Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului (25 aprilie 2011)

Trecut de curand in randul sfintilor (2003), Cuviosul Vasile de la Poiana Marului s-a nascut pe la 1700 in partile Rusiei, dar a ajuns exilat in partile noastre, unde s-a asezat la Manastirea Dalhauti, peste care a staretit vreme de 20 de ani. In 1730-33 a innoit Schitul Poiana Marului si s-a retras in el cu 12 ucenici. Ca staret la Poiana Marului, egumenul Vasile conduce duhovniceste toate schiturile din Muntii Buzaului, pe care le cerceteaza regulat, fie personal, fie prin scrisori, unindu-le in duhul isihast (deprins odinioara direct din mediile athonite). S-a mutat la cele vesnice pe 25 aprilie 1767, iar urmas i-a fost vechiul sau ucenic Paisie Velicikovski (pe care el insusi il calugarise la Athos, in 1750), la randul sau numarat cu sfintii si socotit marele innoitor al ortodoxiei romano-ruse in duh filocalic si isihast.

Termenul de "inselare", folosit in cuvintele , este prelest care, pe langa "amagire", s-ar putea reda si cu "frauda", "insela­ciune". Acest cuvant traduce cuvantul grecesc plane, care contine in sine ideea "hoinaririi", "ratacirii", "abaterii din drum", iar aici este folosit intr-un context moral desemnandu-l pe cel care rataceste in eroare, departe de adevar.

In limbajul ascetilor, termenul a dobandit insa o semnificatie mai pre­cisa si tehnica. Urmarind analiza scurta, dar penetranta, pe care o face preotul Pavel Florenski, se poate afirma ca acesta numeste in principal cursa urzita de puterile demo­nice impotriva celor care au renuntat launtric la lumea materiala si se dedica celei spirituale. Tocmai aici, la gra­nita dintre aceste doua lumi, ascetul se intampla sa aiba de-a face cu imagini distorsionate ale realitatii suscitate de patimi. Pericolul nu sta insa atat in patimi, cat in evaluarea lor, si anume in schimbarea lor in ceva cu totul opus fata de ceea ce sunt ele de fapt. Cand ne aflam sub influenta lui prelest, sfarsim prin a accepta mirajul in locul realului, si de aceea mult mai apropiata apare traducerea termenului prin "". Ascetul inselat crede ca a ajuns pe o inalta treapta de spiritualitate tocmai atunci cand in el se savar­seste o patima.

Despre aceasta subtila capcana a inselarii staretul Vasile trateaza in fiecare din Introducerile sale vorbind pe larg despre ea, fiindca este convins ca acela care practica rugaciunea lui Iisus nu se poate sustrage de la intalnirea cu o astfel de problema: "Fiindca asa cum e cu neputinta ca raul sa nu se furiseze in bine, tot asa si inselarea se impleteste cu aceasta sfin­tita lucrare a mintii ca volbura de copac."

Staretul Vasile nu vorbeste despre inselare in viata duhov­niceasca in general, ci se limiteaza exclusiv la modul in care aceasta actioneaza in practica rugaciunii mintii. In acest context specific, doua sunt campurile in care aceasta tinde sa ne falsifice evaluarea realitatii: "Iar insusi modul si lucrul inselarii este mai intai ames­tecul vrajmasului in poftele celor dinauntru ale pante­cului, iar in al doilea rand nalucirile din imaginatia mintii."

Cand avem de-a face cu imagini aparute in fantezie, sta­retul Vasile ne indeamna sa nu ezitam sa le respingem in bloc. In spatele oricarei imagini care se formeaza in timpul rugaciunii se poate ascunde intotdeauna inselaciunea vraj­masului, asa cum afirma insasi Sfanta Scriptura, potrivit careia "Satana insusi se transforma in inger al luminii" (2 Co 11, 14). Pentru a evita caderea intr-o posibila cursa intinsa de vrajmas, atitudinea cea mai sigura consta in a nu accepta nici un fenomen de acest fel. Cu un citat din Sfan­tul Grigorie Sinaitul staretul nostru il sfatuieste pe ascet astfel:

"Tu insa, daca te linistesti, sa nu primesti niciodata ni­mic, daca vezi ceva cu simturile sau cu mintea, inauntru sau in afara, chiar de-ar fi chipul lui Hristos, al ingerilor sau aratarea unui sfant, o lumina, un foc s.a.m.d., fiindca aici vine iarasi la viata poticnitorul si napustindu-se face din lucrarea mintii pricina inselarii."

Trebuind sa respinga fara deosebire orice fenomen de acest fel, datoria ascetului este sub un anume aspect mai usoara, intr-adevar, nu i se cere sa stie sa deosebeasca si sa evalu­eze originea imaginilor ivite in fantezia sa. Si chiar daca unele imagini pot fi rodul unei lucrari nemijlocite a harului dumnezeiesc, ele trebuie evaluate si acceptate numai de cel aflat in stadiul contemplativ al rugaciunii. In acest caz, asa cum vom vedea in capitolul urmator, lucrarea harului poate fi recunoscuta ca atare, fara a risca sa fim "amagiti", datorita unor efecte specifice si determinate. Pana cand ne aflam insa in stadiul "practic" al rugaciunii, este insa peri­culos sa ne oprim sa analizam vreo imagine, iar atitudinea cea mai buna consta in a refuza cu fermitate orice fenomen de acest tip.

Discernamantul este in schimb necesar in celalalt dome­niu in care obisnuieste sa actioneze cursa inselaciunii, si anume atunci cand are loc "o participare a vrajmasului la pofta dinauntrul rarunchilor". Intr-un asemenea caz, avem de-a face cu senzatii deosebite care se ivesc in trup. Este vorba de un fenomen tipic legat de exercitiul rugaciunii lui Iisus: perceperea unor senzatii de "caldura". Staretul Vasile prezinta acest fenomen inspirandu-se din descrierea facuta de doi autori ascetici care l-au tratat intr-un mod mai ex­plicit: Grigorie Sinaitul si Patriarhul Calist. Caldura perceputa in timpul rugaciunii se diferentiaza in baza prove nientei sale. Trei pot fi originile ei: harul, natura umana diavolul. Deprinderea discernamantului provenientei cal­durii este o datorie importanta, chiar daca atitudinea generala fata de un atare fenomen trebuie sa fie asemanatoare celei privitoare la imagini: "Oricare ar fi ele insa, cel ce lupta trebuie sa nu le in­drageasca, ci sa le respinga."

Necesitatea de a discerne provenienta exacta a senzatiilor de caldura este impusa staretului Vasile de problematica cautarii locului adecvat pentru fixarea atentiei in timpul rugaciunii. Dar cum anume putem ajunge la un astfel de discernamant sigur? Ce criterii sugereaza staretul nostru?

Cand in timpul exercitiului rugaciunii incepem sa perce­pem o senzatie de caldura oarecare, atunci trebuie sa stabi­lim exact care anume zona a corpului este afectata. Pentru staretul nostru aceste zone se reduc in esenta la doua: cea a rarunchilor (sau rinichilor) si cea a inimii. Senzatiile de caldura nu sunt insa statice si pot trece de la o zona la alta sau pot iradia de la acestea in alte parti ale corpului. Din acest motiv este la fel de important sa observam daca sen­zatiile care se pot percepe intr-o zona determinata raman sau nu in cursul rugaciunii in acea zona a corpului. in tica, la staretul Vasile, trecerea caldurii are loc numai dinspre rarunchi spre inima, niciodata invers, dar ea se poate revarsa din inima in tot restul corpului.

Aceasta diversitate a senzatiilor de caldura, creata pe baza locului din corp in care ele sunt percepute, nu permite singura stabilirea originii lor, si anume daca provin de la har, de la natura umana sau de la lucrarea Satanei. Este necesar sa ne sprijinim pe un alt criteriu general, care con­sta in evaluarea efectelor pe care senzatiile de caldura le produc in sufletul nostru. Prima distinctie care poate fi stabilita cu certitudine este urmatoarea: cand mintea se complace sau este ispitita sa consimta la ganduri legate de concupiscenta, atunci senzatiile de caldura au de-a face cu lucrarea Satanei; daca insa mintea este libera de acele gan­duri si nu este ispitita de vreo alta patima, atunci caldura este rodul harului.

Acest criteriu este intotdeauna valabil, dar in practica el este aplicat de staretul nostru indeosebi pentru zona inimii, fiindca numai aici harul actioneaza fara a mai avea de-a face cu caldura zonei rarunchilor. Asadar, atunci cand simtim o caldura in inima "si daca mintea coboara in ganduri de curvie, atunci este intr-adevar o inselare. Daca insa tot trupul se incalzeste plecand de la inima, iar mintea este curata si nepatimasa si ca lipita de adancul cel mai interior al inimii, acesta este intr-adevar un har, si nu o inselare."

Potrivit acestui citat, pentru a recunoaste actiunea harului, afara de faptul ca trebuie sa fie curata, adica eliberata de ganduri patimase, mintea trebuie sa fie fixata in adancul inimii. Numai in acest caz caldura tinde sa se raspandeasca in tot corpul. Un atare fenomen insa este tipic rugaciunii care a atins stadiul "contemplativ": asupra descrierii efec­telor acesteia ne vom opri in capitolul urmator.

Lucrarea Satanei este usor de recunoscut dupa tipul de ganduri pe care le starneste in minte: toate au de-a face cu pofta sau concupiscenta. Acest fapt are pentru staretul Vasile o explicatie clara: campul de actiune al Satanei este zona rarunchilor, sediul puterii concupiscente. Aceasta ac­tiune a diavolului, care suscita ganduri rele prin perceptii de caldura, este numita "inselare" tocmai pentru ca reuseste sa se ascunda si sa se amestece cu caldura pe care si natura umana o provoaca in rarunchi. Pentru zona rarunchilor deci problema discernamantului nu va mai privi distinctia din­tre actiunea harului si cea a Satanei, ci pe aceea dintre aceasta din urma si cea a naturii umane.

Potrivit staretului Vasile, primele perceptii care se ivesc in cel care se apuca de practica rugaciunii lui Iisus constau intr-o senzatie de caldura difuza in zona rarunchilor. in acest caz, "aceasta pare a fi o inselare, dar nu este inselare, ci un efect natural nascut din insasi acea lupta ascetica".

Alaturi de acest tip de senzatii pot interveni si "unele pal­pitatii ca niste saltari in piele" si care sunt intotdeauna considerate drept reactii provenite din faptul exersarii ru­gaciunii. Staretul nostru nu explica de unde anume provine aceasta caldura si nu se refera nici la acele exercitii fizice - cum sunt regularizarea respiratiei sau pozitiile particu­lare ale trupului recomandate de multi autori isihasti - si care ar putea oferi o explicatie "naturala" fenomenului senzatiilor de caldura.

Singura referire care ar putea avea legatura cu acest tip de explicatii o gasim in afirmatia ca "in trupul celui ce se lupta si e atent la rugaciune incepe si o caldura de la rinichi ca incingandu-i". Aluzia la atentie ar putea sugera o anumita tensiune psihologica, mai cu seama in cel care se afla la primii pasi, tensiune care s-ar rasfrange asupra corpului. Nu exista insa la staretul Vasile nici un indiciu care ar putea justifica o astfel de afirmatie.

Toate senzatiile care provin de la functionarea naturii umane nu sunt insotite de ganduri patimase legate de con­cupiscenta, care de aceea raman tipice pentru lucrarea dia­volului, in ea insasi, lucrarea naturii ocupa un loc neutru sau indiferent intre cea pozitiva a harului si cea negativa a Satanei. in practica insa, pentru staretul Vasile, efectul ei in cel care se roaga este unul negativ, "aducand sufletului asprime, raceala si tulbure". Pe langa aceasta, ea se dovedeste destul de periculoasa din cel putin doua motive.

Primul priveste usurinta cu care suntem indemnati sa ex­primam o judecata si o evaluare falsa: "Dar daca ia cineva aceasta ca venind de la har, si nu de la natura, atunci aceasta este cu adevarat o inselare." In acest caz, inselarea este inteleasa mai mult ca lipsa a discernamantului decat ca actiune directa a diavolului, chiar daca intr-un anume fel in chiar aceasta lipsa de discernamant se poate zari deja coada vrajmasului nostru. Al doilea motiv este si mai grav, si el priveste tocmai modul in care actioneaza ispita Satanei. Iata cum anume descrie staretul Vasile efectele, servindu-se de un text al lui Grigorie Sinaitul:

"Nu mica osteneala este a patrunde adevarul in chip deslusit si a fi curati de cele potrivnice harului, caci mai cu seama la incepatori diavolul obisnuieste sa-si infati­seze inselarea sub chipul adevarului preschimbandu-si viclesugul in ceva ca duhovnicesc. Prin imaginatie el se preschimba cum vrea el in locul dinauntrul partilor natu­rale ale pantecelui, aducand in locul caldurii aprinderea lui, starnind in locul veseliei o bucurie irationala [dobi-toceasca] si o dulceata umeda."

Acesta este modul cel mai periculos in care ascetul poate cadea victima inselarii: Satana reuseste sa se confunde cu puterea concupiscenta si, tulburand-o, starneste ganduri pa­catoase. Tocmai pentru acest motiv zona rarunchilor este considerata o zona in care "diavolul are intrare usoara" inauntrul nostru. Respingand deci caldura naturala, i se ia diavolului insasi baza pe care poate construi si urzi nein­cetat ispitele sale.

Pericolul in acceptarea caldurii care tasneste in mod natural in zona rarunchilor este de altfel sporit de faptul ca ea tinde sa urce catre inima. Cand ajunge in zona inimii fara a fi insotita de ganduri rele, ea poate fi cu usurinta considerata de cei lipsiti de experienta drept un rod al ha­rului. O astfel de lipsa de discernamant este deja conside­rata o inselare. Mai rea insa ar fi considerarea tot drept un rod al harului a caldurii care urca in inima atunci cand aceasta este unita cu ganduri legate de concupiscenta, intr-un asemenea caz s-ar da cale libera tocmai lucrarii directe a Satanei oferindu-i o posibilitate usoara de a pa­trunde in interiorul inimii noastre.

Cea mai buna atitudine de urmat in prezenta senzatiilor caldurii naturale, chiar atunci cand acestea sunt cu totul spontane si fara nici un gand rau, consta, pentru staretul Vasile, in a nu ne speria si a nu ne pierde cu firea pentru ca e de ajuns "sa ne intoarcem pur si simplu de la ea cu intentia voin­tei si cu mintea, intorcand-o inapoi ca pe un lucru care ai nu e de trebuinta".

Exercitiul discernamantului, mai cu seama pentru cei care incep practica rugaciunii lui Iisus, este insa o incercare dificila. Citand o fraza din Sfantul Grigorie Sinaitul, stare­tul nostru e nevoit sa admita ca doar "cu timpul, experienta si sensibilitatea" e cu putinta sa invatam a demasca lucrarea vicleana a Satanei. intelegem astfel preocuparea staretului Vasile de a oferi toate sfaturile potrivite pentru ca sa evitam cu grija tot ceea ce ar putea favoriza intr-o masura cat de mica producerea fenomenelor legate de in­selare. Sfatul de a practica rugaciunea avand grija de a ne fixa atentia "deasupra inimii" raspunde tocmai unei astfel de preocupari. Am analizat deja pe larg ce anume presupune acest sfat. Sa amintim aici inca o data motivul principal: "Sezand mintea ca un imparat pe un tron inalt poate sa se tina departe de toate cele ce vin din pantece si sa alunge inapoi caldura poftei."

Pentru a ajunge la un astfel de sfat, staretul nostru a ana­lizat efectele care se produc atunci cand alegem fixarea atentiei in alte zone: in toate cazurile este inevitabila suferirea consecintelor negative legate de senzatiile de caldura, intr-adevar, cu atentia fixata "la jumatatea inimii spre piept", "vrand-nevrand, se va atinge de ea uneori si caldura pof­tei [sexuale], pentru ca se apropie de pantec. Chiar daca cunoscand aceasta se va intoarce de la ea, va suferi insa mult chin si tulburare din pricina atentiei sale lipsite de experienta."

Inca si mai grava este situatia atunci cand atentia e fixata "sub inima". "Mintea unuia ca acesta lasandu-se toata in pantece si de acolo privind in adancul inimii si lucrand rugaciunea, face preacurvie in inima sa aprinzandu-si membrele cu dulcea patimire a curviei si lasandu-l de bunavoie pe vrajmasul inauntrul sau."

In acest ultim mod nu numai ca inselarea nu este alungata, dar ea este de-a dreptul stimulata si suscitata, asa cum un imblanzitor face cu serpii sai. Pentru staretul Vasile ramane de aceea drept unica posibilitate doar aceea de a ne fixa atentia "deasupra inimii", pentru ca numai in acest caz putem scapa de caldura care-si are originea in zona rarun­chilor. Chiar daca apoi, asa cum am vazut deja in capitolul precedent, la acest motiv se mai adauga un altul, este evi­dent ca argumentatia principala pentru stabilirea locului potrivit pentru atentie ramane in mod esential legata de problema senzatiilor de caldura si de inselarea care se pro­duce in ele.

Prezenta capcanei tipice a caldurii in exercitarea ruga­ciunii lui Iisus constituia un pretext facil pentru adversarii staretului Vasile: aceasta este cea de-a treia scuza de care se foloseau pentru a se sustrage practicii rugaciunii. Raspunzandu-le, staretul nostru observa ca o astfel de scuza este de-a dreptul scandaloasa, pentru ca, atribuind numai rugaciunii mintii prezenta inselarii, ea presupune ca toate celelalte practici ascetice sunt scutite de acestea.

Pentru a demonstra falsitatea unei astfel de presupozitii, el ia drept exemplu practica psalmodiei care poate parea cea mai indepartata de capcanele inselarii. Ei bine, atunci cand este practicata fara discernamant, chiar si ea prezinta aceleasi pericole ca si rugaciunea mintii. intre diferitele citate pa­tristice amintite de staretul nostru il reproducem pe cel din Ioan Scararul: "Sa cercetam, sa vedem si sa masuram care dulceata vine de la noi in cantare de la demonul curviei si care anume de la cuvintele duhovnicesti si de la puterea si harul care sunt in noi."

Pot fi asadar victime ale inselarii atat cei care se dedica , cat si cei care se deprind in rugaciunea mintii. Acestia din urma insa, intrucat sunt obisnuiti sa analizeze originea oricarui gand rau, descopera cu mai mare usurinta lucrarea vicleana a vrajmasului. Ceilalti se gasesc mai ex­pusi capcanei vrajmasului, intrucat, asa cum ii descrie sta­retul Vasile, singura lor preocupare este aceea de a duce la capat cantitatea psalmodiei stabilita de regula.

Este absurd deci sa evitam lucrarea mintii sub pretextul prezentei actiunii periculoase a inselarii. De altfel, potrivit staretului nostru, daca Parintii se opresc indelung asupra acestei probleme, intentia lor este de a ne oferi posibilita­tea sa fugim de astfel de capcane, iar nu aceea de a ne inspaimanta sau de a ne pune obstacole in invatarea ruga­ciunii. Daca am refuza practicarea rugaciunii lui Iisus din frica sau teama de inselare este ca si cum n-am mai vrea "de frica de lup sa mai mergem in padure" numai pentru ca am auzit vorbindu-se de aceasta in povestile auzite pe cand eram copii.

O astfel de situatie poate fi comparata cu aceea a unui "comandant militar care, afland de la cineva ca dusmanul i-a pregatit pe drum o ambuscada... in loc sa i-o ia ina­inte, sa atace prin surprindere acea ambuscada si sa ajunga invingator, se infricoseaza fara judecata lasandu-se coplesit de frica acolo unde nu este frica [cf. Ps 52, 6] si o ia la fuga acoperindu-se de rusine vesnica la toti oamenii, si mai cu seama in fata imparatului si a drega­torilor lui".

Nu poate fi negat faptul ca s-au intamplat cazuri in care unii, dedicandu-se rugaciunii lui Iisus, au ratacit efectiv, suferind grave vatamari ale mintii. Pentru staretul Vasile de la Poiana Marului, atari consecinte nu trebuie, desigur, atribuite lucrarii mintii in ea insasi. Cauzele sunt cu totul altele: "Daca unii s-au ratacit, intelege ca au patit aceasta de la randuiala de sine si infumurare."

"Randuiala de sine" traduce cuvantul samocinia, corespunzator grecului idiorythmia, care inseamna tocmai "a avea un ritm propriu", adica a ne conduce viata duhovniceasca intr-un mod propriu, fara a ne supune ascul­tarii unei vieti comunitare. Cine pretinde sa se conduca in acest mod inainte de a fi ajuns la desavarsire se va trezi in mod inevitabil ca urmeaza cu usurinta propriilor sale pareri, care-l vor face neintarziat sa cada victima inselarii. Fiindca si pentru staretul Vasile "lupta de unul singur cu demonii si scoaterea asupra lor a sabiei, care este cuvantul lui Dumnezeu [Ef. 6, 17], apartine celor puternici si desavarsiti".

Mandria este cea care, facandu-ne "sa umblam cu indraz­neala" fara a tine seama de sfaturile celorlalti, ne duce la inselare. Respingandu-le pe amandoua acestea, atat neascultarea, cat si mandria, vom fi la adapost de orice vatamare: "Caci pe cel ce vietuieste drept si duce o viata fara pri­hana, care se departeaza de faptul de a placea lui insusi si de infumurarea mintii, pe acesta, cum spun Parintii, nu-l pot vatama toate ostirile demonilor, chiar daca s-ar lupta cu el cu ispitiri nenumarate."

Sfatuindu-ne sa combatem neascultarea si mandria, stare­tul Vasile intelege sa ne arate si cu ce mijloace putem face fata in mod eficace unor asemenea atitudini vatamatoare. Mijlocul sugerat pentru combaterea randuielii de sine con­sta in a tine "calea imparateasca"; pentru a combate in schimb mandria, mijlocul cel mai adecvat este acela de a sti sa postim cu discernamant.