Căci prin acele nenorociri Dumnezeu voieşte să ne chivernisească nouă, celor ce ne socotim nevinovaţi, un bine mai mare.
A fost adusă întru o bună zi Egumenului Mănăstirii Dochiaru, Sfântul Teofan [cel Nou], vestea că turcii 1-au prins viu pe fiul surorii lui, 1-au forţat să treacă la Islam şi 1-au dus cu ei la Constantinopol. Sfântul Teofan atunci a ieşit imediat din Munte cu destinaţia Constantinopol, unde cu ajutorul lui Dumnezeu 1-a aflat pe nepotul lui. El şi-a scos nepotul din Constantinopol în mare taină, şi 1-a adus apoi cu sine în Sfântul Munte, la mănăstirea lui. Acolo 1-a întors pe nepot la credinţa creştină şi 1-a tuns monah. Din această pricină călugării au început să cârtească împotriva egumenului şi a nepotului lui, zicând că din pricina lor se va abate asupra mânăstirii minia turcilor, care vor veni şi îi vor ucide, distrugând şi mânăstirea. Neştiind cum să facă mai bine, Sfântul Teofan atunci a părăsit nu doar Mânăstirea Dochiaru, ci şi Sfântul Munte cu totul, retrăgându-se împreună cu nepotul lui la Beria, în Macedonia. Lucrarea sfântă a lui Teofan la Beria, şi mai apoi în Muntele Nausa, a dovedit cât de providenţială a fost acea nenorocire pentru binele mai larg al Bisericii. Căci ceea ce Sfântul Teofan nu putuse niciodată împlini în Sfântul Munte, el a desăvârşit în aceste alte locuri ale stăpânirii lui Dumnezeu în care a fost nevoit să se retragă din pricina nenorocirii: el a întemeiat în Macedonia două mănăstiri în care s-au mântuit, în timp, mulţime de monahi, şi unde au aflat izbăvire şi întărire mulţime de popor. De asemenea, sfintele lui moaşte s-au făcut izvor de binefaceri sfinte şi de aflare a credinţei creştine printre mulţi oameni necredincioşi sau slabi în credinţă.
Astfel proniază Dumnezeu vieţile oamenilor întru dumnezeiască înţelepciunea Sa, întorcând spre cel mai mare bine nenorociri ce par a aduce cu ele sfârşitul oricărui bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu