cu strămoşul Avraam la masă vor sta!
Tu cu adevărat vestit-ai că necredincioşii fii
Ai strămoşului Avraam, deşi iudei,
Departe de acea masă vor sta,
Surghiuniţi în întunericul cel mai dinafară
Din pricina inimilor lor împietrite!
Tu astă prorocească taină vestit-ai,
Şi ea s-a împlinit:
Iudeii a Ta faţă privit-au,
Şi pe ascuns moarte Ţi-au gătit.
Dar regele-Avgar de departe
Cu trupul lepros, lepros şi cu sufletul,
Din leproasa credinţă păgînă urechi a avut
Să audă vestea cea despre Tine purtată
De al oamenilor cuvînt.
El urechi a avut să audă Cuvîntul Tău
Şi ale Tale minuni,
Urechi a avut să audă de Tine
Şi în Tine să creadă desăvîrşit.
Chipul feţei Tale preacurate văzînd
El L-a sărutat cu lacrimi de bucurie,
Şi desăvîrşit sănătos s-a făcut
Cu sufletul şi cu trupul.
Al regelui Avgar suflet la ceruri a suit
Cu strămoşul Avraam să se veselească în veci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu