BOALA SI TAMADUIREA SUFLETULUI - este ultima dintr-un sir de patru carti despre Psihoterapia ortodoxa. La prima sa publicare în Grecia, în l986, Psihoterapia ortodoxa a Arhimandritului Hierotheos Vlachos a avut un impact neasteptat, chiar exploziv, dând nastere multor discutii si inspirând alte trei carti cu acelasi subiect: Tratamentul vindecator (l987), Convorbiri despre Psihoterapia ortodoxa (l988) si, în sfârsit, Boala si tamaduirea sufletului în traditia ortodoxa (l989).

Cuprins
Prefata la editia engleza
Introducere
Prima întâlnire
Predica
Întâlnirea de la centrul eparhial
1. Ortodoxia ca metoda de vindecare
2. Boala sufletului
3. Tamaduirea sufletului
4. Cunoasterea lui Dumnezeu

1. Ortodoxia ca metoda de vindecare

Preotul, Parintele Filip, a început convorbirea:
- În predica, spuse el, ati vorbit de trei trepte ale vietii duhovnicesti, care sunt curatirea,
luminarea si îndumnezeirea. Cred ca ati scris despre asta si în carte. Ati mai spus, daca nu ma însel,
ca prin metoda evlaviei ortodoxe suntem vindecati si astfel putem ajunge sa-L cunoastem pe
Dumnezeu Aceasta îmi aminteste de ceea ce ati scris în Psihoterapia ortodoxa, anume ca Ortodoxia
este un tratament vindecator si o stiinta, si ca ea trebuie privita numai în acest fel. As vrea sa va
întreb: Cum ati ajuns la aceasta concluzie ? Este o învatatura a Sfintilor Parinti sau o concluzie si un
gând propriu ? Socotesc întrebarea absolut necesara, pentru ca am obosit de atâta gândire teologica
individuala. Fiecare face speculatii, pornind de la subiecte teologice si duhovnicesti, pâna într-atât
încât se ajunge la o mare confuzie. Cum ati ajuns la aceasta concluzie ?
Cum am ajuns la concluzia ca Ortodoxia este un tratament vindecator
- Da, sunt într-adevar dator cu niste explicatii. Trebuie sa recunosc ca eram foarte dezamagit
de moralismul ce precumpanea la multi crestini. Si când spun moralism, nu înteleg nicidecum
moralitatea – pe care o respect, caci pâna si trupul trebuie sfintit si curatit; ci înteleg mentalitatea
conform careia trebuie sa vedem toate lucrurile în chip exterior si trupesc. Fariseii din vremea
Mântuitorului aveau principii morale si idei de acest fel; totusi n-au fost în stare sa-L primeasca pe
Hristos. Chiar si acum ma întristez la gândul ca în Biserica precumpanesc atâtea conceptii diferite.
Multi teologi expun o anume învatatura a lui Hristos sau a Sfintilor Parinti si, fara a avea experiere
personala, dau propria analiza. Apar astfel concepte care de fapt „ucid” omul si chiar viata însasi.
Fiind eu însumi un om al vremii mele, a trebuit uneori sa fac fata unei asemenea situatii.
7
Pe când eram student la universitate, am vizitat Muntele Athos si am întâlnit oameni sfinti
care traiau Predania Ortodoxa. Am vazut limpede deosebirea între vietuirea dupa Predania Ortodoxa
si viata pe care am întâlnit-o în alte cercuri religioase. În acelasi timp, cu ajutorul profesorilor mei de
la universitate, am început sa studiez textele patristice. În plus, eu si unii dintre colegii mei ne-am
ocupat multa vreme de manuscrisele Sfintelor Manastiri din Sfântul Munte. Aceasta alaturare -
studierea textelor patristice în mijlocul atmosferei si vietuirii parintilor atoniti îndumnezeiti – mi-a
deschis noi cai de comunicare cu viata
Bisericii. Am început sa gândesc altfel. La aceasta am fost ajutat mai ales de studierea
Sfântului Grigorie Palama. Cred ca Sfântul Grigorie Palama este unul dintre Parintii care pot avea o
mare înrâurire si pot aduce mult folos crestinilor de astazi. Teologia sa, care este teologia Bisericii,
este revelatoare. Începând de atunci, am ajuns sa cunosc si alti oameni sfinti din Sfântul Munte, dar
si din afara lui – atoniti în inima si în vietuire; si astfel am ajuns la concluzia ca Ortodoxia nu poate fi
o filozofie sau o etica seaca, ci o metoda de vindecare. Ea îl vindeca pe om. Teologia ortodoxa se
leaga mai degraba cu medicina, decât cu filozofia. Am sa pomenesc etapele cele mai caracteristice
ale parcursului meu.
L-am studiat pe Sfântul Maxim Marturisitorul. Ma preocupa subiectul dragostei. Am vrut sa
aflu ce anume este dragostea adevarata, deoarece se spun atâtea lucruri despre ea. Cele Patru sute de
capete despre dragoste ale Sfântului Maxim Marturisitorul miau stârnit curiozitatea. Însa, citind
Capetele Sfântului Maxim, mi-am dat seama ca vorbeau mai ales despre vindecarea omului. Sfântul
Maxim Marturisitorul arata ce este mintea omului, cum se îmbolnaveste, cum este tamaduita. Mai
vorbeste si despre patimi si felul în care ele se vindeca; despre miscarile sufletului omenesc, ce pot fi
firesti, împotriva firii si mai presus de fire. El leaga dragostea de nepatimire. Am înteles si ca
dragostea este „vlastarul nepatimirii”; este „foc al nepatimirii”, cum spune Sfântul Ioan Sinaitul.
Pentru ca cineva sa poata ajunge la dragostea dumnezeiasca trebuie mai întâi sa fie tamaduit. Caci,
pe de o parte, este dragostea ce cauta ale sale, adica egoismul, iar pe de alta parte, dragostea care „nu
cauta ale sale”, întreaga stradanie a Bisericii sta în a-l duce pe om de la dragostea egoista si
utilitarista la dragostea jertfelnica. Dar aceasta presupune vindecarea omului.
Mai târziu m-am ocupat în special de Filocalie. Dupa cum se stie, Filocalia, culegerea mai
multor lucrari ale Parintilor trezvitori, este o scriere a Bisericii, compilata, în forma sa finala, de
Sfântul Nicodim Aghioritul si de fostul episcop al Corintului, Macarie Notaras. Ea poarta subtitlul:
„în care, cu ajutorul moralicestii filozofii a faptuirii si vederii dumnezeiesti, mintea este curatita,
luminata si desavârsita”. Acolo am vazut ca toate textele trimit la vindecare. Ele vor besc despre felul
în care mintea omului se îmbolnaveste si cum este ea tamaduita.
Ca student, am citit foarte mult si am continuat studierea Sfântului Grigorie Palama, marele
isihast atonit, pe care Predania l-a numit teolog, asezându-l între cei patru mari teologi ai Bisericii,
alaturi de Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul si Sfântul Simeon Noul Teolog. În
disputa cu Varlaam am întrezarit calea care trebuie urmata pentru a teologhisi în chip mântuitor. El
vorbeste de sfânta isihie sau linistire si de mestesugul isihiei, subliniind ca este singurul mestesug
vindecator care duce la vederea Luminii celei necreate, urmata de cunoasterea lui Dumnezeu si de
mântuirea omului. Omiliile sale, cele mai multe tinute pentru obstea credinciosilor sai din Tesalonic,
sunt uimitoare. Vorbeste acolo despre odihna (Sâmbata) lui Dumnezeu si a omului, despre
tamaduirea patimilor, rugaciunea mintii, vederea Luminii celei necreate etc.
L-am studiat îndelung si pe Sfântul Grigorie Teologul. Opera sa m-a facut sa-mi dau seama
ca teologi ai Bisericii trebuie numiti „cei care au ajuns la vederea lui Dumnezeu” (theoria), cei care
mai înainte si-au curatit inima de patimi sau, cel putin, se straduiesc sa se curete de ele. Vorbind de A
Doua Venire, el scrie ca Dumnezeu însusi va fi „lumina pentru cei cu mintea curatita”; ba chiar mai
mult, „dupa curatia lor”. Aceasta este ceea ce numim împaratia Cerurilor. Iar Dumnezeu însusi va fi
„întuneric celor care si-au orbit puterea întelegatoare”; si chiar mai mult, „pe masura orbirii lor”. El
chiar numeste întunericul acesta „înstrainare de Dumnezeu”. Deci mi-a devenit limpede ca preotul nu
„da bilete” pentru ca omul sa intre în Rai, ci îl tamaduieste, astfel ca Dumnezeu sa se faca pentru el
lumina – si aceasta este împaratia Cerurilor – iar nu întuneric, adica iad si înstrainare.
8
Îngaduiti-mi sa spun ca mi-am dat seama de toate aceste lucruri nu doar prin studierea cartilor
patristice. Pe de o parte, am întâlnit parinti duhovnicesti plini de har – „preschimbati” de harul lui
Dumnezeu – si prin ei am putut întelege scrierile patristice; pe de alta parte, prin experienta mea
pastorala. Ca duhovnic, vad zilnic cum, pe lânga spovedanie, este nevoie si de tamaduire. Multi se
spovedesc, dar nu se tama-duiesc. Este nevoie de un mestesug aparte, astfel ca omul sa se poata
vindeca de patimi.
Toate aceste lucruri (si înca multe altele pe care nu le pot aminti aici) m-au facut sa cred ca
trebuie sa privim Ortodoxia ca pe un tratament si o stiinta a vindecarii.
Ortodoxia este stiinta vindecarii
- Pot sa va întrerup ? – întreba Athanasie. Am ascultat analiza cu mare interes si nu as vrea sa
va contrazic. Respect cercetarile dumneavoastra asupra acestui aspect delicat al vietii duhovnicesti.
Însa mi se pare ca folosirea anumitor termeni este usor suparatoare. De pilda, ati spus mai întâi ca
Ortodoxia îl vindeca pe om, iar apoi ati tras concluzia ca este o „stiinta a vindecarii”. Nu înteleg
cuvântul „stiinta”. Ce legatura are Ortodoxia cu stiinta ? Ca om de stiinta, socotesc ca stiinta
formuleaza enunturi conceptuale si face cercetari la nivelul omului. Cum putem sustine ca Ortodoxia
este o stiinta a vindecarii ?
- Îmi place punctul dumneavoastra de vedere. Nu neg ca multi au venit la mine cu aceleasi
gânduri dupa publicarea cartii mele. Cred totusi ca nu este o problema esentiala. Folosesc cuvântul
stiinta (episti-mi) în sensul lui originar, derivat de la verbul epista-mai care înseamna a cunoaste
întocmai. Deci stiinta înseamna aici metoda corecta pe care o folosim spre a ne tamadui. Medicina se
numeste si ea stiinta, întrucât cunoaste calea prin care trupul omului este tamaduit. Daca acceptam ca
Ortodoxia îl tamaduieste pe om, atunci cred ca avem dreptul sa sustinem ca este si o stiinta, deoarece
cunoaste calea adevarata prin care omul se tamaduieste. Nu cred ca acceptarea acestui fapt ridica
vreo problema.
- Asta este limpede, raspunse Athanasie, si pot sa înteleg. Dar aveti atestari patristice pentru
acest fel de a vedea lucrurile ? Cu alte cuvinte, folosesc Parintii acest termen ?
- Problema nu este daca Parintii folosesc termenul, ci daca noi putem sa-l folosim, daca
Biserica într-adevar cunoaste calea adevarata a tamaduirii omului, deci daca termenul are un temei.
Ce vrea sa spuna termenul ? Aici este problema. Sfintii Parinti ai Bisericii n-au sovait sa foloseasca
termeni care nu se aflau în Sfânta Scriptura, spre a înfatisa adevarul pe care îl are Biserica. De pilda,
Parintii din veacul al IV-lea aplicau termenul deofiinta (având aceeasi esenta) lui Hristos si spuneau
ca Hristos are aceeasi esenta cu Tatal. Câtiva conservatori au reactionat, spunând ca termenul este
nescriptural, adica nu e pomenit în Sfânta Scriptura si deci nu-l putem folosi. Ei i-au învinovatit pe
Parinti si pentru ca termenul fusese folosit mai înainte de catre eretici – Pavel din Samosata îl
folosise, desi cu alt înteles. El identifica deofiintimea cu identitatea ipostasurilor. Sfintii Parinti,
socotind ca este drept sa adopte termenul, îl desprind de întelesul identitatii ipostasurilor si arata ca
persoanele Sfintei Treimi au aceeasi fiinta sau esenta, însa ipostasuri aparte. Astfel ei au statornicit ca
persoanele Sfintei Treimi au fiinta sau esenta de obste si existenta aparte. Iar când au folosit termenul
ipostas, l-au definit ca esenta cu însusiri. La fel au facut si cu termenul persoana. Desi, în vremea lor,
persoana avea întelesul de înfatisare exterioara sau masca si slujea în chip desavârsit învataturii
eretice a lui Savellie, Parintii au identificat persoana cu ipostasul, au adoptat termenul, i-au dat continut
ontologic si l-au aplicat persoanelor Sfintei Treimi. Deci problema este întreaga atmosfera pe
care o poarta cuvintele, iar nu cuvintele în sine.
Dar în ceea ce priveste subiectul aflat în discutie, as putea spune ca Sfintii Parinti folosesc si
ei termenul stiinta. Am analizat aceasta în cartea mea. As vrea totusi sa prezint un pasaj deosebit de
la Sfântul Grigorie Teologul: „Cu adevarat mestesug mai presus de toate mestesugurile si stiinta mai
presus de toate stiintele îmi pare a fi calauzirea omului, faptura cea mai îndaratnica si cea mai
felurita”. Sfântul Dionisie Areopagitul foloseste de mai multe ori termenul stiinta, chiar pentru
starea vederii dumnezeiesti (theoria). Vorbind despre un teolog ce cunostea lucrurile dumnezeiesti,
el scrie: „Era în chip întelept si stiintific încercat în lucrurile dumnezeiesti”. Sfântul Grigorie al
9
Nyssei vorbeste si el de mai multe ori despre îngrijirea terapeutica si mestesugul vindecarii. Si,
bineînteles, acela care stie adevarata metoda de vindecare poate fi numit om de stiinta (terapeut).
Credinta ortodoxa este legata de tamaduire
- Eu cred, spuse Vasile, un om cu principii conservatoare, ca trebuie sa vorbim cu precautie
despre asemenea lucruri. Sunt si eu de acord ca trebuie sa ne tamaduim traind în Biserica; dar nu
credeti ca exista primejdia sa tagaduim temelia Ortodoxiei, care este credinta ? Când sustinem ca
Ortodoxia este un tratament vindecator si o stiinta, nu credeti ca exista primejdia sa trecem cu
vederea credinta ?
- Se poate sa apara unele primejdii. Depinde cum privim tamaduirea si cum privim credinta.
Cred ca ar trebui sa ma explic. Prin tamaduire, multi înteleg for mularea caracterului si
comportamentului social, adica plaseaza tamaduirea într-o atmosfera moralizatoare. Ne ducem la
preot si spunem: „Parinte, am furat”. Iar el raspunde: „Pe viitor sa nu mai furi…” E si acesta un
procedeu. Dar tratamentul vindecator al Bisericii nu se ispraveste aici. Sau, iarasi, multi încearca sa
devina buni nefacând pacate în chip exterior, având virtuti, însa dispretuiesc Predania ortodoxa.
- Deci cu alte cuvinte, ce este tamaduirea ? Cum o întelegeti ?
- O sa ajungem si la tamaduire. Dar va rog: sa nu schimbam subiectul. Discutam daca se
poate accepta sau nu folosirea expresiei „Ortodoxia este un tratament vindecator si o stiinta”. Deci
când vorbim de tamaduire, însa desprinzând-o de Descoperirea dumnezeiasca si de Predania
ortodoxa, riscam, desigur, sa o schimbam. Si mai este o primejdie care pândeste peste tot. Este
posibil sa vorbim despre credinta în chip cu totul abstract; sa întelegem prin ea câteva principii
rationale si obiective pe care trebuie sa le primim în mod logic, crezând ca aceasta este mântuirea.
Astfel traiesc teologii care lucreaza în chip intelectual si de aceea atâtia oameni vorbesc astazi despre
teologia academica. Dupa parerea mea, tratamentul nu se poate desprinde de credinta ortodoxa, caci
unul presupune existenta celeilalte. As vrea sa analizez ceva mai mult aceste lucruri.
Termenul ortodoxie este alcatuit din doua cuvinte: orthi (adevarat, drept) si doxa. Doxa
înseamna credinta, învatatura si slava. Cele doua cuvinte se leaga strâns unul cu celalalt. Dreapta
învatatura despre Dumnezeu înseamna adevarata si dreapta slavire a lui Dumnezeu. Caci daca
Dumnezeu este abstract, atunci rugaciunea catre acel Dumnezeu este abstracta. Daca Dumnezeu este
personal, atunci rugaciunea dobândeste un chip personal. Dumnezeu a descoperit adevarata credinta,
adevarata învatatura. Spunem deci ca învatatura despre Dumnezeu si toate cele ce tin de mântuirea
omului sunt Descoperirea lui Dumnezeu, iar nu descoperire omeneasca.
Totusi Dumnezeu a descoperit adevarul unui popor care fusese pregatit. Iuda, fratele
Domnului, fa-tiseaza acest lucru foarte bine, spunând: „Rugându-va sa stati vitejeste pentru credinta
aceea care odata s-a dat sfintilor” (Iuda 1, 3)- în acest loc, ca si în multe altele asemanatoare, este
vadit ca Dumnezeu Se descopera pe Sine sfintilor – adica poporului care a ajuns la o anumita treapta
de crestere duhovniceasca, ce-l face în stare sa poata primi Descoperirea dumnezeiasca. Sfintii
Apostoli au fost întâi vindecati, apoi au primit Descoperirea. Iar ei au împartasit Descoperirea fiilor
duhovnicesti, nu doar prin învatatura, ci în primul rând facându-i sa se nasca din nou du-hovniceste,
în chip tainic. Noi primim dogmele si rânduielile, altfel spus, primim credinta descoperita si
ramânem în Biserica spre a fi tamaduiti. Caci credinta este, pe de o parte, Descoperire dumnezeiasca
pentru cei curatiti si tamaduiti, iar pe de alta parte, este calea cea dreapta spre a ajunge la tamaduire,
pentru cei care au ales sa urmeze „calea”.
Doua feluri de credinta
Este vadit, dupa spusele Sfintilor Parinti, ca sunt doua feluri de credinta. Prima este credinta
rationala, numita credinta din auzire, fiind o credinta începatoare, credinta simpla. A doua este
credinta întemeiata pe vederea lui Dumnezeu (theoria), este credinta celor desavârsiti si care
mântuieste pe om. Cele doua feluri de credinta nu sunt potrivnice una alteia. Prima este începatoare,
iar cealalta este urmarea celei dintâi. Deci noi primim credinta Sfintilor Parinti ai Bisericii spre a ne
10
curati inimile de patimi si a urca cu izbânda treptele curatirii. Împlinind aceasta, ajungem la
luminarea mintii, care este al doilea fel de credinta, asa-numita credinta întemeiata pe vederea
dumnezeiasca. Când Adam a fost zidit de Dumnezeu, se afla în starea de luminare a mintii. Dar, dupa
cadere, a ajuns prada feluritelor patimi. Deci acum avem nevoie de dreapta credinta spre a ajunge la
credinta din vedere, adica luminarea mintii, iar de acolo la vederea lui Dumnezeu. Prima credinta ne
deschide calea spre tamaduire, iar a doua este roada si urmarea tamaduirii omului.
Iacov, fratele Domnului, vorbeste despre întâia credinta, care are totusi nevoie de fapte spre
a-l curati pe om. El spune: „Ca precum trupul fara de duh mort este, asa si credinta fara de fapte
moarta este” (Iacov 2, 26). Atât acceptarea teoretica a credintei din auzire, cât si faptele pe care le
cuprinde ne sunt trebuincioase spre a ne curati si a ne vindeca. Apostolul Pavel vorbeste despre
credinta desavârsita, credinta întemeiata pe vederea lui Dumnezeu, atunci când spune: „Socotim dar
ca prin credinta se va îndreptati omul, fara faptele Legii” (Rom. 3, 28). Multi crestini cred ca Iacov,
fratele Domnului, îl contrazice pe Apostolul Pavel. Tâlcuind Epistola Apostolului Pavel catre Romani,
Luther mai ales a ajuns pâna acolo încât sa vorbeasca doar despre credinta, fara de fapte; el nu
cunostea faptul ca Apostolul Pavel vorbea aici de credinta din vedere dumnezeiasca, ce se afla
dincolo de faptele Legii. Nu spune ca nu este trebuinta de faptele Legii. Atât întâia credinta, cât si
faptele ne sunt trebuitoare spre a trece de treapta curatirii inimii în chip cuvenit si temeinic. Când
aceasta s-a savârsit, ajungem la luminarea mintii, care e aratata de rugaciunea neîncetata a mintii.
Aceasta este credinta din vedere, care înseamna depasire, iar nu înlaturare a faptelor Legii.
Deci nu vad nici o deosebire între afirmatiile Ortodoxia este o stiinta a vindecarii si un
tratament si Ortodoxia este credinta. Ele sunt legate una de alta. Desprinderea lor presupune o traire
eretica. Exact acelasi lucru îl putem spune si despre „teologia ortodoxa”.

Teologia ortodoxa

- Voiam de câtva timp sa pun aceasta întrebare si, în sfârsit, am prilejul s-o fac, spuse
Constantin. Ati spus adineauri ca teologia rupta de viata Bisericii se poate numi teologie academica.
Cum întelegeti teologia ortodoxa ?
- Cred ca ceea ce am spus mai devreme despre credinta este valabil si pentru teologie. Caci
teologia nu este o stiinta intelectuala, ci glasul si viata Bisericii. Iar Biserica este tarâmul teologiei
ortodoxe. Întocmai cum au spus Sfintii Parinti, teologia este rugatoare iar rugaciunea este teologie.
Când vorbim despre teologie ortodoxa, nu ne gândim la o simpla istorie a teologiei. Poate fi si acest
lucru, dar nu se margineste la asta în chip absolut. în predania patristica teologii sunt cei care îl vad
pe Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama îl mai numeste pe Varlaam si teolog, însa spune raspicat ca
acea teologie intelectuala se deosebeste mult de vederea lui Dumnezeu. Teologi, dupa parerea
Sfântului Grigorie Palama, sunt vazatorii de Dumnezeu, îndeosebi cei care urmeaza întreaga rânduiala
a Bisericii si ajung la credinta desavârsita -luminarea mintii.
Asadar teologia este roada vindecarii omului, dar si calea de a ajunge la tamaduire si a
dobândi cunoasterea lui Dumnezeu. Cele pomenite mai înainte despre credinta sunt valabile si aici.
Parintii învata ca vederea lui Dumnezeu este un dar de la Dumnezeu, pe care îl da când vrea El si cui
vrea El. Trebuie sa ne rugam spre a fi curatiti pe dinlauntru, spre a fi izbaviti de patimi – de fapt, spre
a ne preschimba patimile – si pentru ca mintea sa ne fie luminata, adica sa dobândeasca rugaciunea
mintii în inima. Sfântul Maxim Marturisitorul spune ca izbavirea de durere si placere este semnul ca
omul a trecut de treapta curatirii; semnul ca a ajuns la treapta luminarii sau a trecut de ea este
izbavirea de nestiinta si de uitarea lui Dumnezeu; iar semnul ajungerii la îndumnezeire este
slobozirea de închipuire si de toate înfatisarile pe care i le aduce lumea simturilor. Deci putem sa ne
rugam staruitor:
„Lumineaza întunericul meu!” Si, daca Dumnezeu va voi, Se va descoperi pe Sine. Atunci, pe
de o parte, vom sti ca am fost tamaduiti, iar pe de alta parte, ca primim darul teologhisirii, al grairii
de Dumnezeu. De la treapta luminarii mintii pâna la treapta vederii dumnezeiesti lucreaza rugaciunea
mintii. Vederea lui Dumnezeu poate dura de la câteva clipe pâna la câteva zile, însa dupa aceea omul
11
îndumnezeit se întoarce la starea rugaciunii mintii. în starea de contemplare, rugaciunea se întrerupe;
si porneste din nou când înceteaza vederea lui Dumnezeu.
De buna seama, trebuie spus ca sunt mai multe trepte ale vederii lui Dumnezeu. Vederea lui
Dumnezeu (theoria) începe cu pocainta, se continua cu rugaciunea mintii, ajunge la luminare, este
dusa catre vederea lui Dumnezeu si apoi catre o contemplare statornica. Cu alte cuvinte, poate dura
câteva ceasuri sau chiar zile. Deci as putea spune ca teologia ortodoxa este atât roada tamaduirii, cât
si calea ajungerii la tamaduire. Daca facem din ea o stiinta academica si doar studiem felurite
subiecte bisericesti în chip exterior, nu vom reusi sa-i ajutam cu adevarat pe oameni.
- Parinte, am observat pâna acum, spuse Irina, ca folositi mereu cuvântul ortodox. Vorbiti
despre Biserica Ortodoxa, tamaduirea ortodoxa, teologia ortodoxa etc. Este oare un cuvânt la moda ?
Multi vorbesc despre ortodoxie, însa probabil ca o vad ca pe o ideologie. De ce nu vorbiti de
crestinism ?
- Marturisesc ca este o deprindere a mea. Stiu ca termenul se foloseste astazi fara masura,
ajungând chiar la extrem. Multi atribuie termenului o conotatie ideologica. De buna seama, sunt de
acord ca adevaratul crestinism este tot una cu Biserica Ortodoxa. Când vorbim de crestini, ne gândim
la ucenicii lui Hristos. Iar când numim pe cineva ucenic al lui Hristos, vrem sa spunem ca este unit
cu Hristos. Mi-a mai reprosat cineva ca folosesec mai mult cuvântul Ortodoxie decât cuvântul
Biserica. Acea persoana mi-a scris ca amândoi termenii – crestinism si ortodoxie – trebuie lasati
deoparte, caci au ajuns a fi o ideologie, si ca ar trebui sa vorbim despre Biserica. Însa eu i-am
raspuns ca si cuvântul „Biserica” poate fi folosit la fel de gresit, daca socotim Biserica o asociatie, o
institutie…
Deci problema nu este ce terminologie folosim, ci cum o aplicam. Unul poate vorbi despre
crestinism si sa-l înteleaga corect. Altul însa, nu. La fel se poate întâmpla si cu alti termeni. Multi
oameni identifica Biserica cu clerul; altii, cu poporul. Dupa învatatura Sfintilor Parinti, mai ales cea a
Sfântului Irineu, Biserica este tot una cu Ortodoxia si cu dumnezeiasca Euharistie. Acesti trei termeni
sunt strâns legati unul cu celalalt. Biserica nu poate fi conceputa în afara Ortodoxiei si a
dumnezeiestii Euharistii. Ortodoxia nu poate fi conceputa afara de Biserica si de dumnezeiasca
Euharistie, tot asa cum dumnezeiasca Euharistie nu se poate concepe în afara Bisericii si a
Ortodoxiei. Cei trei termeni sunt sinonimi.
Fara a trece cu vederea aceasta realitate, vorbesc despre Ortodoxie nu în chip abstract, ci
concret. Fac deosebire între Predania pe care o are Biserica – Trupul adevarat al lui Hristos – si
predaniile pe care le au alte denominatiuni. Multi se numesc astazi crestini, dar nu toti au aceeasi
traditie în ceea ce priveste mestesugul tamaduirii si cunoasterii lui Dumnezeu. Aceasta se
vadeste si în învatatura dogmatica.
- Parinte, am învatat ca deosebirea între Ortodoxie si celelalte denominatiuni tine de dogme.
Acum adaugati ca deosebirea tine si de metoda de tamaduire. Ce întelegeti prin asta ? Puteti lamuri
parerile dumneavoastra mai pe larg ?
Deosebirile dintre Ortodoxie si celelalte confesiuni
- Cred ca am spus câte ceva despre aceasta mai devreme. Credinta si teologhisirea sunt, pe de
o parte, roada tamaduirii, iar pe de alta parte, sunt calea omului spre a ajunge la tamaduire si la
vederea lui Dumnezeu, care, fiind partasie cu Dumnezeu, este totodata si cunoastere a lui Dumnezeu.
Si aceasta este mântuirea omului. Deosebirile dogmatice oglindesc deosebirile corespunzatoare în
privinta tamaduirii. Sunt cazuri când asa-numitii Uniti par a fi ortodocsi, chiar în ceea ce priveste
dogma purcederii Sfântului Duh. Ei nu adauga Filioque la Marturisirea de Credinta, si totusi se
deosebesc în ceea ce priveste tratamentul de vindecare. Cred ca exista doua criterii cu ajutorul carora
ne dam seama ca o persoana care a decedat este un ortodox si un sfânt: primul este felul si
mestesugul de tamaduire pe care l-a folosit, iar al doilea, sfintele moaste. Cred ca Ortodoxia le împlineste
pe amândoua. Cu alte cuvinte, avem atât mestesugul ortodox de tamaduire, cât si moastele
sfintilor îndumnezeiti. Deosebirea se manifesta desigur si în învatatura dogmatica, deoarece, asa cum
am pomenit la început, teologia este expresia vietii, este formularea felului de viata al omului.
12
Privind astfel, daca cercetam Ortodoxia în comparatie cu denominatiunea Latina (Catolica -
n.red.) si cea Protestanta, vedem de îndata deosebirea. Protestantii nu au nici un fel de tratament de
vindecare. Ei socotesc ca atâta vreme cât cred în Dumnezeu, se pot mântui. Însa asa cum am aratat
deja, credinta desavârsita si care îl mântuieste pe om este cea întemeiata pe vederea dumnezeiasca, ce
presupune curatirea inimii. Iar aceasta se dobândeste primind credinta începatoare, care se arata prin
lucrarile pocaintei; iar lucrarile pocaintei sunt toate câte ajuta la vindecarea omului. Deci protestantii
nu ajung la un tratament vindecator. Metoda de vindecare a latinilor nu este la fel de completa
precum cea ortodoxa. Faptul ca au ajuns sa vorbeasca despre Filioque este rezultatul slabiciunii lor în
stabilirea legaturii între persoana si societate. Astfel, ei nu disting însusirile personale, care sunt
nenasterea Tatalui, nasterea Fiului si purcederea Sfântului Duh. Tatal este cauza zamislirii Fiului si a
purcederii Duhului Sfânt. Aceasta slabiciune si nereusita în privinta exprimarii dogmei treimice arata
inexistenta experierii si descoperii dumnezeiesti. Caci acolo unde este vedere a lui Dumnezeu, exista
si formulare dogmatica limpede.
De pilda, ucenicii lui Hristos pe Muntele Taborului au vazut slava lui Hristos. În acelasi timp,
au auzit în chip neauzit si glasul Tatalui – „Acesta este Fiul Meu cel iubit” – si au vazut venirea
Duhului Sfânt în nor.
Cum spune Sfântul Grigorie Palama, norul este prezenta Duhului Sfânt. Asadar, ucenicii lui
Hristos au dobândit cunoasterea Dumnezeului Treimic prin vedere si descoperire dumnezeiasca. Lor
li s-a descoperit ca Dumnezeu este o singura Fiinta si trei Ipostasuri. Este ceea ce învata si Sfântul
Simeon Noul Teolog care, în imnele sale, sustine de mai multe ori ca, în timpul vederii luminii celei
necreate, omul îndumnezeit primeste Descoperirea Dumnezeului Treimic. Sfintii în contemplatie nu
confunda însusirile ipostatice.
Faptul ca traditia latina a ajuns sa confunde însusirile ipostatice si învata ca Sfântul Duh
purcede fiintial si de la Fiul arata neexistenta unei teologii traite nemijlocit. De asemenea, faptul ca a
ajuns pâna acolo încât sa vorbeasca despre un har din zidire, înseamna ca nu a avut parte de
experierea harului lui Dumnezeu. Caci, atunci când omul ajunge la experierea lui Dumnezeu, îsi da
foarte bine seama ca harul este nezidit. întrucât nu au ajuns la aceasta traire, este vadit ca nu pot avea
o metoda de vindecare adecvata. Si, într-adevar, în traditia latina mestesugul acesta al vindecarii – pe
care îl aflam în Ortodoxie – nu exista. Nu se vorbeste despre minte (nous)*; ratiunea nu este
deosebita de minte; întunecarea mintii nu este socotita o boala si nici luminarea ei nu înseamna
revenirea la starea dintâi. Multe texte latine, foarte raspândite, sunt sentimentale, epuizându-se întrun
moralism sterp; în Biserica Ortodoxa exista însa o puternica traditie privitoare la aceste probleme,
ceea ce arata adevarata sa metoda de vindecare.
* Cuvântul nous are felurite acceptii în învatatura patristica. El se refera fie la suflet, fie la
inima, fie chiar la energia sufletului, însa nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai
curata a sufletului, atentia cea mai înalta. Se mai numeste si energie noetica (mintala), clar nu se
identifica cu ratiunea (logos).
O credinta îsi dovedeste autenticitatea tocmai prin urmarile ei vindecatoare. Daca
tamaduieste, este o credinta adevarata; daca nu, nu este adevarata. Aceasta se aplica si stiintei
medicale. Doctorul adevarat este acela care stie cum sa tamaduiasca si aduce vindecarea; sarlatanul
nu poate aduce vindecare. La fel este si cu sufletul. Din aceasta pricina cred ca deosebirea Predaniei
ortodoxe atât de cea latina, cât si de confesiunile protestante se vede mai întâi în felul tamaduirii.
Deosebirea în tamaduire este urmarea deosebirilor dogmatice. Dogmele nu sunt filozofie; si nici
teologia nu este filozofie.
Teologia nu este filozofie
- Stiti, ma întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o multime de carti
despre aceste lucruri si am vazut ca crestinismul a avut multa legatura cu filozofia si a dezvoltat-o
chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia – la fel ca si alti Sfinti Parinti – a
dezvoltat si mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Pâna atunci, persoana fusese un concept
abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic. Am citit ca, în învatatura
13
Parintilor Capadocieni, persoana nu este un atribut al existentei, ci ceea ce face ca existentul sa fie cu
adevarat existent. De asemenea, persoana nu este suficienta siesi, ci este facuta sa ajunga pâna la Cel
ce Este, la Dumnezeu. Daca astazi suntem în stare sa vorbim despre persoana si personalitate,
datoram aceasta teologiei patristice. Deci cum puteti spune ca teologia ortodoxa nu este si filozofie ?
- Întrebarea dumneavoastra este cu totul îndreptatita. As vrea sa spun ca îmi place mult
convorbirea noastra si mai ales felul în care se desfasoara. De obicei tipam, ne enervam, ne suparam
si nu putem sta de vorba calm si serios; însa aici nu se întâmpla asa. Trebuie sa dau câteva explicatii
si sa aduc unele clarificari necesare asupra pozitiei mele. De fapt, am mai auzit pareri similare, si de
aceea îmi face mare placere sa explic exact ce anume înteleg atunci când spun ca ortodoxia si
teologia nu sunt filozofie.
Întâi de toate, trebuie sa lamuresc ceea ce am spus mai devreme, ca teologia ortodoxa este în
primul si în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descopera pe Sine celor vrednici de
aceasta descoperire. Iar aceia care au si alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie
Teologul a spus în chip de cugetare ca Parintii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în
felul Apostolilor. înseamna ca ei nu teologhisesc în chip rationalist, ci în felul în care teologhiseau
Sfintii Apostoli, care erau pescari. însa atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevarati
teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.
Tocmai acest aspect arata deosebirea între filozofie si teologie. Filozofia este odrasla ratiunii
omenesti – adica ratiunea si silogismele definesc expresia si formularea conceptelor – pe când
teologia este roada Descoperirii lui Dumnezeu, facuta inimii curatite a omului. Descoperirea este
primita întâi de catre inima, iar apoi ratiunea o formuleaza. Deosebirea se vede în chip graitor într-un
loc din Proorocul Isaia si în tâlcuirea pe care i-o da Sfântul Ioan Gura de Aur. Proorocul Isaia scrie:
„Iata stapânul Domnul Savaot va lepada din ludeea si din Ierusalim pre cel tare si pre cea tare… pre
judecator si pre prooroc si pre prezicator” (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clara între prooroc si
prezicator. Sfântul Ioan Gura de Aur spune: „Prezicatorul, prin marea sa dibacie, prevesteste cele ce
se pot întâmpla, folosindu-se de experienta sa practica”. Si continua spunând ca una este speculatia si
altceva proorocia. Proorocul vorbeste în Duhul Sfânt, „nepunând nimic de la sine”; pe când
prezicatorul sau gânditorul îsi foloseste inteligenta. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc
si gânditor, „cât este de mare deosebirea între întelepciunea omeneasca si harul dumnezeiesc”. în
graiul Sfintei Scripturi, proorocul si teologul sunt una. Se vadeste deci ca este o deosebire uriasa între
un teolog si un filozof, prin urmare si între teologie si filozofie. Desi au studiat filozofia vremii lor,
Parintii Bisericii au urmat totusi o metoda diferita spre a dobândi cunoasterea lui Dumnezeu. Iar
metoda a fost cea isihasta.
O deosebire graitoare între eretici si ortodocsi a fost si înca este faptul ca ereticii foloseau
filozofia spre a înfatisa problemele de credinta, pe când Sfintii Parinti au folosit Descoperirea
dumnezeiasca, aceasta fiind roada isihiei în toata plinatatea ei. Daca studiem cu bagare de seama
istoria bisericeasca, vedem limpede ca, în domeniul bisericesc, cele doua traditii au existat
întotdeauna. O traditie era filozofica, întemeiata pe ratiune, fiind înfatisata de toti ereticii care au
încercat sa-L tâlcuiasca pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealalta traditie era isihasta, iar Sfintii
Parinti se cuprind în ea.
Sa luam un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu sa rezolve problema felului în care
Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelasi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînteles. Deci
încercând sa rezolve problema, Savellie vorbeste despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare:
adica acelasi Dumnezeu apare ca Tatal în Vechiul Legamânt, ca Fiul în Noul Legamânt si ca Sfântul
Duh în viata Bisericii, însa în acest fel desfiinta modul de existenta personala a fiecarei Persoane a
Sfintei Treimi. Sfintii Parinti aveau descoperirea si experierea faptului ca Dumnezeu este unul, dar si
treimic. Ei si-au exprimat experienta pastrând termenii folositi de eretici, dupa ce mai întâi i-au
curatat si le-au dat alt continut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinta
gândirii de a-L cuprinde si a-L înfatisa pe Dumnezeu. Aceasta teologie apofatica este „Golgota” si
„crucea” cunoasterii omenesti, dar si a ratiunii umane.
Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul si întreit, Sfântul Maxim Marturisitorul
spune: „Dumnezeu este împartit, dar neîmpartibil… El este unit în chip împartibil”. Si apoi încheie
14
spunând: „Din aceasta pricina, atât împartirea, cât si unirea sunt un paradox”. Sfântul Thalassie scrie
acelasi lucru: „Monada miscându-se catre triada ramâne monada; iar triada adusa din nou la monada
ramâne triada; ceea ce este un paradox”. Cum poate fi o astfel de Descoperire formulata în chip
filozofic si înteleasa intelectual ? Se pot folosi termeni filozofici pentru formularea ei, totusi ea nu
poate fi înteleasa intelectual. înca o data Parintii au dat de rusine judecata omeneasca si au trecut
dincolo de filozofie prin teologia apofatica si exprimarea apofatica. Sfântul Grigorie Teologul spune
în chip graitor: „Pre Dumnezeu este cu neputinta a-L tâlcui si înca mai cu neputinta a-L gândi”. Dupa
o astfel de afirmatie, cum ar mai fi cu putinta omului sa-L exprime si sa-L conceapa pe Dumnezeu ?
Nu mai ramâne loc de speculatii dialectice. Sfântul Grigorie Palama învata ca nu putem face
speculatii dialectice despre Dumnezeu, putem avea doar postulate primite prin Descoperire. Toti
Sfintii Parinti critica filozofia vremii lor si o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapada de filozofie
si deplânge timpul pierdut cu dobândirea întelepciunii lumesti.
Ceea ce ati pomenit mai înainte despre termenul persoana este adevarat. Sfintii Parinti l-au
adoptat, i-au dat ontologie, identificându-l cu termenul ipostas si, fireste, cu Tatal, Fiul si Sfântul
Duh. însa, facând aceasta, nu filozofau, nici nu încurajau filozofia. De altfel, exemplul dezvaluie
neputinta filozofiei de a-L tâlcui pe Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de o alta pozitie
privilegiata. Sfintii Parinti – trebuie limpezit din nou – nu lucrau filozofic, socotindu-se filozofi, ci
aveau traire pe care apoi o înfatisau în termenii vremii lor, umplându-i cu o noua viata. Si nu au
facut-o pentru ca ar fi fost necesar credintei, ci fiindca aparusera ereticii care încercau sa strice
credinta.
Primii crestini stiau foarte bine ca în Vechiul Legamânt exista Dumnezeul descoperit (Iahve),
care este Cuvântul dinainte de întrupare, si Dumnezeul ascuns (Elohim). De asemenea, traiau
prezenta Duhului Atotsfânt. Nu era loc de confuzie. în drumul sau spre Damasc, Apostolul Pavel a
primit marea descoperire ca Dumnezeul Vechiului Legamânt este Iisus si astfel, fiind în starea de
vedere dumnezeiasca, a identificat pe Iahve din Vechiul Legamânt cu Hristos pe Care-L prigonea.
Mai târziu, gnosticii au sustinut ca Dumnezeul Care se înfatiseaza în Vechiul Legamânt, Care a zidit
lumea, este un Dumnezeu inferior. Spre a respinge învataturile eretice, monarhienii au ajuns sa
sustina ca nu exista Dumnezeu superior sau inferior: Dumnezeu este unul, o singura fiinta si un
singur ipostas. În acest caz, spre a raspunde ereticilor mo-narhieni care au formulat o astfel de
învatatura întemeiata pe propria judecata, Sfintii Parinti au spus ca Dumnezeu este o fiinta si trei
ipostasuri – trei persoane. Nu au facut-o spre a face sa înainteze filozofia vremii lor sau pentru ca
erau filozofi, ci, teologi fiind, voiau sa înlature marea ispita de care era pândita filozofia. Astfel au
raspuns filozofiei. Nu erau filozofi, asa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moralisti etc.
Erau Parinti ai Bisericii, adevarati pastori, care pastoreau în chip teologic si teologhiseau pastoral.
Ortodoxie si psihologie
- Cred ca este rândul meu sa întreb, spuse Constantin, care pe vremuri se ocupase mult de
psihologie. Nu m-am ocupat de teologie sau de filozofie, dar am avut mult de-a face cu psihologia.
La început, când ati pomenit ca crestinismul este o stiinta a vindecarii si un tratament care vindeca
sufletul omului, am fost entuziasmat. V-am urmarit cu mult interes, deoarece cred ca astfel
crestinismul, si mai ales Ortodoxia, îl poate ajuta pe omul zilelor noastre. Astazi psihologia si
psihiatria s-au dezvoltat extrem de mult, caci s-a dovedit ca omul sufera de boli psihice. Am fost însa
uimit sa aud ca, asa cum nu erau filozofi, Parintii nu erau nici psihologi. As vrea deci sa va argumentati
pozitia.
- Nu cred ca este prea greu de sustinut acest punct de vedere. Subiectul este foarte simplu.
Sfintii Parinti erau Sfinti. Sfintenia nu are un înteles moral, ci ontologic. Se numesc Sfinti „datorita
Celui Sfânt de Care se împartasesc”. Dumnezeul cel Sfânt daruieste oamenilor energia Sa cea
necreata si îi sfinteste. El salasluieste cu adevarat în om prin har si astfel omul se face salas al
Sfântului Dumnezeu Treimic, templu viu al lui Dumnezeu. Apostolul Pavel împarte oamenii în trei
categorii. Oamenii trupesti sunt cei lipsiti de Sfântul Duh, cei care traiesc potrivnic firii. Oamenii
sufletesti sunt si ei oameni trupesti, neavând nici ei pe Duhul Sfânt, dar traind potrivit firii, adica au
15
virtuti, însa virtutile firesti. Ei sunt oameni buni, milostivi, înfrânati, cu dragoste fireasca etc. Totusi
nu sunt Sfinti, caci nu s-au facut salasuri ale Duhului Sfânt. Prin urmare, nu pot ajunge la partasia cu
îndumnezeitoarea energie a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama scrie: „Daca Dumnezeu nu
lucreaza în noi, tot lucrul nostru pacat este”. Oamenii duhovnicesti sunt cei care lucreaza îndemnati
de Duhul Sfânt, „prin înfiere si prin cunoastere si contemplare”. Apostolul Pavel spune raspicat: „Iar
omul cel sufletesc nu primeste cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; ca nebunie sunt lui si nu le
poate întelege, caci duhovniceste se judeca. Iar cel duhovnicesc le judeca toate, iar el de nimeni nu se
judeca” (1 Cor. 2, 14-15).
Psihologia este o stiinta moderna, un vlastar al crestinismului apusean. În marea lor pustiire si
lipsa de speranta, oamenii au descoperit psihologia, tocmai fiindca „Bisericile” din Apus au pierdut
predania isihasta a Bisericii. Însa în învatatura patristica se spun o multime de lucruri despre suflet,
despre boala si tratarea lui. Noi, ortodocsii, nu suntem coplesiti de descoperirea si progresul
psihologiei. Monahii care au purces la tamaduirea sufletului stiu foarte bine cum se înfatiseaza
patimile, cum lucreaza diavolul si cum patrunde în inima harul lui Dumnezeu. În cartea mea
Convorbiri despre Psihoterapia ortodoxa exista un capitol anume despre acest subiect pe care îl
analizeaza. Deosebirea între psihologie si tamaduirea ortodoxa a sufletului – sau mai curând între
psihoterapia umanista si cea ortodoxa – este si ea scoasa în evidenta. As putea sa subliniez aici
punctele principale.
În psihologie, sufletul nu este dupa chipul lui Dumnezeu, ca în teologia ortodoxa, ci este o
simpla functie a trupului. Din aceasta pricina vorbim despre o psihologie fara suflet. În psihologia
contemporana sufletul nu are continut ontologic. Iar când psihologia vorbeste despre îmbolnavirea
sufletului, întelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experiente traumatice din
viata sa de pâna atunci. însa în teologia ortodoxa boala consta în întunecarea mintii.
De asemenea, în psihologia umanista, terapia este echilibrarea puterilor launtrice ale
sufletului; pe când în teologia ortodoxa, terapia este legata de unirea omului cu Dumnezeu, de
vederea lui Dumnezeu si de ajungerea la îndumnezeire, care este tot una cu vederea lui Dumnezeu.
Metoda terapeutica a psihologiei antropocentrice este clar diferita de cea a psihoterapiei ortodoxe. De
altfel, psihologia antropocentrica nu poate distinge între energiile cele create si cele necreate – cu alte
cuvinte, daca boala se datoreaza epuizarii sau posesiunii – si nici nu accepta lucrarile harului necreat.
Ea atribuie totul unui singur factor. Psihologia nu crede în existenta diavolului si neaga în cea mai
mare parte lucrarile harului necreat al lui Dumnezeu.
- A vorbi despre psihoterapie ortodoxa nu stârneste însa confuzie ? Au folosit Parintii
termenul acesta ?
- În toate scrierile patristice se vorbeste de tamaduirea sufletului. Fie ca spunem tamaduirea
sufletului, fie psihoterapie, este unul si acelasi lucru. Problema este sa vedem daca Parintii vorbesc
despre tamaduirea sufletului; si, în continuare, care este antropologia si soteriologia Parintilor. Aici
se afla adevarul. Oricum, faptul ca asezam dupa psihoterapie cuvântul ortodoxa nu face decât sa o
diferentieze de alta psihoterapie.
- Vreti sa spuneti ca negati cu desavârsire parerile psihologiei contemporane ? Nu sunt ele de
nici un folos ? Punând întrebarea, ma gândesc la un psiholog care pretinde ca daca Parintii ar trai
astazi, ar folosi de buna seama principiile psihologiei contemporane. Care este parerea
dumneavoastra ?
- Mai întâi, trebuie sa subliniez ceea ce am spus mai înainte: descoperirea psihologiei, care a
avut loc în Apus, a fost rezultatul deznadejdii omului occidental, datorate lepadarii si dispretuirii
întregii predanii trezvitoare a Bisericii. Pentru omul occidental, care se înstrainase de traditia isihasttrezvitoare,
psihologia a fost o minunatie. Nu este însa si cazul ortodoxului. Daca Parintii ar fi trait
astazi, s-ar fi uimit de minunarea omului fata de aceste teorii. La fel ca si nevoitorii contemporani,
Parintii care cunosc din traire starea launtrica a sufletului, mestesugurile diavolului si manifestarile
„omului celui vechi”, ca si energiile harului lui Dumnezeu, socotesc descoperirile psihologiei relativ
neinteresante, caci, pentru cel care primeste cunoasterea desavârsita, o cunoastere mediocra este prea
putin însemnata. Pe cât de mare este deosebirea între întelepciunea omeneasca si întelepciunea
dumnezeiasca, la fel de mare este si deosebirea între psihoterapia omeneasca si cea ortodoxa. Când
16
omul traieste si experiaza dragostea dumnezeiasca, ce este desavârsirea dragostei, „putere
unificatoare si cuprinzatoare”, „rapire a mintii”, „betie a duhului”, „dor patrunzator si neîndurat” si o
stare de „flamânzire”, cum oare îsi va abate privirea spre dragostea trupeasca si necurata, care este un
idol si o cadere a dragostei? Parintii din zilele noastre – a caror viata înfatiseaza întreaga experienta a
Bisericii – socotesc si ei ca aproape nesemnificative asa-numitele descoperiri luminate ale psihologiei
contemporane.
Acum, revenind la întrebare: Daca Parintii ar fi trait astazi, ar fi acceptat interpretarile
psihologiei fara a le cerceta, asa cum au facut cu filozofia ? Sa lamurim întâi câteva lucruri. Întâi de
toate, Parinti exista si astazi; întâlnind asemenea Parinti, mi-am dat seama de retinerile lor fata de
psihologie. În orice caz, Parintii nu au trait numai în trecut, ci exista si azi. În al doilea rând, Parintii,
la vremea lor, nu au primit conceptele filozofiei. Având ei însisi cunoastere desavârsita, mai aveau
oare nevoie de cunoasterea filozofilor ? Au folosit doar termeni filozofici, carora le-au dat înteles
nou si ontologie. Aproape sigur ca la fel ar fi facut si cu psihologia.
Sfântul Grigorie Palama îl critica pe Varlaam pentru a fi adus tâlcuiri psihologice vietii
duhovnicesti. Multi alti Parinti au avut aceeasi atitudine. Noi nu încercam sa patrundem în asanumitul
subconstient pe cont propriu, cu ajutorul ratiunii, caci aceasta poate duce la schizofrenie.
Metoda noastra este urmatoarea: fara a ne lasa atrasi în autoanalize istovitoare, încercam sa tinem
poruncile lui Hristos în viata noastra. Încercând sa tinem poruncile, vechiul nostru sine cu patimile
sale se dezvaluie. Urmeaza apoi stradania vindecarii de patimi. În paralel, încercam sa ne pastram
mintea fara mândrie si fara de viclesug si astfel ea ajunge sa deosebeasca gândul bun de cel de la
diavolul. Ne straduim întru trezvie si astfel mintea poate deosebi gândurile, cum spune Sfântul
Diadoh al Foticeii; ea aduna gândurile dumezeiesti în vistieria tinerii de minte, lepadând în acelasi
timp pe „cele întunecate si dracesti”. Si, în aceasta atmosfera, adevarata pocainta se face lucratoare.
Desigur, prin iconomie acceptam unele pareri ale psihologiei si psihoterapiei contemporane,
în doua situatii. Primul caz cuprinde oamenii al caror sistem nervos a fost vatamat din felurite pricini
- suprasolicitare psihica sau mintala – si care au acum serioase probleme psihice. Al doilea caz este
cel al oamenilor care, în mod voit, nu au nici o legatura cu Biserica si cu tainele ei. Cred ca acestia
pot fi ajutati de psihologia si psihoterapia moderna, astfel încât sa nu ajunga într-o stare
irecuperabila. Psihologia poate actiona ca un calmant care sa le aduca usurare în înspaimântatoarea
temnita a deznadejdii în care se afla.
Mai sunt si oameni care se spovedesc, sunt legati de un duhovnic, dar acesta nu are taria si
cunoasterea vietii duhovnicesti spre a-i ajuta. Caci nu trebuie sa ne ascundem de realitate. Din
nefericire, indiferenta oamenilor fata de spovedanie si nepriceperea multor duhovnici, care nu cunosc
mestesugul de vindecare al Bisericii, îi fac pe multi oameni sa ajunga la psihiatru, însa, repet, omul
este zidit dupa chipul lui Dumnezeu si trebuie sa ajunga la asemanarea cu El. Aceasta este, pot
spune, tinta finala si entelehia mistica a omului. Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinita si omul
ramâne departe de Dumnezeu, el sufera tot mai mult. Câta vreme nu-si împlineste rostul sau adânc pe
pamânt, adica partasia cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase si
psihanalizele la care se supune, omul ramâne mereu cu o nostalgie si o cautare tragica. Noi nu cautam
doar echilibrul psihologic, ci si împlinirea vietii. Nu dorim doar sa ne sporim simtamintele
religioase, ci sa dobândim plinatatea vietii – pleroma. Când vom analiza mai pe larg felul în care
tâlcuieste Biserica Ortodoxa tamaduirea sufletului, vom fi în stare sa întelegem deosebirea între
psihoterapia antropocentrica si cea teocentrica. Deci subiectul nu este închis, ci ramâne deschis
discutiilor ulterioare.

Teologie si religie

- As vrea sa pun o întrebare, spuse Parintele Filip. Tocmai eu, care v-am invitat aici sa stam
de vorba, am tacut cel mai mult. Sunt foarte multumit, desigur, ca fratii mei duhovnicesti, prin
întrebarile lor, au ridicat convorbirea la acest nivel duhovnicesc si au dat prilej lamuririi atâtor
aspecte legate de psihoterapie. Si deoarece tocmai mi-ati dat prilejul, as dori sa va adresez o întrebare
pe care voiam s-o pun de la început. Ati spus mai înainte ca, traind în Biserica, nu cautam doar sa ne
17
sporim simtamintele religioase, ci împlinirea vietii. Mai mult, în cartea dumneavoastra ati scris ca
crestinismul nu este o religie, în întelesul de azi al religiilor. Puteti lamuri aceste lucruri ?
- Crestinismul nu este o religie. Întrucât v-ati referit la cartea mea Psihoterapia ortodoxa, as
vrea sa va amintesc ca am analizat acolo ce întelegem astazi prin religie. În primul rând, prin religie
întelegem o anume teorie care ne îngaduie sa trecem dincolo de zidul care ne desparte de Dumnezeu,
înduplecând astfel pe Dumnezeu. De asemenea, adeseori vorbim despre religie ca fiind nascocirea
omului: Dumnezeu a fost creat de om, întrucât se simtea slab si însingurat în univers. Deci avea
nevoie de un Dumnezeu puternic, Care sa-l ocroteasca în slabiciunea sa. Mai mult, se socoteste ca
prin religie ne asiguram viitorul, astfel încât sa fim fericiti în viata viitoare. Sau, în sfârsit, religia
înseamna satisfacerea simtamintelor noastre religioase.
Însa nici una din definitii nu se potriveste Ortodoxiei. Crestinismul se numeste si este
Biserica, adica adevaratul Trup al lui Hristos, ce îl are drept cap pe Hristos însusi. Biserica este
unitatea tuturor lumilor, cea pamânteasca si cea cereasca, a îngerilor si oamenilor, a celor morti si a
celor vii. Noi dobândim adevarata partasie cu Dumnezeu, participam la energia cea necreata a lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu este izolat în cer, cârmuind istoria de acolo, ci cârmuieste lumea cu
energiile Sale cele nezidite, adica prin energia Sa necreata si chivernisitoare. Noi nu încercam sa
potolim mânia lui Dumnezeu, ci sa ne vindecam, astfel ca vederea lui Dumnezeu sa ni se faca
lumina, si nu foc. Mai mult, în Biserica experiem viata vesnica înca de acum. Nu asteptam doar viata
ce va sa vie, ci ne bucuram de ea înca de pe acum. Dupa învatatura Parintilor, împaratia lui
Dumnezeu nu este viata de dupa moarte, ci partasia cu Dumnezeu, vederea Luminii celei necreate.
Putem spune totusi ca Ortodoxia este o religie, fiindca vorbeste despre Dumnezeu si încearca
sa-l în-dumnezeiasca pe om, sa-l aduca la unire si partasie personala cu Dumnezeu. De asemenea,
putem chiar sa numim Ortodoxia religie, pentru ca în Biserica sunt multi crestini care se afla într-o
stare duhovniceasca „infantila” si îl înteleg pe Dumnezeu la fel ca celelalte religii. Biserica îi
primeste atât pe cei din categoria robilor, cât si pe cei din categoria naimitilor, ca fiind pe treptele
începatoare în viata duhovniceasca. Biserica se straduieste sa-1 faca pe om desavârsit, sa-l aduca la
starea de a face voia lui Dumnezeu nu pentru a scapa de iad, nu pentru a se bucura ele Rai, ci numai
din iubire de Dumnezeu.
Cred ca putem încheia spunând ca Ortodoxia este o stiinta a vindecarii si un tratament. Ea îl
vindeca pe om. Vor mai fi, de buna seama, unele obiectii si rezerve pe care le vom discuta mai târziu.
Personal, eu nu am nici o rezerva. Cred cu tarie ca putem privi Ortodoxia ca pe un tratament
vindecator si ca pe o stiinta. Acesta e singurul temei ca Ortodoxia sa aiba credinta adevarata, reala si
nestricata.

2. Boala sufletului

- Ma intereseaza foarte mult subiectul îmbolnavirii sufletului, spuse Constantin. Odinioara mam
ocupat mult de psihologie, deci si eu am pareri gresite despre aceste lucruri. De aceea vreau sa
aflu învatatura Sfintilor Parinti despre boala sufletului.
O idee clara despre Ortodoxie
- Voi încerca cu multa placere sa raspund întrebarii dumneavoastra. As vrea întâi sa subliniez
ca exista o pozitie clara a Sfintilor Parinti ai Bisericii în privinta faptului ca Ortodoxia se deosebeste
de toate sistemele antropocentrice. Multe religii pot folosi aceleasi exprimari, aceiasi termeni, dar
întelegerea lor este diferita. De pilda, filozofii stoici vorbeau si ei de nepatimire, dar o întelegeau
altfel decât Ortodoxia. Acelasi lucru este valabil pentru minte, extaz etc. Multi orientali care apartin
altor religii, de exemplu budismului, vorbesc despre minte, simtul launtric etc, însa dau termenilor cu
totul alt continut. Din aceasta pricina, cel care a avut de-a face în trecut cu asemenea teorii – fie ca
este vorba de psihologie, filozofie sau chiar budism – are mari dificultati în a reusi sa dobândeasca o
conceptie clara despre învatatura ortodoxa si poate ramâne nedumerit si încurcat. Am întâlnit oameni
care se afla într-o înspaimântatoare confuzie asupra acestor lucruri: citesc teologie trezvi-toare si nu
18
gasesc nici o deosebire fata de învatatura budista, socotind ca budistii si Parintii trezvitori spun
aceleasi lucruri. Ca sa nu mai spun ca aceasta cunoastere omeneasca, ce pune accentul pe ratiune, cuprinde
o oarecare parere de sine pe care Parintii o numesc „bogatie a gândirii” (plouto tis dianoias);
ca urmare, omul se umple de multumire de sine si întemeiere în sine. Si oriunde se afla multumire de
sine si întemeiere în sine, harul lui Hristos nu mai poate lucra.
- Ce credeti ca trebuie facut în aceste cazuri ? Altfel spus, eu am studiat psihologia si sunt
familiarizat cu feluritele scoli de psihologie, pe temeiul carora analizez oamenii. Oare nu mai pot sa
dobândesc o întelegere clara a Ortodoxiei ? Si daca este asa, cum pot sa scap din aceasta stare
îngrozitoare ?
- Întrebarea dumneavoastra este dificila. Într-adevar, este o problema. Însa omul poate fi
tamaduit. Exista doua cai principale de tamaduire.
Una este parasirea acestei „bogatii” a gândirii. Sfântul Nichita Stimatul, vorbind despre
saracie, sustine ca ea nu este doar lepadarea de bunurile materialnice, ci si dezicerea de „bogatia”
gândirii. De altfel, pot adauga ca saracia duhovniceasca este lepadarea întregii cunoasteri pe care
omul a dobândit-o mai înainte, pe când traia dupa trup. Sfântul Thalassie spune ca saracia mintala
este desavârsita nepatimire, starea în care mintea despatimita este slobozita din temnita simturilor si a
celor care tin de simturi. Când cineva poseda o astfel de cunoastere filozofica sau psihologica si se
apropie de Biserica, pastrând toate înlauntrul sau, în clipele de mare adâncire launtrica poate sa ia
aceasta cunoastere drept contemplare mistica. Apoi omul crede ca starea sa este descoperirea lui
Dumnezeu si astfel prihaneste neprihanita si curata învatatura a lui Hristos.
A doua cale de tamaduire este trecerea omului printr-o adânca pocainta. Pocainta adânca
înseamna patrunderea harului necreat al lui Dumnezeu în inima omului; el arde patimile si-l face pe
om purtator al dumnezeiestii Descoperiri. Din aceasta pricina, când citim scrierile patristice trebuie
sa ne desprindem de cunostintele si ideile trecutului, spre a dobândi o întelegere clara a Ortodoxiei.
Accentuez aceste lucruri, ca sa nu faceti paralele cu cunoasterea psihologica ce precumpaneste astazi.
Este o mare primejdie a vedea viata duhovniceasca dinlauntrul tâlcuirilor date de sistemele
psihologice antropocentrice de astazi.
- Va multumesc pentru lamurire, spuse Constantin. V-as ruga, daca doriti, sa analizati pentru
noi boala sufletului, ca sa ne putem da seama de deosebire.
Sufletul omului
- Pentru a vorbi de boala sufletului, trebuie întâi sa vedem ce anume este sufletul, acesta fiind
unul din punctele slabe ale multor scoli psihologice atunci când vorbesc despre psihoterapie; ele siau
dat seama ca nu putem vorbi despre boala si terapia sufletului daca nu-i dam acestuia continut
ontologic. De aceea cred ca Ortodoxia, cu predania sa trezvitoare, are de jucat un rol însemnat în ziua
de azi chiar si în acest caz. Voi încerca sa analizez subiectul cât mai simplu.
Dupa învatatura Parintilor, omul este dupa chipul lui Dumnezeu. El nu-si raporteaza viata la
sine, ci la Dumnezeu. Hristos este chipul lui Dumnezeu, cum spune Apostolul Pavel: „Carele este
chipul lui Dumnezeu celui nevazut” (Colos. 1, 15), iar omul este dupa chipul lui Hristos. Deci omul
este chip al chipului. Omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu si trebuie sa ajunga la asemanarea
cu El. Dupa învatatura Sfântului Maxim Marturisitorul, chipul lui Dumnezeu înseamna „sa fie si în
veci sa fie”; iar asemanarea lui Dumnezeu înseamna „întelepciune” si „bunatate”. Putem spune ca sa
fie si în veci sa fie este chiar firea omului, iar „întelepciunea” si „bunatatea” tin de „persoana sa”.
Deci când sufletul omului nu se misca înspre asemanarea lui Dumnezeu – care este îndum-nezeire -
când nu traieste în chip dumnezeiesc, când nu are înlauntrul sau lucrarea Duhului Sfânt, atunci este
mort. Nu numai ca este cuprins de boala, ci este mort. Trebuie sa lamuresc faptul ca sufletul este
zidirea lui Dumnezeu. Toate cele zidite de Dumnezeu au un început si un sfârsit. Totusi Dumnezeu a
dorit sa zideasca si sa faca sufletul nemuritor. Astfel ca sufletul, muritor din fire, este nemuritor prin
har. Este nemuritor pentru ca asa doreste Dumnezeu. Prin urmare, nu putem privi sufletul
independent de Dumnezeu. Tocmai aceasta afirmatie arata deosebirea fata de vechile idei filozofice
despre suflet, însa si fata de pozitiile psihologice moderne.
19
- Cred, spuse Athanasie, ca vechea parere filozofica despre acest subiect, înfatisata de
filozofia greaca – dar si de anumiti eretici crestini, mai ales gnostici -era ca lumea, si deci omul, este
roada si urmarea caderii lumii celei reale. Aceasta, fireste, lamureste ce ati spus mai devreme despre
suflet.
- Da, cred ca asa este. Multi eretici au vazut lucrurile asemanator. Însa noi credem ca lumea si
omul, deci si sufletul omului, sunt lucrarea pozitiva a Dumnezeului creator. Nu este roada caderii
lumii reale; caci, în acest caz, raul ar fi imanent în creatia lumii existente. Dumnezeu a creat sufletul.
Sufletul nu este o particica de dumnezeire, nici suflarea lui Dumnezeu, cum spun unii. Dar, asa cum
spune Sfântul Ioan Gura de Aur, pentru ca însuflarea lui Dumnezeu este lucrarea Duhului Sfânt,
înseamna ca lucrarea Duhului Sfânt a creat sufletul, fara ca ea însasi sa se faca suflet. Este important
de spus acest lucru, deoarece astfel ne dam seama ca nu putem cerceta sufletul în chip autonom, ci în
legatura cu Dumnezeu.
- Aceste adevaruri sunt cele ortodoxe, spuse Parintele Filip, desi putin cam prea înalte. Cred
totusi ca ne sunt absolut folositoare spre a întelege întocmai ce este boala si tamaduirea sufletului.
Ati putea, va rog, sa amanuntiti felul în care sufletul omului este chip al Dumnezeului Treimic ?
Caci, întrucât este dupa chipul lui Dumnezeu, socotesc ca are o fire treimica.
- Într-adevar, Sfântul Grigorie Palama trateaza subiectul în scrierile sale. Sfintii Parinti erau
în stare sa vorbeasca despre aceste lucruri, nu pentru ca studiasera la vreo scoala de psihologie, ci
fiindca, purce-zând la tamaduirea patimilor, au ajuns sa cunoasca lumea launtrica prin luminarea
harului dumnezeiesc, învatatura Sfântului Grigorie Palama nu este urmarea speculatiilor, ci a
descoperirii Preasfântului Duh, datorata osârdiei sale de a-si vindeca sufletul. Lucrul trebuie lamurit,
caci si în Apus se vorbeste despre o împartire treimica a sufletului, iar Augustin a folosit o astfel de
argumentatie psihologica pentru existenta Dumnezeului Treimic. Însa teologia apuseana a sfârsit în
Filioque; dimpotriva, Sfântul Grigorie Palama, experiind unitatea treimica a lui Dumnezeu în
sufletul sau, a sfârsit prin a respinge pe Filioque. Spre a reveni, Sfântul Grigorie Palama învata ca, la
fel cum Dumnezeu este treimic – Minte, Cuvânt si Duh – la fel si sufletul are fire treimica, adica are
minte, cuvânt si duh. Mintea este ceea ce am numi adâncul existentei sufletului; cuvântul purcede din
minte iar duhul este „dragostea mintala a omului”.
- Am citit, întrerupse Constantin, ca, dupa învatatura Sfântului Maxim Marturisitorul, sufletul
se împarte între puterea întelegatoare, puterea poftitoare si puterea irascibila. Cred ca si Sfântul
Grigorie Palama vorbeste despre aceasta în alt context. Este cu putinta sa fie vreo contradictie cu
ceea ce ne-ati spus despre treimicitatea sufletului ?
- Sufletul, dupa parerea Parintilor, este si unic si multiplu. Împartirea sufletului în minte,
cuvânt si duh trebuie înteleasa în chip de pogoramânt, nu întocmai cum se întelege pentru
Dumnezeu. Caci, în Dumnezeu, cele trei Persoane sunt deofiinta, însa au si ipos-tasuri osebite; pe
când în ceea ce priveste sufletul -mintea, cuvântul si duhul sunt energii, nu ipostasuri. Însa nu exista
deosebiri esentiale în ceea ce priveste împartirea sufletului. Depinde de aspectul pe care îl urmareste
autorul de fiecare data. Cercetând sufletul din perspectiva patimilor pe care vrem sa le vindecam, îl
împartim între puterea întelegatoare, puterea poftitoare si puterea irascibila. Studiind treimicitatea
firii sufletului, vorbim despre putere mintala, putere rationala si putere simtitoare. Si privind sufletul
din perspectiva întoarcerii catre sine si a înaltarii sale catre Dumnezeu, vorbim despre minte,
cunoastere si dragoste. În orice caz, fiecare din treimi arata ca sufletul este dupa chipul Dumnezeului
Treimic si nu poate fi vindecat fara El.
- Ati vorbit despre împartirea sufletului în legatura cu patimile si ati spus ca sufletul se
împarte între puterea întelegatoare, puterea poftitoare si puterea irascibila. Ce patimi corespund
fiecarei puteri ?
- Sfintii Parinti învata ca patimile necredintei în Dumnezeu, ereziei, mândriei etc. domnesc
asupra puterii întelegatoare; patimile iubirii de desfatare si poftei cresc în puterea poftitoare; în
sfârsit, patimile iutimii, mâniei, pizmuirii etc. precumpanesc în puterea irascibila. În chip deosebit,
Sfântul Grigorie Palama învata ca iubirea de slava este vlastarul partii întelegatoare a sufletului;
iubirea de avutie si zgârcenia sunt vlastarele puterii poftitoare a sufletului, iar lacomia pântecelui este
20
vlastarul partii irascibile a sufletului. Atât puterea poftitoare, cât si cea irascibila tin de ceea ce se
cheama latura patimasa a sufletului.
Suflet si trup
- În timp ce vorbeati despre suflet, îmi venea mereu un gând care nu-mi da pace, spuse
Parintele Filip. De ce cercetati sufletul despartit de trup ? Sunt oare cu adevarat despartite si
independente unul de celalalt ?
- De buna seama ca nu sunt independente. Sufletul este strâns legat de trup. Parintii spun ca
se întâmpla cu sufletul ceea ce se întâmpla cu fierul bagat în foc: se face foc, ramânând totusi fier
dupa fire. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Faptul ca sufletul da viata trupului unit cu el
dovedeste ca omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu în mai mare masura decât au fost îngerii.
Tocmai de aceea în Biserica Ortodoxa spunem ca boala sufletului molipseste si trupul, tot asa cum
boala trupului molipseste uneori sufletul. Datorita acestei legaturi launtrice se întâmpla ca, desi
sufletul vrea sa ajunga la partasia cu Dumnezeu, trupul nu primeste sa urmeze sufletului, din pricina
patimilor, si astfel apare osteneala trupeasca. Atunci ne dam seama ca, desi sufletul se simte mai
curând sanatos, totusi trupul se simte bolnav si slabit. Se vadeste spusa Domnului: „Ca duhul
osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41). Din aceasta pricina, traditia ortodoxa
statorniceste ca înaintarea sufletului sa fie paralela cu cea a trupului. Isihasmul tamaduieste si trupul
în multe feluri si cu felurite metode, spre a ajunge la partasia cu Dumnezeu. Iar când omul
dobândeste harul lui Dumnezeu, atunci si trupul se preschimba. Acest lucru se vede la Schimbarea la
Fata a lui Hristos, când chipul Sau stralucea ca soarele. Se vede si la Moise, al carui chip stralucea
orbitor, ca si la chipul Arhidiaconului Stefan, care s-a facut precum chipul unui înger. Prin urmare,
exista o deosebire limpede între suflet si trup, dar nici unul dintre ele nu are putinta sa existe
independent de celalalt. De altfel, chiar si la moarte, sufletul „în chip silnic se desparte din legatura
sa”. Iar despartirea are loc „prin voia dumnezeiasca”. Deci sufletul nu este omul, ci sufletul omului;
si nici trupul nu este omul, ci trupul omului. Omul este alcatuit din suflet si trup, este o fiinta psihosomatica.
Prin urmare, si trupul va fi îndumnezeit si va fi înviat la A Doua Venire, trecând în
vesnicie.
Ce anume este boala sufletului
- Deci unde se afla boala omului ? În ce parte a lui este localizata boala ? Raspunsul la
aceasta întrebare ar usura mult lucrurile. Cu alte cuvinte, ne va fi limpede cum trebuie sa procedam
spre a ne tamadui.
- Asa cum am spus mai înainte, omul în întregime este bolnav. Însa centrul bolii este localizat
în mintea omului. Mintea fiind bolnava, împartaseste astfel urmarile bolii sale întregului organism.
Minte si ratiune
- Minte vrea sa însemne ratiune? – întreba Atha-nasie. Daca mintea este tot una cu ratiunea,
atunci cum se îmbolnaveste ? Daca mintea este ceva deosebit de ratiune, ce înseamna boala mintii ?
- Asa cum am spus mai devreme, sufletul omul este alcatuit din minte, ratiune (cuvânt) si
duh, corespunzând modului existentei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spune ca
Dumnezeu a creat sufletul omului rational si mintal; el este înzestrat si cu duh, care, asa cum spun
Parintii, este „dragostea mintala a sufletului”. Astfel ca noi deosebim energia mintii de energia
ratiunii. Mintea este un lucru, ratiunea altul. Mintea este ochiul sufletului. Si întocmai cum ochiul
trupului vede întreaga creatie a lui Dumnezeu, la fel si ochiul sufletului, care este mintea, dobândeste
experierea lui Dumnezeu. Acesta este felul în care lucrau puterile sufletului înainte de cadere. Mintea
lui Adam vedea pe Dumnezeu iar ratiunea sa avea iscusinta de a înfatisa aceasta experiere. Deci
putem spune, pastrând analogiile, ca asa cum Mintea (Tatal) naste Cuvântul (Hristos), la fel mintea
omului naste cuvântul/ratiunea (logos). Daca mintea e sanatoasa, atunci si ratiunea e sanatoasa. La
21
fel se întâmpla si cu duhul care este, asa cum am spus, dragostea mintala a sufletului. Daca mintea e
sanatoasa, dragostea este si ea sanatoasa, deoarece este întoarsa catre Dumnezeu si astfel se pune în
lucrare betia duhului si rapirea mintii. Daca mintea este bolnava, cadem din adevarata dragoste, adica
avem parte de idolul dragostei, numit de Parinti „dragoste necuviincioasa”.
- Cele ce ne-ati spus sunt foarte însemnate, spuse Parintele Filip. Cred ca asta deosebeste
Ortodoxia de traditia apuseana. Noi, ortodocsii, socotim mintea ca temei al teologhisirii, pe când
occidentalii pun în centrul teologiei lor ratiunea. Totusi nu este de ajuns aceasta mica prezentare. Ati
putea, va rog, sa continuati si sa analizati cât se poate de amanuntit atât starea de sanatate a mintii,
cât si pe cea de boala ? Atunci vom fi în stare sa întelegem deosebirea între traditia ortodoxa si cea
apuseana.
Caderea omului
- Sunt de acord cu observatiile dumneavoastra. Ele sunt remarcabile. Într-adevar, tocmai aici
se afla deosebirea între Ortodoxie si erezie. Sfintii Parinti aveau o minte luminata, pe când ereticii
aveau de obicei mintea întunecata si o ratiune hipertrofiata. Putem vedea acest lucru la Adam, înainte
si dupa cadere, înainte de cadere, Adam era în starea de luminare a mintii, a doua treapta a vietii
duhovnicesti. Dupa cadere mintea sa era întunecata si marginita*. Astfel se ajunge la orbirea mintii,
întunecarea si marginirea sa. Ce s-a întâmplat de fapt? Ratiunea a încercat sa împresoare mintea
umana. Ea s-a razvratit împotriva mintii; a încercat, prin lucrarea ispitirii diavolesti, sa tâlcuiasca
felul în care trebuie sa ajunga omul la îndumnezeire, anulând deci porunca lui Dumnezeu. Ajungem
astfel la identificarea mintii cu ratiunea. Mintea, în loc sa cârmuiasca ratiunea, este acum una cu ea.
De fapt, când vorbim de pacatul stramosesc si de urmarile lui, întelegem trei lucruri: functionarea
defectuoasa a mintii, adica mintea a încetat sa mai functioneze normal; identificarea mintii cu
ratiunea care, într-un fel, a dus la divinizarea ratiunii; si, în final, supunerea mintii fata de patimi,
frica si conditiile înconjuratoare. Iata adevarata moarte a omului, destramarea sa totala, moartea sa
launtrica. Mintea i s-a întunecat. Si asa cum, atunci când ochiul trupesc este vatamat, întregul trup
este întunecat, la fel si când orbeste ochiul sufletului – care este mintea – întregul organism
duhovnicesc se îmbolnaveste si cade în bezna adânca. Cred ca despre aceasta vorbeste Domnul când
spune: „Deci daca lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult ?” (Mat.
6, 23).
* Sfintii Parinti ai Bisericii sustin în scrierile lor ca întunecarea mintii constituie esenta
pacatului stramosesc si ca Biserica Ortodoxa tamaduieste personalitatea bolnava a omului. Preotulpro-
fesor Ioannis Romanidis a fost cel care a demonstrat marea însemnatate a acestei învataturi a
Parintilor si ne-a înfatisat-o limpede în anii din urma. El pune în lumina aceasta învatatura fundamenala
a teologiei isihaste a Bisericii în multe din studiile sale:
1) The Ancestral (original) Sin, Ed. Domos, Atena, editia întâi, 1957; editia a doua, 1989.
2) Franks, Romans Feudalism and Doctrine, Holy Cross Orthodox Press, 1981′
3) Jesus Christ- the Life ofthe world, în Xenia Ecumenica, Helsinki, 1983, nr. 39, pp. 232-
275.
4) Church Synods and Civilisation, Theologia, voi. 63 nr 3 lulie-septembrie 1992, p. 4.
Însa aceasta, pe lânga faptul ca a dus la perturbarea întregii functionari launtrice a sufletului,
a dus în acelasi timp si la o perturbare exterioara a omului; acum el se raporteaza cu totul altfel la
aproapele sau, la Dumnezeu, la lume si la întreaga creatie. Ratiunea este aceea care încearca sa-l
întâlneasca pe Dumnezeu, întrucât mintea nu este în stare sa ajunga la par-tasia cu El. Astfel se
creeaza idoli ai lui Dumnezeu si religii idolatre, precum si toate ereziile. întrucât mintea nu mai este
în stare sa-l vada pe om în chip dumnezeiesc, ratiunea îl vede si ea în mod diferit, sub înrâurirea
patimilor. Omul îsi exploateaza aproapele din pricina iubirii de slava si a lacomiei. El îsi socoteste
aproapele un obiect de desfatare si idolatrizeaza întreaga zidire. Se vadeste ceea ce spune Apostolul
Pa-vel în Epistola catre Romani: „Zicându-se pre sine a fi întelepti, au înebunit si au mutat slava lui
Dumnezeu Celui nestricacios întru asemanarea chipului omului celui stricacios, si al pasarilor, si al
celor cu patru picioare, si al celor care se târasc” (Rom. 1, 22-23).
22
Pe când vorbeam despre aceste lucruri, pe care eu le socotesc cruciale pentru teologia
ortodoxa, Vasile, un om cu principii conservatoare, cu foarte putine cunostinte teologice, era surprins
si în mare încurcatura, îmi dadeam seama de starea în care se afla. El însusi a marturisit-o. Încerca sa
urmareasca discutia, dar se vedea ca o face cu greu. Ramânea în lumea lui. în acel moment al
discutiei a pus o întrebare care, de fapt, era o obiectie.
Localizarea bolii este absolut necesara
- Am urmarit analiza dumneavoastra; sincer vorbind, nu am prea înteles toate afirmatiile. Mai
mult, în ceea ce ma priveste, nici nu am nevoie sa le înteleg. Ce importanta are pentru mine sa stiu ce
este sufletul, în câte parti se împarte, care parte a omului este bolnava? Ce importanta are pentru
mine sa stiu ce este pacatul stramosesc si care sunt urmarile lui pentru viata omului ? De altfel, în
privinta acestor lucruri am fost învatat cu totul altfel. Dumneavoastra spuneati despre caderea lui
Adam ca tine mai ales de defectuoasa functionare a mintii, de identificarea sa cu ratiunea si cu
robirea fata de patimi si de frica. Marturisesc, nu prea vad sensul analizei sau de ce lucrurile sunt
înfatisate atât de diferit fata de ceea ce am învatat. Ma multumesc sa fiu un om de treaba, sa merg la
biserica, sa ma spovedesc, sa nu fac rau nimanui, sa nu-mi urasc aproapele.
- Înteleg întrebarile dumneavoastra si obiectiile. Nu le aprob, însa pot sa le înteleg motivatia.
Ceea ce am prezentat pâna acum pare într-adevar o noutate fata de teologia pe care am învatat-o timp
de atâtia ani. Totusi ele nu sunt o noutate pentru cei care traiesc în traditia ortodoxa. În orice caz,
obiectiile dumneavoastra pot fi rezumate în doua puncte principale: întâi, la ce bun toata analiza
asupra sufletului si caderii omului; al doilea, de ce ea aceasta de ceea ce am învatat în trecut.
În ceea ce priveste primul punct, pot spune urmatoarele. Daca cineva doreste sa fie teolog
ortodox, trebuie sa înceapa de la starea lui Adam de dinainte de cadere, ce s-a întâmplat prin cadere
si cum putem fi reasezati în starea cea dintâi sau chiar sa ajungem acolo unde Adam nu a ajuns. Daca
o teologie nu vorbeste despre caderea omului, si nu arata clar ce anume este ea, si daca nu vorbeste
despre învierea omului, atunci ce fel de teologie poate fi aceea? Cu siguranta, nu una ortodoxa. În
orice caz, spuneam mai devreme ca Ortodoxia este o stiinta si un tratament vindecator si, de
asemenea, ca si teologia este un tratament vindecator. Ea tamaduieste omul. Dar daca nu cercetam
unde se afla boala omului, cum putem sti ce anume trebuie sa vindecam ? Chiar în ceea ce priveste
trupul, daca omul urmeaza un tratament gresit, nu se va tamadui niciodata. La fel se întâmpla si cu
sufletul. Trebuie sa ne fie limpede ca boala este întunecarea mintii iar tamaduirea este luminarea ei.
Sfintele Taine si predania nevointei Bisericii au rostul de a ne duce acolo unde se afla Adam înainte
de cadere, adica la luminarea mintii, iar de aici la îndum-nezeire, destinatia omului dintru început.
Prin urmare, este foarte important sa stim exact ce este boala. Daca ignoram boala noastra launtrica,
viata noastra duhovniceasca sfârseste într-un moralism sterp, în superficialitate. Multi oameni sunt
împotriva sistemului social prezent, socotind ca societatea, familia sau nedreptatea sunt de vina
pentru problemele lor. Totusi problema de baza, adevarata boala a omului, este întunecarea mintii
sale. Când mintea sa ajunge luminata, omul este slobozit din robia fata de toate cele dimprejurul lui,
precum frica, nesiguranta etc.
În ceea ce priveste al doilea punct, as vrea sa spun ca teologia a suferit într-adevar propria
robie babiloniana în anii trecuti. Ea a primit influente apusene care au deformat-o. Privind înapoi cu
veacuri în urma si cercetând teologia Parintilor, ne dam seama ca ei toti aveau mestesugul adevarat
de vindecare: curatirea inimii, luminarea mintii si îndumnezeirea. Cine nu urmeaza aceasta
metodologie si se întemeiaza numai pe propria ratiune, ajunge la pareri eretice si se gaseste în afara
traditiei Parintilor. Din nefericire, în trecut am fost dominati de teologia apuseana, întemeiata pe
sentiment si pe vointa, care tinteste doar la formularea caracterului omului, la calitatea lui etica, spre
a deveni un om „de treaba” si un „bun” cetatean. Tocmai aceasta mentalitate a produs atâta ateism.
Ea a facut pe multi tineri sa se revolte împotriva lui Dumnezeu, pentru ca nu îsi doreau un Dumnezeu
de felul celui care le-a fost lasat de parintii si educatorii lor. Viata morala întemeiata pe o metafizica
abstracta nu mai poate rezista astazi, caci temeliile metafizicii au fost zdruncinate chiar în Apus.
Astazi este larg acceptata ideea ca eliberarea teologiei ortodoxe din robia ei si descoperirea
23
adevaratei sale identitati o va face din nou ortodoxa si deci în stare sa-l ajute pe omul deznadajduit si
obosit al zilelor noastre. Iata motivul pentru care cred ca analizarea bolii sufletului este absolut
necesara.
- Si eu cred, adauga Parintele Filip, ca trebuie sa cercetam aceasta latura a învataturii ascetice
ortodoxe, chiar daca mai am unele întrebari legate de ea. Din cele citite, mi-am dat seama ca Sfintii
Parinti pun mult temei pe acest subiect. Când vorbesc despre suflet, minte si inima, nu o fac doar
spre a filozofa si a teologhisi intelectualiceste, ci tocmai spre a localiza problema si a-l tamadui cu
adevarat pe om. Mai mult, ca duhovnic vad zilnic ca vindecarea omului tine de tamaduirea launtrica.
De aceea cred ca trebuie sa staruim asupra acestor analize. Tinerii de azi se razvratesc împotriva
oricarui fel de moralizare. Ei vor ceva autentic. Ori de câte ori am discutat cu adolescenti despre
aceste lucruri, au fost încântati. Si Domnul vorbeste despre aceasta când spune: „Farisee “oarbe,
curateste întâi partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa fie si cea dinafara curata” (Mat.
23, 26). Daca nu vedem aspectul vindecarii, probabil ca ne aflam în starea de fatarnicie. Din aceasta
pricina l-am poftit aici pe Parintele Hierotheos. Oare nu zic bine ?
- Cred ca v-ati exprimat cât se poate de exact. într-adevar, când facultatea mintala a omului
nu functioneaza cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se razvratesc, iar omul se foloseste atât
de Dumnezeu, cât si de aproapele sau spre a-si întari egoista sa siguranta si fericire. Este necontenit
într-o stare de neliniste. Sunt crestini care spun adeseori: „Daca aproapele meu s-ar purta altfel cu
mine, daca as avea copii mai buni, daca sotia mea nu ar fi facut asta si asta, daca…, daca…, probabil
ca as fi dus o viata crestineasca”. Avem impresia ca încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai
buni. Totusi eu obisnuiesc sa spun mereu ca problemele exterioare nu vor înceta niciodata. Acum
avem necazuri cu studiile, mai târziu ne facem griji pentru cariera sau casatorie. Cresterea copiilor da
nastere altor probleme. Dupa aceea vom fi preocupati de viitorul copiilor sau poate pâna la urma
chiar al nepotilor… Nu mai vorbesc despre celelalte probleme datorate serviciului si obligatiilor
sociale. Problemele nu se sfârsesc niciodata. Însa trebuie sa le depasim.
Înseamna ca trebuie sa gasim adevarata problema care ne chinuieste, iar aceasta este, cu
siguranta, o problema launtrica. Si când spun problema launtrica, înteleg întunecarea mintii. Caci, în
starea noastra cazuta, acuzam totul, chiar momentele bune din viata. Când însa mintea este eliberata
prin metoda si tratamentul potrivit, omul simte ca nu mai are probleme serioase. Trebuie sa ne dam
seama ca suntem închisi în temnita lumii si a simturilor noastre, deoarece mintea ne este bolnava.
Când suntem întemnitati, indiferent cât de bune ar fi conditiile, ele nu ne pot ajuta cu adevarat.
Realitatea este ca suntem în temnita. Chiar daca ni se îngaduie sa ne decoram închisoarea, chiar daca
ni se da o mâncare mai buna, chiar daca ni se creeaza cele mai confortabile conditii, toate sunt inutile,
caci tot întemnitati suntem, traind în îngrozitoarea atmosfera a închisorii. Când mintea este
întunecata, moarta, întreaga lume este o groaznica închisoare – si deci chinuitoare. Când mintea ne
este luminata si libera, întreaga lume este un dar al lui Dumnezeu, facut noua. Atunci vedem în
întreaga fire ratiunile existentelor, cum spun Sfintii Parinti. Caci noi credem ca firea nu se
cârmuieste de legile firii, ci de ratiuni necreate, adica energia proniatoare a lui Dumnezeu Care
cârmuieste în chip personal întreaga lume. Si oriunde exista un nou început si o armonie, aceasta nu
se datoreaza existentei vreunei legi firesti, ci credinciosiei lucrarii dumnezeiesti; altfel spus, asa vrea
Dumnezeu sa lucreze pâna în sfârsit.
Deci luminarea mintii ne face în stare sa vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât si
în întristare, în fericire si în nefericire, în necaz si în alinare, în asa-numitii oameni buni si în asanumitii
oameni rai etc. Astfel încât ceea ce altii socotesc a fi nenorocire, noi o luam ca pe o
binecuvântare, iar ceea ce altii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire. Caci mintea luminata
este în stare sa osebeasca între energiile create si cele necreate si astfel învata sa teologhiseasca.
Fiindca teologhisirea înseamna distingerea între energiile create si necreate. Din acest motiv spun ca
problema principala a omului este cum sa învete sa-si vada starea de boala launtrica, care este chiar
întemnitarea si întunecarea mintii.
24
Întunecarea mintii – urmare a caderii
- Va rog, Parinte, spuse Irina, ati putea continua analizarea starii omului dupa cadere ? Este
foarte important sa stim exact cum se confunda mintea cu ratiunea, cum ajunge sa fie robita fata de
toate cele dimprejur si fata de patimi.
- Sunt de acord ca trebuie sa cercetam acest subiect în amanunt, sub toate aspectele. Sfântul
Grigo-rie Palama, într-una din omiliile sale, vorbeste despre întunecarea mintii, care este urmarea
îndepartarii ei de Dumnezeu. El pomeneste un pasaj clasic pe care, desigur, îl gasim si la alti Parinti,
precum Sfântul Maxim: „Mintea despartita de Dumnezeu se face dobitoceasca sau draceasca”.
Atunci când mintea omului se îndeparteaza de Dumnezeu, toate enegiile launtrice ale sufletului si ale
trupului se tulbura. Sfântul Grigo-rie spune în continuare ca, întrucât si-a pierdut miscarea fireasca si
s-a abatut de la calea fireasca, mintea pofteste la lucrurile apartinând altora si nu se mai satura de
iubirea de avutie. Ea se lasa în voia placerilor trupesti si desfatarea sa nu cunoaste margini sau
masura. Prin lucrarea ei îsi necinsteste numele, totusi doreste sa fie cinstita de toti. Vrea ca toti sa o
linguseasca, vrea ca toti sa fie de acord cu ea, sa fie împreuna-lucratori cu ea, iar când acestea nu se
întâmpla, se umple de mânie. Mânia si salbaticia sa fata de aproapele o fac asemeni Sarpelui. Si
astfel, desi creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul se face „ucigas de oameni”,
asemanându-se ucigasului de oameni, diavolul. Si, asa cum scrie Sfântul Grigorie, aceasta se
datoreaza unei singure pricini: faptului ca mintea omului s-a abatut de la frica si pomenirea lui
Dumnezeu, deschizând calea împreuna-lucrarii cu începatorul rautatii. Despartirea mintii de
Dumnezeu îl face pe om fie un diavol, fie o fiara. Astfel, din pricina relei functionari a mintii, atât
patimile trupului, cât si cele ale sufletului se dezlantuie. Diavolii stiu bine aceasta, astfel ca se
straduiesc „sa întunece puterea nostra mintala”. Ei stiu ca, daca întuneca mintea, pot cu usurinta sa-l
împinga pe om sa faca orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în aceasta stare, putem spune
cu certitudine ca omul nu se poarta normal. Este antisocial. Pe deasupra, tot o urmare a caderii este si
stârnirea închipuirii si a gândurilor diavolesti care ne stapânesc memoria.
Închipuirea – alta urmare a caderii
- În ce fel este închipuirea o urmare a caderii ? Care este legatura închipuirii cu starea omului
cazut ?
- Sfintii Parinti învata ca închipuirea este o energie fireasca a sufletului, ajunsa astfel dupa
cadere, adica putând sa fie stapânita de imagini si false idei care pricinuiesc probleme grave
organismului psihosomatic al omului. De aceea Parintii spun ca, atunci când omul se curateste si
ajunge la vederea lui Dumnezeu, a scapat de închipuire, adica energia închipuirii este nelucratoare,
lipsita de orice chipuri. E ca un televizor care poate proiecta imagini, dar nu functioneaza. Acesta
este întelesul învataturii Bisericii dupa care Hristos a luat asupra Sa chiar si aceasta putere sufleteasca;
însa, spre deosebire de ceea ce se întâmpla cu toti oamenii dupa cadere, ea nu era lucratoare
în El. închipuirea este un fenomen de dupa cadere. Este urmarea caderii omului. Nici îngerii nu au
închipuire. Numai oamenii si diavolii au închipuire. De aceea dau diavolii la iveala atâtea imagini si
urmaresc stârnirea imaginatiei. Putem deci sa sustinem ca asa-nu-mitele probleme psihologice sunt
toate rezultatul banuielilor, gândurilor (logismoi) care sunt puse în lucrare în atmosfera prielnica a
închipuirii. Cu cât omul este mai bolnav duhovniceste, cu atât este mai coplesit de multimea
imaginilor aduse de închipuire. Sanatatea duhovniceasca cere anularea închipuirii cât mai mult cu
putinta. într-adevar, când mintea este libera si luminata, înceteaza toata lucrarea închipuirii. De
aceea, Sfintii Parinti învata ca teologhisirea nu are legatura cu închipuirea. Când omul, cu harul lui
Dumnezeu, dar si cu împreuna-lucrarea sa, este izbavit de toate imaginile si formele zamislite de
închipuire, devine teologhisitor si dinlauntrul inimii sale tâsneste adevarata teologie ortodoxa.
- Îmi dau seama pentru prima data, continua Irina, ca închipuirea este urmarea caderii si ca
tamaduirea mintii este legata si de tamaduirea închipuirii. Aceasta învatatura este cu adevarat o
descoperire pentru mine.
- Fara îndoiala, acest aspect al vietii duhovnicesti este foarte important. Întunecarea mintii
pune în lucrare închipuirea si, în lumea ei înselatoare, omul poate crea feluriti idoli ai lui Dumnezeu.
25
Cu cât omul este mai bolnav psihic, cu atât imaginatia sa este mai atâtata. Cum ne dam seama ca o
persoana sufera de anomalii psihologice si se îndreapta în mod sigur catre schizofrenie ? Starea sa
este dezvaluita de iluziile, dezamagirile si toate imaginile sale fantastice. Dis-functia psihologica este
în primul rând o boala duhovniceasca, ce duce la moartea mintii. Pot spune ca, atunci când vad ca
unul din fiii mei duhovnicesti este stapânit de banuieli, închipuiri si alte gânduri, îmi dau seama
îndata ca mintea sa este bolnava si ca are nevoie de ajutor. În anumite cazuri speciale, le-am dezvaluit
primejdia de a ramâne izolati într-o lume iluzorie, napadita de închipuiri. Cei trezvitori
duhovniceste nu ajung în acea stare. Dimpotriva, oamenii care nu privegheza si nu se straduiesc sa se
tamaduiasca, pot sfârsi într-o stare înspaimântatoare, atât sufleteasca, cât si trupeasca. Si dati-mi voie
sa spun ca femeile sunt predispuse mult mai mult acestei primejdii. Tot asa cum sunt vulnerabile si
din punct de vedere emotional.
Emotia si tamaduirea ei
- Parinte, ceea ce ati spus a fost o continua surpriza pentru mine, din care înca nu-mi pot
reveni. Cum se poate ca emotia sa fie si ea urmarea caderii sau o stare de boala ?
- Emotia este amestecata cu patimile iubirii de desfatare. Nu se identifica în întregime cu ele,
dar este patrunsa de ele în mare masura. Un om sanatos duhovniceste este un om echilibrat în toate
manifestarile. Am spus mai devreme ca, atunci când mintea omului este luminata, când omul ajunge
la luminarea mintii, nu este miscat de Dumnezeu doar psihologic sau emotional, ci are adevarata
partasie cu Dumnezeu. Mai mult, el vede în întreaga creatie ratiunile existentelor – energia cea
necreata a lui Dumnezeu care le ocârmuieste. El nu este miscat în chip emotional de natura si de
frumusetea ei, ci vede în ea energia lui Dumnezeu. Cum spune Sfântul Isaac Sirul, credinta din
vedere – la care omul ajunge când dobândeste luminarea mintii – „este poarta catre tainele lui Dumnezeu”.
Voi da un exemplu simplu. Sfântul Diadoh al Foti-ceii spune ca una este bucuria începatoare
si alta bucuria desavârsitoare. Cea dintâi, fiind puternic legata de emotie, este amestecata cu
închipuire, „nu e lipsita de lucrarea închipuirii”, pe când bucuria desavârsitoare este legata de smerita
cugetare. La mijloc, între bucuria emotionala si bucuria desavârsitoare, se afla „întristarea iubitoare
de Dumnezeu si lacrima fara durere”*. Bucuria emotionala, numita începatoare, nu este lepadata cu
totul, însa trebuie sa ajungem la bucuria desavârsitoare. Desavârsirea si tamaduirea se împlinesc prin
cruce. „Ca a venit prin Cruce bucurie la toata lumea”. Deci în Biserica ne straduim sa preschimbam
toate emotiile, ca si toate cele lumesti.
* Cf. Filocalia, voi. 1, editia a II-a, Ed. Harisma, Bucuresti, !992. p. 415. (n. tr.)
Preschimbarea emotiilor în experiente adevarate si autentice se savârseste prin pocainta.
Pocainta ne conduce de la un dureros si tragic monolog, la dialogul cu Dumnezeul Cel Viu. Prin
pocainta, osândire de sine si smerenie, preschimbam emotiile în experiente duhovnicesti. Si aici este
adevarat ceea ce am spus despre închipuire. Cu cât mai bolnav emotional este cineva, cu atât mai
mult vadeste moartea si întunecarea mintii sale. Si cu cât mai mult sunt preschimbate emotiile
omului, cu atât mai luminata îi este mintea. El se afla pe treapta luminarii. Vedeti cât de importanta
este miscarea mintii ? Vedeti ce rol important joaca ea, fie ca mintea urmeaza miscarea în chip firesc,
fie potrivnic firii ?
- Îngaduiti-mi, urma Irina, sa va cer sa explicati si mai amanuntit cum se preschimba emotiile
în experiente duhovnicesti.
- Cred ca am atins punctele principale. Dar pot sa mai zabovesc asupra subiectului. Parintii
spun ca în sufletul femeiesc experientele psihologice sunt legate mai mult cu cele duhovnicesti. Cu
alte cuvinte, multe femei socotesc asa-zisele stari sufletesti ca fiind experiente duhovnicesti. De
pilda, se poate ca ele sa simta o dulceata emotionala în vremea rugaciunii si sa creada ca aceasta este
venirea harului lui Dumnezeu. Este trebuinta de foarte multa bagare de seama, caci în acel moment
intervin multe imagini închipuite, creând premisele unor grave anomalii sufletesti.
26
Va dau un exemplu. Fetita îsi înfatiseaza simtamintele materne jucându-se cu papusile. Le
hraneste, le spala, le culca etc. Însa când creste si ajunge cu adevarat mama, face toate acele lucruri
cu suferinta.
Simte suferinta de a naste copilul, ca si suferinta si truda de a-l creste. Fetita înfatiseaza
maternitatea si, as spune, se desfata cu ea în chip emotional, fara chin si suferinta, pe când
maternitatea unei femei este legata de chin si suferinta, este o cruce. Cam la fel distingem bucuria
emotionala de bucuria duhovniceasca, emotiile de experientele duhovnicesti. Numai adevarata si
deplina pocainta poate curati toate starile sufletesti, facându-le duhovnicesti. Si, fireste, duhovnicul
este cel care ne ajuta la aceasta; el este raspunzator de discernerea si tamaduirea acelei stari. Astfel,
ajutati si de îndrumatorul nostru duhovnicesc, mintea ni se tamaduieste; este adusa de la miscarea
potrivnica firii la miscarea dupa fire, ba chiar la cea mai presus de fire. Atunci mintea este luminata
si unita cu Dumnezeu si tamaduita de închipuiri si emotii. Tocmai de aceea identificarea adevaratei
probleme, ca si tamaduirea mintii celei întunecate sunt absolut necesare.
Miscarea mintii împotriva firii, dupa fire si mai presus de fire
- Ne puteti spune câte ceva despre miscarea mintii împotriva firii, dupa fire si mai presus de
fire? – spuse Parintele Filip. Cred ca ne-ar ajuta sa vedem mai limpede toate lucrurile pe care ni le-ati
spus pâna acum.
- Sfintii Parinti s-au ocupat de toate aspectele vietii duhovnicesti. Si fiindca socoteau ca
mintea este subiectul principal în ceea ce priveste boala si tamaduirea omului, au vorbit si despre ea.
Sfântul Marcu Ascetul învata ca exista trei feluri de miscare a mintii: potrivnica firii, dupa fire si mai
presus de fire*.
* Cf. Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-si închipuie ca se în-drepteaza din fapte; în Filocalia,
ibidem, p. 300. (n. tr.)
Mintea se misca împotriva firii atunci când nu vede dreptatea si pronia lui Dumnezeu, ci se
razboieste cu oamenii, crezând ca este nedreptatita. Cu alte cuvinte, mintea care se misca împotriva
firii îl paraseste pe Dumnezeu si se raspândeste în zidire prin mijlocirea simturilor. Apoi îi
învinovateste pe ceilalti pentru tot raul din jurul ei.
Mintea se misca dupa fire când omul nu învinovateste pe altii, ci se socoteste pe sine pricina
gândurilor rele. În acest caz, omul recunoaste pricinile patimilor si marturiseste lui Dumnezeu
pacatele sale. Adica, în loc de a da vina pe altii, asa cum au facut Adam si Eva, se osândeste pe sine,
straduindu-se întru tamaduire.
Când omul dobândeste roadele Duhului Sfânt, mintea lui se misca mai presus de fire. în acea
stare, mintea e unita cu Dumnezeu si se bucura de prezenta Lui. Când mintea este luminata si unita
cu Dumnezeu, se face fara forma si fara chip, adica este slobozita de imagini, închipuiri si gânduri
dracesti. Ea are gânduri bune si se simte slobozita de constrângeri launtrice. Caci, asa cum va dati
seama, gândurile rele care se întorc împotriva lui Dumnezeu si împotriva aproapelui sunt urmarea
bolii mintii. Prin urmare, puteti întelege cât sunt de importante mintea si inima pentru boala si
tamaduirea sufletului si, în general, pentru viata duhovniceasca.
- Cred ca a venit timpul, spuse Vasile, sa pun din nou întrebarea pe care am pus-o la început:
Ce este tamaduirea si cum o întelegeti ? Ati spus atunci ca-mi veti da raspunsul la momentul potrivit.
Nu credeti oare ca acel moment a sosit ?
3. Tamaduirea sufletului
- Si eu cred ca a venit timpul sa vorbesc despre tamaduirea omului. Aceasta nu înseamna,
desigur, ca nu vom reveni asupra celor spuse, daca cineva are nevoie de lamuriri. Dar, în principal,
vom cerceta în cele ce urmeaza vastul subiect al tamaduirii.
27
Oameni netamaduiti, în curs de tamaduire si tamaduiti
Mai întâi, trebuie sa subliniez ca Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindeca pe om.
Biserica nu este o asociatie de oameni buni si evlaviosi, ci blagoslovitul Trup al lui Hristos,
înlauntrul caruia oamenii se tamaduiesc. Ea primeste oameni bolnavi si vindeca ranile lor
duhovnicesti. Putem spune ca în Biserica exista trei categorii de crestini: prima, a celor netamaduiti
sufleteste, care nici nu sunt tamaduiti, nici nu stiu ce este tamaduirea; a doua, a celor care se
tamaduiesc, a crestinilor care se straduiesc sa se tamaduiasca folosind caile predaniei ortodoxe si care
înainteaza statornic în vindecare. În sfârsit, celei de-a treia categorii îi apartin Sfintii Bisericii, cei
care sunt deja tamaduiti duhovniceste.
- Vreti sa spuneti ca sfintii s-au tamaduit deplin? – întreba Parintele Filip. Sunt cazuri când si
sfintii au facut felurite greseli în viata lor. Numai Dumnezeu este desavârsit si, din aceasta pricina, nu
putem pretinde ca sfintii sunt desavârsiti.
Cum se întelege tamaduirea sfintilor
- Fara îndoiala, Dumnezeu este sfânt si desavârsit în sens absolut. Însa cei uniti cu El ajung la
desavârsire în sens relativ. Sfintenia madularelor Bisericii nu este nici individuala, nici morala, ci
este sfintenia Capului Bisericii, adica a lui Hristos. Când spunem ca sfintii sunt cei care au fost
tamaduiti, întelegem ca s-au unit cu Dumnezeu. Ei simt unirea ca pe o neîncetata pomenire a lui
Dumnezeu prin rugaciunea mintii. Pomenirea neîncetata a lui Dumnezeu, dupa învatatura Sfântului
Vasile cel Mare, este vadirea limpede a faptului ca Dumnezeu salasluieste înlauntrul lor, iar
rugaciunea mintii arata ca mintea lor este luminata. Luminarea mintii este deci tamaduirea omului.
Sau, mai exact, putem spune ca este începutul tamaduirii, care se continua. Deci este posibil ca sfintii
sa fi facut unele greseli în viata, dar mintea lor a fost luminata, a fost îndreptata catre Dumnezeu, a
fost pusa în buna rânduiala. Iar daca se întâmpla sa cada în pacat, sunt cuprinsi de o mare cainta. Dau
un exemplu. Apostolul Petru a ajuns la vederea Luminii celei necreate pe Muntele Tabor. Aceasta
vedere a lui Dumnezeu în slava Sa s-a savârsit prin îndumnezeirea Apostolului. Apostolul a fost
preschimbat si, prin preschimbarea sa, a vazut Lumina cea necreata. A vazut slava dumnezeirii lui
Hristos, care tâsnea din trupul Sau îndumnezeit. Totusi, patruzeci de zile mai târziu, a cazut în
pacatul lepadarii de Hristos. Si stim din spusele Evangheliilor ca Apostolul Petru a plâns cu amar.
Putem oare pricepe plânsul Apostolului ? Din nefericire, nu-l putem întelege în toata plinatatea lui,
caci nu avem trairea Apostolului. Din pricina trairii sale de mai înainte, cainta Apostolului s-a vadit a
fi deosebit de dureroasa si amara. Mintea sa – care dobândise experierea lui Dumnezeu – si-a înteles
îndata caderea, iar cainta ei nu cunostea margini. Si credem ca îsi va fi adus aminte întreaga viata de
aceasta cainta, de acest plâns amar. Deci spunem ca sfintii sunt tamaduiti, în întelesul ca îsi dau
seama pe data de greselile lor si sunt în stare de o adânca pocainta, pe care noi nici nu o banuim,
ajungând astfel la si mai mari masuri ale sfinteniei. însa cei netamaduiti cu sufletul pot savârsi cele
mai mari pacate, si nu numai ca nu se nelinistesc, ci le socotesc a fi lucrul cel mai firesc.
Tamaduire înseamna luminarea mintii
- Vorbind despre boala, spuse Athanasie, ati determinat-o ca fiind moartea sau mai degraba
întunecarea mintii. Aceasta presupune faptul ca tamaduirea trebuie sa se concentreze într-acolo,
adica la luminarea mintii. Ne puteti descrie acest proces ?
- Într-adevar, tamaduirea trebuie concentrata asupra mintii. Mintea oarba si cuprinsa de
întuneric trebuie luminata si reînviata. De buna seama, omul bolnav sufleteste este plin de patimi,
stapânit de gânduri si închipuiri. Însa omul care vrea sa se tamaduiasca trebuie sa-si întoarca atentia
în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie sa-si tamaduiasca mintea. Este vrednic de luat seama la
felul în care descriu Parintii tamaduirea si reînvierea mintii. În general, exista patru factori lucratori
întru tamaduirea mintii: credinta adevarata, constientizarea bolii, existenta unui preot tamaduitor si,
în sfârsit, mestesugul potrivit pentru reînvierea mintii, care se cheama nevointa.
- O simpla enumerare nu este de ajuns. Am dori o analiza a cailor prin care se savârseste
tamaduirea. Din nefericire, auzim cuvinte frumoase si „retete” de la o multime de oameni; însa avem
nevoie de lucruri concrete. Îmi amintesc ca, în timpul ocupatiei germane, când pâna si pâinea era
28
greu de gasit, doctorul o sfatuia pe mama sa se hraneasca cu lucruri care în acea vreme erau un lux
nemaipomenit.
- Aveti partial dreptate. Multi dintre noi „prescriu” ca mijloace terapeutice lucruri care nu se
pot aplica si realiza. Voi încerca sa fiu practic în ceea ce priveste tamaduirea. Totusi, pe de alta parte,
nu aveti dreptate, caci exemplul pe care l-ati pomenit nu se potriveste celor duhovnicesti. Nu se
recomanda lux în vreme de foamete. Noi credem ca Biserica Ortodoxa dainuie întocmai cum era în
vechime. Ea are harul lui Dumnezeu, Tainele si predania nevointei, putând sa ne vindece de boala
noastra duhovniceasca. Întrucât exista Biserica, exista pastorii Bisericii, se slujeste dumnezeiasca
Liturghie si se savârsesc si celelalte Taine, mântuirea este si ea o realitate. Si, fireste, nu putem
concepe mântuirea independent de tamaduirea mintii. Caci mântuirea nu este ceva abstract; nu este o
fuga de lume, ci partasie si unire cu Hristos si, prin El, cu întreaga Sfânta Treime, întrucât energia
Dumnezeului Treimic este comuna. Deci Biserica îl poate vindeca pe om prin viata sa de nevointa si
de sfintire. – Ca preot, sunt foarte constient de lucrarea vindecatoare a Sfintelor Taine, spuse
Parintele Filip. Însa am o oarecare retinere în ceea ce priveste viata de nevointa a Bisericii – fie din
nestiinta, fie din slabiciune. As dori sa o analizati pentru mine.
Cai de tamaduire
- Pretuiesc sinceritatea dumneavoastra. Îmi dati prilejul sa evidentiez ce anume înseamna
nevointa în Biserica Ortodoxa. Mai devreme, când m-am referit la cei patru factori care conduc la
tamaduire, am pomenit mestesugul nevointei pe locul al patrulea. Nu fiindca l-as socoti mai
neînsemnat, ci fiindca vreau sa privesc lucrurile într-o anume rânduiala. Îmi veti îngadui deci sa
comentez celelalte cai, iar apoi sa ma refer la mestesugul nevointei pe care, asa cum se va arata în
continuare, îl socotesc a fi deosebit de eficient în tamaduirea mintii.
- Nu am nimic împotriva, adauga Parintele Filip. Sunt nerabdator sa va ascult parerile.
a) Credinta ortodoxa
- Întâi de toate, pentru tamaduirea omului este absolut necesara credinta ortodoxa. Cred ca
am subliniat concluziile principale într-o convorbire anterioara. Am spus acolo ca primirea
Descoperirii dumnezeiesti date sfintilor, împreuna cu faptele legate de credinta începatoare sau
simpla sunt cele care ne ajuta sa trecem de prima treapta a vietii duhovnicesti, care este curatirea
inimii.
Cu adevarat este nevoie de o credinta tare; caci daca credinta se schimba, se deformeaza
automat si tamaduirea. Credinta pastreaza mestesugul tamaduirii. Cu alte cuvinte, daca lepadam
învatatura ca Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiti; caci cum ar putea un om sa
mântuiasca un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare
împotriva lui Arie, care sustinea ca Hristos nu este nezidit, ci zidit. Daca tagaduim ca Duhul Sfânt
este Dumnezeu, atunci iarasi tagaduim mântuirea. Tagaduirea dogmei pururea-fecioriei Nascatoarei
de Dumnezeu si a necesitatii acestei numiri date ei tagaduieste învatatura ca Dumnezeu a luat trup
omenesc si astfel 1-a mântuit pe om; caci „ceea ce este neluat, este nevindecat” (Sfântul Ioan
Damaschinul). Învataturile nestorienilor, monofizitilor sau monotelitilor implica respingerea
mântuirii omului. Credinta eretica dupa care energia lui Dumnezeu este creata, iar nu necreata, îl
abate si ea pe om de la mântuire. Toti Parintii Bisericii au staruit asupra acestui lucru; de aceea s-au
osârdit în chip eroic pentru pastrarea Ortodoxiei. Caci, asa cum am spus la început, mântuirea nu
poate fi înteleasa independent de tamaduirea mintii.
Asadar noi încuviintam ca Hristos e singurul Dumnezeu adevarat; ca Biserica este un spital
care îl vindeca pe om cu adevarat; ca Sfintii Parinti sunt adevarati vindecatori, care vindeca cu
puterea lui Hristos; ca poaincile sunt tamaduitoare si încercam sa ne potrivim viata dupa ele. Caci,
asa cum prescriptiile doctorului nu sunt niste formule de legi, ci pornesc de la boala omului si tintesc
spre tamaduirea lui, la fel si poruncile lui Hristos pornesc de la existenta bolii omului si tintesc la
tamaduirea lui. Astfel ca tinem toate poruncile lui Hristos, iar inima începe sa se tamaduiasca.
29
b) Constientizarea bolii
Pe locul doi urmeaza constientizarea bolii. Trebuie sa fim constienti de boala noastra. La fel
cum bolnavul îsi da seama de boala sa si se duce la doctor spre a fi tamaduit, la fel se întâmpla si cu
boala duhovniceasca. Din nefericire, traim vremuri în care cel mai mare pacat este necunoasterea
starii noastre, ba chiar simtamântul multumirii de sine pe care îl avem.
Ne credem sanatosi launtric, credem ca nu avem nevoie de nimeni.
- Îngaduiti-mi sa va întrerup, spuse Vasile. Vorbiti despre constientizarea bolii duhovnicesti,
iar mai devreme ati spus ca boala este orbirea mintii. Atunci cum ne putem da seama ca suferim de
aceasta boala, adica de orbirea si întunecarea mintii? Ati dat exemplul bolii trupesti; dar în cazul ei
simtim durerea si cautam de îndata un doctor. Însa când este vorba de minte, cum sa ne dam seama
ca suntem bolnavi, daca nu simtim nici o durere?
- Este o întrebare pe care o socotesc a fi vlastarul vremii noastre. Si ma voi explica. Am fost
învatati ca viata duhovniceasca înseamna a ne cerceta virtutile, înca de la o vârsta frageda am învatat
ca trebuie sa ne punem zilnic note în ceea ce priveste virtutile si faptele noastre bune. De fapt, acesta
este pietism. Noi, ortodocsii, nu ne uitam la virtutile noastre, ci la patimile pe care le avem. Urmarim
sa ne tamaduim de patimi. Ne straduim sa tinem poruncile lui Hristos. Facând aceasta, trupul se
supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Astfel se nasc virtutile care sunt roada Duhului
Sfânt. Deci, daca nu suntem constienti de boala pricinuita noua de patimi, de confuzia generata de
ratiune, de nelinistea iscata de gândurile de nesiguranta si deznadejde sau de remuscari si de
imaginile închipuite, atunci încercam sa cercetam Sfânta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti ai
Bisericii. Astfel putem sa ne dam seama de lipsurile noastre sau, mai degraba, si chiar mai bine,
simtim ca suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor si sfintilor ne sunt oglinda
duhovniceasca. Cercetând vietile si învatatura lor, ajungem sa vedem starea noastra jalnica. Aflând
muceniciile sfintilor mucenici, ajungem constienti de lipsa noastra de credinta. Citind despre viata de
nevointa a atâtor sfinti, ne dam seama de inertia noastra duhovniceasca.
Mai exista înca doua cai de recunoastere a starii noastre duhovnicesti. Prima este venirea
harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este Lumina lui Dumnezeu. Când vorbim de vederea
Luminii necreate, întelegem harul lui Dumnezeu. Uneori Dumnezeu îngaduie omului sa vada harul
Sau ca Lumina. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastra, el ne dezvaluie starea.
Apostolul Pavel, dupa vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei si a trait în adânca si
deplina pocainta. Pocainta este grea pentru omul trupesc. Dar când în sufletul sau rasare harul lui
Dumnezeu, el îsi vede pustiirea si începe a plânge. Întâia atingere a harului dumnezeiesc e simtita,
asa cum spune Sfântul Ioan Sinaitul, ca un foc ce mistuie patimile. Cu cât este mai puternic focul, cu
atât mai mult se preface în Lumina necreata. Adânca si deplina pocainta arata ca vremea harului lui
Dumnezeu a venit. Exista si o a doua cale prin care ne dam seama de starea noastra duhovniceasca:
esecul total al vietii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viata,
când ajungem sa zicem ca ucenicii care calatoreau spre Emaus: „Noi nadajduiam ca acela este cel ce
va sa izbaveasca pre Israil” (Luca 24, 21), vom fi în stare sa-L vedem pe Hristos si sa cautam viata
cea noua pe care Hristos o da. Esecul în viata personala sau în cea familiala si sociala ne duce într-o
fundatura. Atunci, daca avem o înclinatie launtrica, vom gasi iesirea, care este Hristos. Deznadejdea
lumeasca împreunata cu nadejdea în Dumnezeu ne poate duce la constientizarea starii noastre
duhovnicesti. Daca mai adaugam si alte mijloace celor pomenite pâna aici, putem deschide calea
mântuirii. Adica, daca începem sa spunem rugaciunea lui Iisus – Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-ma pre mine, pacatosul – de multe ori si cu rânduiala, la vreme anume, dar si în
toata vremea, atunci rugaciunea sparge zidul amagirii de sine, dezvaluind toata nimicnicia.
- Vorbiti de rugaciune, de venirea harului, citirea Scripturilor si, în general, de învataturile
sfintilor. Totusi cum poate cineva sa fie constient de boala sa daca nu cunoaste aceste cai ? Si, mai
ales, daca nu cugeta asa cum se cuvine la învataturile si vietile sfintilor? Chiar daca reuseste sa
ajunga cândva la constientizarea bolii sale duhovnicesti, cine îl îndruma? Este de ajuns cititul ? -
întreba Irina.
- Dumnezeu „voieste ca toti oamenii sa se mântuiasca si la cunostinta adevarului sa vie” (1
Tim. 2, 4). Si deoarece voieste ca fiecare sa se mântuiasca, El faureste împrejurari prielnice. Unul
30
este chemat prin deznadejdea lumeasca; altul, prin luminarea dumnezeiestii Lumini; al treilea, prin
citit; un altul, prin întâlnirea cu un om sfânt care are experienta vietii Bisericii – sfântul si
blagoslovitul Trup al lui Hristos. Dumnezeu trimite harul si binecuvântarea Sa în multe feluri tuturor.
Dar, de buna seama, se cere un tamaduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi calauziti cum se cuvine.
Apostolul Pavel, dupa vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om
are nevoie de un calauzitor. Este absolut necesar pentru viata sa duhovniceasca. Este aproape cu
neputinta ca omul sa înainteze fara un calauzitor. Drumul vietii duhovnicesti este atât de lung, încât
nimeni nu poate calatori si ajunge la capatul sau – care este îndumne-zeirea – fara calauza. Caci, cum
am mai spus, nu ne straduim doar sa ajungem niste „oameni cumsecade” si „buni cetateni”, ci sa ne
îndumnezeim, sa purcedem catre îndumnezeire. Si, atingând acest subiect, a venit vremea discutarii
celei de-a treia premise a vindecarii: tamaduitorul ortodox.
c) Preotul-tamaduitor ortodox
- Pe cât îmi dau seama, spuse Vasile, prin termenul tamaduitor ortodox întelegeti, desigur,
clericul care tamaduieste poporul. Cam asa simt eu. Daca întelegerea mea este adevarata, atunci pot
sa spun urmatoarele. Pâna acum, am aflat ca cei care au preotia se numesc clerici, parinti
duhovnicesti, preoti, episcopi. Acum introduceti un alt termen nou. Îi numiti tamaduitori. Oare
aceasta face parte din încercarea dumneavoastra de a inova în toate ?
Despre termenul tamaduitor
- Nu încerc sa inovez. Ma straduiesc sa-i cercetez pe Sfintii Parinti si sa vad cum întâmpina
feluritele probleme ale vietii noastre. Trebuie sa fim de acord ca, privindu-ne vietile în chip
antropocentric, am ajuns într-o fundatura. Deci negresit avem trebuinta de învatatura Sfintilor Parinti,
spre a iesi din aceasta stare înspaimântatoare. Sfintii Parinti sunt si în acest caz moderni. Foarte
„moderni”. Pot spune ca sunt mult mai actuali decât multi dintre contemporanii nostri. Astazi, cei
care se implica în analize psihologice sunt socotiti moderni si, din aceasta pricina, multi studenti
medicinisti doresc sa studieze psihologia. Asadar, Sfintii Parinti arata în învataturile lor ca cei care
apartin sfântului cler se cheama tamaduitori. Va pot da un exemplu simplu. Sfântul Grigorie
Teologul, vorbind despre acest subiect în multe locuri din scrierile sale, defineste clericii ca
tamaduitori, deoarece ta-maduiesc boala sufletelor omenesti. El afirma ca a refuzat sa pastoreasca
poporul, astfel ca, dupa hirotonia în preotie, a fugit în pustie, simtindu-se nevrednic sa tamaduiasca
bolile oamenilor, fiind el însusi netamaduit. Pe deasupra, numeste lucrarea dumnezeiestii iconomii a
lui Hristos tamaduitoare, iar pe Hristos, tamaduitorul omului. Preotia este caracterizata ca stiinta a
vindecarii si slujire întru tamaduire. El scrie raspicat: „Suntem slujitori si împreuna-lucratori întru
aceasta tamaduire”.
Faptul ca crestinismul este socotit si numit tratament vindecator, cum am pomenit la început,
arata ca clericii – care nu sunt doar reprezentantii lui Hristos pe pamânt, ci taina adevaratei prezente a
lui Hristos – sunt, desigur, si tamaduitori ai poporului lui Dumnezeu. Ei nu „dau bilete pentru Rai”, ci
îi tamaduiesc pe oameni, astfel ca Dumnezeu sa li se faca Lumina, iar nu întuneric, atunci când îl
întâlnesc. Pot adauga ca termenii atribuiti preotilor sunt echivalenti cu cuvântul tamaduitor. Cum
sunt numiti clericii ? Sunt numiti pastori, parinti, doctori duhovnicesti. Aceste nume si multe altele
pot fi aflate în scrierile patristice. Sfântul Ioan, cel care a scris Scara, îi numeste pe clerici pastori,
caci ei conduc turma duhovniceasca. Si asa cum pastorul face orice ca sa-si creasca oile, sa le ocroteasca
sau chiar sa le tamaduiasca atunci când se îmbolnavesc, tot asa face si preotul. El este pastorul
ca-re-si duce turma cea cuvântatoare la „pasunile mântuirii”. Preotul se cheama si parinte
duhovnicesc. De ce este parinte ? Fiindca naste fii duhovnicesti. Iar nasterea nu este independenta de
paternitatea duhovniceasca sau maternitatea duhovniceasca. Preotul este parinte duhovnicesc dar si
maica duhovniceasca. Apostolul Pavel foloseste de mai multe ori termenul, în Epistola catre
Corinteni spune: „Ca de ati avea zece mii de dascali întru Hristos, dara nu multi parinti; ca întru
Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am nascut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a nascut prin evanghelie,
adica prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însusi Hristos. Apostolul Pavel primise
31
Descoperirea de la Hristos. Era purtator al Descoperirii dumnezeiesti si a împartasit-o, a predat-o
fiilor sai duhovnicesti; si astfel le-a dat din nou viata. De altfel, el îsi arata maternitatea
duhovniceasca si fata de Galateni: „Fetii mei, pre care iarasi cu durere va nasc, pâna ce se va închipui
Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Apoi, preotul este si doctor ce tamaduieste bolile duhovnicesti ale
poporului. El este cel care tamaduieste prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al
lui Dumnezeu si-l calauzeste catre pamântul fagaduintei. Din toate aceste pricini cred ca termenul de
tamaduitor pentru preot – si mai ales pentru parintele duhovnicesc – nu este nepotrivit. Cre-deti-ma
ca nu încerc sa va impresionez sau sa atrag atentia oamenilor. Nu încerc sa fac speculatii despre viata
duhovniceasca. Scopul meu este prezentarea vietii si experientei Sfintilor Parinti, întocmai cum este
înfatisata în scrierile lor.
- N-as vrea sa contest spusele dumneavoastra, continua Vasile, dar cred ca lucrarea
principala a preotilor este cea liturgica si sacramentala, în general. Ei slujesc dumnezeiasca
Liturghie, aduc jertfa cea fara de sânge si savârsesc toate celelalte Taine. Cam asa îmi imaginez eu
lucrarea preotului; si am fost putin descumpanit de parerile dumneavoastra
Principala lucrare a preotului
- Nu tagaduiesc nici eu ca lucrarea preotului este liturgica si sacramentala. Însa nu o
marginesc la atât. Ea este în acelasi timp si ascetica. Mai întâi, trebuie sa amendez parerea
dumneavoastra: Cam asa îmi imaginez eu lucrarea preotului. Multi dintre noi au impresia ca preotul
sta tot timpul cu cadelnita în mâna, alergând de la o casa la alta pentru a face câte o sfestanie. Si noi
punem în legatura lucrarea preoteasca cu sfântul altar. Iar astazi, unii modernisti vor ca preotul sa fie
implicat si în domeniul social. Nu resping aceste lucruri. Un preot poate avea atât o lucrare sociala,
cât si una sfintitoare. Însa lucrarea lui nu se încheie aici. În orice caz, multi dintre noi sunt
caracterizati drept crestini conservatori. Cred ca una este a fi crestin conservator, si altceva
traditional. Conservatorul respecta o prescriptie din trecut, care în multe privinte s-a degradat; pe
când crestinul traditionalist, fara a aboli acele precepte, încearca sa traiasca esenta Predaniei. De
pilda, am învatat de la parintii si bunicii nostri ca un bun crestin trebuie sa se împartaseasca de patru
ori pe an. Însa aceasta nu este o traditie: este conservatorism, o traditie degradata.
Botez si tamaduire
Deci, rezumând, spun din nou ca lucrarea preotului nu este numai sfintitoare, sacramentala si
liturgica, ci si ascetica si tamaduitoare. Oricum, Tainele sunt strâns legate de tamaduire. În Biserica
din vechime, Botezul era precedat de o deplina tamaduire. Exista treapta catehumenilor. Crestinul
trecea prin treapta curatirii, iar când aceasta se desavârsea, era botezat. Parintii celui de-al Doilea
Sinod Ecumenic au definit clar perioada de tamaduire de dinaintea botezului. În Canoanele celui deal
Doilea Sinod Ecumenic se scrie: „În prima zi îi facem crestini; în a doua catehu-meni; apoi în a
treia zi îi exorcizam, suflând de trei ori peste fata si urechile lor; si astfel îi catehizam, fa-cându-i sa
petreaca cât mai multa vreme în Biserica, sa asculte Scripturile, iar apoi îi botezam”. Vedeti, un
întreg mestesug de vindecare preceda Botezul. Ei se numeau crestini înca înainte de a fi botezati,
chiar din ziua „încorporarii” lor între catehumeni, la fel cum studentii se numesc asa din prima zi de
studii. Apoi erau socotiti catehumeni si li se citeau exorcismele corespunzatoare. Exorcismele nu
erau independente de întregul tratament al Bisericii, astfel ca omul sa treaca cu bine de treapta
curatirii. Catehizarea avea loc în paralel cu tamaduirea omului. Si când toate acestea se îndeplineau,
catehumenii erau botezati. Tamaduirea continua însa chiar si dupa Sfântul Botez. – Ce cuprinde
tamaduirea de dupa Botez ? – întreba Irina.
Doua feluri de Botez
- În traditia patristica se vadesc doua feluri de botez, întâi, botezul prin apa; iar al doilea,
botezul prin Duh. Hristos a descoperit acest adevar în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu
32
se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre în împaratia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
Este evident ca aici se pomeneste botezul prin apa si botezul prin Duh. În Faptele Apostolilor este
clar ca crestinii erau întâi botezati în apa si apoi în Duh. Crestinii din Samaria fusesera botezati în
apa, în numele Domnului Iisus, iar apoi Apostolii Petru si Ioan i-au botezat în Duhul. Faptele
Apostolilor graiesc astfel: „Care (Petru si Ioan) pogorându-se, s-au rugat pentru ei, ca sa ia Duh
Sfânt; pentru ca înca nici peste unul dintre ei nu se pogorâse, ci numai botezati erau întru numele
Domnului Iisus. Atunci puneau mâinile peste ei, si luau Duh Sfânt” (Fapte 8, 15-17). Se vede ca, desi
fusesera botezati, înca nu primisera Duhul Sfânt, Care li s-a dat numai prin punerea mâinilor
Apostolilor pe capetele lor. Simon Magul fusese botezat în numele lui Hristos, totusi nu primise înca
Botezul Duhului. Din aceasta pricina, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu
luminat. Desi si-a bagat trupul în apa, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeti cum
tamaduirea se urmeaza chiar dupa botezul în apa, pâna ce omul primeste Botezul Duhului – care este
luminarea mintii – când se face Templu al Duhului Sfânt ? De altfel, tamaduirea precede si urmeaza
si taina dumnezeiestii Euharistii. Cred ca scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii sunt graitoare în
privinta acestor lucruri. Chiar si rugaciunile liturgice si sacramentale descriu tamaduirea care se
leaga de Tainele Bisericii.
- Mai exista si alte temeiuri patristice pentru pozitia dumneavoastra ? – întreba Parintele Filip.
Subiectul este de mare însemnatate pentru mine caci, în calitate de preot, trebuie sa-mi cunosc
misiunea.
Tainele si nevointa
- Trebuie sa marturisesc ca asemenea întrebari pot fi uneori obositoare. Dumneavoastra si
multi altii întrebati daca am temeiuri patristice. Dar întreaga Pre-danie a Bisericii se întemeiaza pe
legatura între Taine si nevointa. Daca citim rugaciunile liturgice, întelegem foarte bine acest lucru.
Totusi, daca staruiti, voi pomeni doar un exemplu graitor, astfel încât sa puteti vedea ca Sfintii
Parinti ai Bisericii sunt sobornicesti, adica purtatori ai întregii Predanii, si cunosc adevarul întreg. Ei
nu se marginesc la un aspect, caci marginirea – primirea unei fete a adevarului în paguba întregului -
este traire în chip eretic. Sfântul Grigorie Paiata – pe care-l socotesc un mare sfânt si teolog, si la fel
face si Biserica, si pe care îl cinstesc în chip deosebit – a dus în vremea lui o lupta paralela împotriva
a doua tendinte eretice: pe de o parte, împotriva lui Varlaam; pe de alta parte, împotriva masalienilor.
Var-laam batjocorea predania isihasta si ascetica, folosind teoria sa rationalista despre viata
duhovniceasca. El a cazut si în alte rataciri, învatând despre harul din zidire si valoarea absoluta a
Tainelor în viata duhovniceasca, subestimând viata de nevointa. În opozitie cu Varlaam, masalienii
supraestimau viata ascetica, în paguba Tainelor Bisericii. Ei afirmau ca pacatele sunt iertate prin
rugaciunea necontenita a inimii, si nu prin Botez. Sfântul Grigorie Palama s-a razboit si cu vaarlamistii,
si cu masalienii. El învata ca ceea ce mântu-ieste pe om sunt Tainele, legate totusi de
nevointa. Acestea sunt cele doua cai prin care se tamaduieste omul si primeste harul cel necreat al lui
Hristos. Tocmai de aceea pastorii Bisericii, care se cheama tamaduitori, îl pot vindeca pe om. Prin
urmare, tamaduirea duce la curatirea inimii de patimi si la luminarea mintii; mai exact, ea este de fapt
preschimbarea puterilor firesti si a energiilor sufletului. Repet, aceasta se înfaptuieste numai prin
împreunarea vietii sacramentale cu cea de nevointa.
Preotia si treptele vietii duhovnicesti
- Ajuta taina preotiei tamaduirii? – întreba Parintele Filip. Se dobândeste iscusinta tamaduirii
oamenilor numai prin simpla hirotonire ?
- Am spus mai înainte ca mestesugul vindecarii ortodoxe este o combinatie a nevointei cu
Tainele. Cred ca acelasi lucru este valabil si în ceea ce priveste preotia. Preotia este legata de
nevointa întru Hristos. Apostolii lui Hristos au ales sapte crestini care aveau pe Duhul Sfânt spre a-i
hirotoni ca primi diaconi. Astfel ca arhidiaconul Stefan era „plin de credinta si de Duh Sfânt” (Fapte
6, 5). Este limpede ca, în teologia patristica, treptele vietii duhovnesti – curatirea, luminarea si
33
îndumnezeirea – sunt legate si identificate cu treptele preotiei. Legatura este subliniata în scrierile
Sfântului Dionisie Areopagitul si ale Sfântului Maxim Marturisitorul, în învatatura Sfântului Simeon
Noul Teolog, a Sfântului Nichita Stithatul, a Sfântului Nicodim Aghioritul, ajungând pâna în zilele
noastre. Împletirea nevointei cu preotia este vadita si în viata monahala contemporana. Omul devine
întâi calugar, primind al doilea botez – botezul pocaintei – care îl duce negresit la luminarea mintii, si
apoi, în functie de reînvierea sa launtrica duhovniceasca, devine diacon sau preot. Nu va voi obosi cu
citate din învatatura sfintilor mai sus pomeniti. Oricine este interesat de subiect îl poate gasi înfatisat
pe larg în scrierile Parintilor. Exista si câteva carti ale mele referitoare la tamaduirea sufletului, care
prezinta acest subiect. As vrea doar sa ma refer la învatatura Sfântului Grigorie Teologul.
Justificând fuga sa în Pont, dupa hirotonia ca preot, el spune ca socotea preotia un tratament
tamaduitor si, fiind el însusi nevindecat, se simtea nevrednic de acea slujire. în plus, el descrie
cerintele necesare preotiei: omorârea simtirilor, întoarcerea înspre cele launtrice, desprinderea de
lumea trupului si de cugetarea lumeasca, ceea ce se savârseste prin rugaciunea mintii, trairea în afara
lucrurilor vazute, adica trairea experientei si cunoasterii apofatice. Viitorul preot trebuie sa se faca si
oglinda curata, spre a primi razele dumnezeiestii Lumini; sa se salasluiasca cu îngerii si, îndeobste,
sa se faca lacas al sfântului Dumnezeu Treimic.
As mai putea adauga înca ceva. Citind cu bagare de seama scrierile Sfintilor Parinti sau
vietile lor scrise de alti sfinti, ne putem da seama ca au ajuns la în-dumnezeire, adica la vederea
Luminii celei necreate, pe când erau episcopi. Acest lucru se vede în viata Sfântului Vasile cel Mare,
a Sfântului Grigorie Teologul, a Sfântului Grigorie Palama etc. Daca adaugam si marele numar de
Sfinti Parinti care adopta legatura între treptele preotiei si cele ale vietii duhovnicesti, putem întelege
ca aceasta pozitie are foarte puternice temeiuri în predania patristica. Deci episcopul este gura
adevarului, drept învatând cuvântul adevarului. El cunoaste adevarul si da marturie asupra lui. El da
marturie si se face martor al acelei vieti, tocmai pentru ca este un martor al lui Iisus Hristos.
- Parinte, îngaduiti-mi o mica obiectie. Oare nu cumva accentul pus pe aceasta învatatura este
putin exagerat si nerealist ? Cum putem pretinde ca împletirea preotiei cu nevointa, pomenita mai
sus, este o realitate în zilele noastre ? În aceeasi ordine de idei, oare nu facem din crestinism mai
curând ceva utopic si teoretic ? – spuse Parintele Filip. Sunt preot si stiu bine ca starea de fapt este
departe de a fi ideala. Ce ati avea de spus despre aceasta ?
- Si eu sunt preot si sunt constient de realitatea ca atare. Însa crestinismul ar fi ceva teoretic
doar daca nu ar avea mestesugul care îl duce pe om la tamaduire, la luminarea mintii si, fireste, la
îndumnezeire. Ar fi teoretic daca ar fi legat de metafizica si filozofie, însa crestinismul este legat mai
mult de medicina decât de orice alt sistem teoretic, pentru ca urmeaza o anumita metoda de
tamaduire, cu ajutorul careia omul poate ajunge la culmile sfinteniei. Din aceasta pricina noi suntem
foarte realisti, pentru ca, repet, avem o întreaga metoda stiintifica în acest scop. De altfel, daca viata
madularelor Bisericii decade uneori, aceasta nu trebuie sa ne faca sa trecem cu vederea învatatura
Bisericii. Se pot gasi în toate epocile preoti care nu au fost desavârsiti si bine asezati în traditia
ortodoxa. Însa daca fie si un singur preot a înfatisat Ortodoxia prin viata sa, înseamna ca este cu
putinta ca si altii sa ajunga la aceeasi stare, ceea ce arata putinta Bisericii de a tamadui.
Îngaduiti-mi sa folosesc un exemplu din viata de fiecare zi. Chiar daca elevii si studentii si-au
pierdut interesul pentru studii, iar standardele educationale au scazut, profesorii nu trebuie sa
înceteze sa-i îndrume spre cunoasterea desavârsita – în masura posibilului – pe cei care o cauta.
Stiinta înainteaza chiar si cu câtiva savanti. Acelasi lucru se întâmpla si în Biserica. Biserica tinteste
sa-l duca pe om la îndumnezeire. Orice om poate ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, care este
echivalenta si identica cu îndumezeirea. Faptul ca cei mai multi crestini duc o viata crestina
moralista, care.se margineste la câteva fapte bune, nu mseamna ca pastorii Bisericii trebuie sa
înceteze a mai vorbi despre îndumnezeire si de mestesugul pe care trebuie sa-l folosim spre a ajunge
acolo. Dimpotriva, în vremuri critice, când nivelul duhovnicesc al oamenilor scade, învataturile
înalte ale Bisericii trebuie accentuate, spre a ridica si a reînsufleti poporul. Cred ca acest lucru trebuie
sa fie valabil si pentru preotie.
Cunosc situatia actuala, totusi nu as putea fi convins sa nu accentuez legatura între treptele
preotiei si cele ale vietii duhovnicesti: diaconul trebuie sa fie pe treapta curatirii sau sa o fi trecut,
34
spre a-i ajuta pe cei care vor sa se curateasca; preotul trebuie sa se afle pe treapta luminarii mintii, ca
sa duca poporul la aceasta stare si sa primeasca Botezul Duhului. Si, în sfârsit, episcopul trebuie sa se
afle pe treapta vederii duhovnicesti, spre a fi în stare sa-i calauzeasca pe cei care voiesc sa ajunga
acolo. Învatatura aceasta trebuie transmisa celor care vor sa o experieze. Vorbind despre harul lui
Dumnezeu, care salasluieste în inima, ca si despre multe alte adevaruri ortodoxe, Sfântul Simeon
Noul Teolog a adus o mare reînviere în rândul poporului, în ciuda violentei reactii împotriva sa. La
fel au facut si alti Parinti.
- Dar eu sunt preot, si nu ma simt curatit cu inima. Nu am bunatatile duhovnicesti cu care
Biserica doreste sa fiu împodobit. Ce se va întâmpla cu mine ?
- Întrebarea dumneavoastra este si grea, si usoara. Este grea, pentru ca atinge o problema
personala de care omul se poate îngriji împreuna cu duhovnicul sau. Nu cred ca poate fi suficient
adâncita în aceasta convorbire. Dar este si o întrebare usoara, deoarece, daca simtim ca nu suntem
asa cum ne cere Predania Bisericii, singurul lucru pe care-l putem face este sa ne savârsim lucrarea în
popor întemeindu-ne pe tratamentul de vindecare al Sfintilor Parinti. Trebuie sa spunem ce spun
Sfintii Parinti, daca nu avem o expe-riere personala. Daca preotii nu au ei însisi experie-rea personala
a acelei învataturi – adica nu stiu ce este curatirea inimii si luminarea mintii – este cumplit lucru sa nu
urmeze învatatura sfintilor îndumnezeiti ai Bisericii, prin aplicarea mestesugului lor de vindecare. Si
lucrul cel mai rau dintre toate este sa vorbeasca împotriva Parintilor, practicând un tratament antropocentric
întemeiat pe învatatura unor pedagogi si psihologi nepreschimbati. Prin urmare, acestia nu
vor fi în stare sa-i tamaduiasca pe oameni, mai ales pe cei care cauta a fi tamaduiti. Astfel ca oamenii
sunt dezamagiti, cautându-si adapost la psihiatri si vraci care nu fac decât sa le sporeasca frustrarea.
Si, într-adevar, multi oameni ajung sa ceara de la preoti lucrurile pe care ar trebui sa le dea statul. Sa
stiti, nu este dezamagire mai mare decât aceasta.
- În orice caz, spuse Irina, si dumneavoastra ad-miteti ca nu toti preotii sunt potriviti sa
tamaduiasca oamenii.
- Desigur, nu tagaduiesc acest lucru. Multi dintre noi sunt nepotriviti pentru slujirea
duhovniceasca. Tocmai de aceea s-a dezvoltat monahismul si multi crestini îsi afla mângâiere la
calugarii „cei plini de har”, care detin cunoasterea mestesugului vindecator, fiindca ei însisi au trecut
mai întâi prin curatirea si luminarea mintii. Mii de oameni, mii de tineri cerceteaza pe acesti calugari
în manastirile, pesterile si colibele din Sfântul Munte. Nu o fac din dispret pentru preotie si slujirea
preoteasca. Ei îi cinstesc pe episcopi si pe preoti. Cu toate acestea, în cele ce tin de viata launtrica -
asa cum ar fi curatirea inimii, rugaciunea mintii, slobozirea de gânduri, preschimbarea patimilor etc.
- gasesc o învatatura si, mai ales, o traire deplina la oamenii care se straduiesc întru preschimbarea
lor launtrica. Fie ca sunt preoti în lume sau calugari în manastiri, acesti oameni sunt duhovnicii prin
excelenta, caci ei sunt adevaratii teologi.
Legatura între teologie si duhovnicie
- Care este legatura teologiei cu duhovnicia ? – întreba Athanasie.
- Un teolog, asa cum am explicat, este cel care vorbeste despre Dumnezeu. Totusi, pentru a
vorbi despre Dumnezeu fara greseala, trebuie sa dobândesti cunoasterea lui Dumnezeu. Cunoasterea
lui Dumnezeu este partasie, unire cu Dumnezeu; este vedere a lui Dumnezeu. Deci, cel care ajunge la
cunoasterea personala a lui Dumnezeu, cunoaste de îndata deosebirea între Dumnezeu si diavol. Stie
bine ca cele zidite si cele nezidite nu au nimic în comun. Astfel distinge fara gres energiile diavolului
de energiile lui Dumnezeu. Deci teolog este în primul rând cel care poate face deosebire între
energiile create si cele necreate. Acel om îi poate calauzi pe fiii sai duhovnicesti cu mare usurinta. Iar
calauzirea duhovniceasca este în primul rând iscusinta de a face aceasta deosebire. Altfel spus, în
drumul sau spre curatire si, în general, catre îndumnezeire, omul da piept cu prima si marea piedica
ce-i vine de la diavol, care foloseste multe cai spre a-l însela. Se poate preschimba chiar în lumina,
pretinde ca este Dumnezeu si cere închinare. De asemenea, cel care purcede la nevointa launtrica va
avea de luptat împotriva gândurilor si a patimilor. Cum poate cineva sa stie ca un gând vine de la
Dumnezeu, si nu de la diavol ? Parintele duhovnicesc, care are darul deosebirii duhurilor, poate
35
deosebi gândurile si energiile. Este important sa notam ca darul deosebirii duhurilor nu este emanatia
ratiunii si a iscusintei firesti, ci vlastarul experierilor duhovnicesti launtrice. Iata motivul pentru care
am spus la început ca teologul se identifica cu parintele duhovnicesc. Deci, cel care nu este teolog,
nu poate fi parinte duhovnicesc; iar daca nu este parinte duhovnicesc, nu poate fi numit teolog. Si,
asa cum am pomenit mai devreme, lucrarea parintelui duhovnicesc nu se margineste la o simpla
moralizare, ci cuprinde calauzirea omului spre îndumnezeire. Cum poate cineva arata o cale pe care
el însusi nu a umblat-o ? Aceasta lipsa duhovniceasca poate fi partial depasita daca se straduieste sasi
împlineasca slujirea duhovniceasca înte-meindu-se pe „de Dumnezeu Insuflatele teologhisiri ale
sfintilor si cugetul cel binecinstitor al Bisericii” (Smodiconul Ortodoxiei). Caci adevarata binecinstire
„nu vorbeste împotriva Parintilor de Dumnezeu purtatori”, cum spune Sfântul Grigorie Palama. Iata
de ce, repet, daca nu suntem îndumnezeiti, trebuie sa cârmuim poporul lui Dumnezeu urmând
învatatura sfintilor îndumnezeiti.
Oamenii îndumnezeiti
- Iarasi ma smintesc, spuse Vasile. Oare pentru ca sunt eu mai slab ? Ati folosit multi termeni
noi. Uneori ati spus ca crestinismul este o stiinta a vindecarii, alteori ca preotul este un tamaduitor si
ca aceasta este lucrarea sa cea mai însemnata; si acum, ca trebuie sa înaintam întemeindu-ne pe
învatatura sfintilor îndumnezeiti. Cum întelegeti cuvântul îndumnezeit? Mie, cel putin, îmi este
necunoscut.
- Va este necunoscut dumneavoastra, dar nu este necunoscut oamenilor care studiaza textele
patristice, îmi explic obiectia dumneavoastra care, îmi dau seama, porneste din sinceritate. Trebuie sa
spun ca termenul nu îmi apartine. L-am întâlnit în scrierile Parintilor, în limbajul Parintilor,
îndumnezeit se numeste acela care se împartaseste de harul lui Dumnezeu, într-o masura sau alta.
Sfântul Dionisie Areopagitul scrie ca Dumnezeu este luminarea celor luminati, obârsia desavârsirii
celor desavârsiti, dumnezeirea celor îndumnezeiti si simplitatea celor facuti simpli. Sfântul Clement
Alexandrinul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Grigorie Teologul,
Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Grigorie Palama si alti Parinti folosesc si ei acest termen. Prin
urmare, nu eu inovez, alcatuind termeni proprii. Si am spus mai înainte ca-mi explic obiectia
dumneavoastra, deoarece o iau drept uimire fata de aceasta învatatura. Dupa cum se stie, uimirea este
un lucru bun, caci uimirile duhovnicesti ne fac sa vedem viata duhovniceasca dintr-o alta
perspectiva, dincolo de robia simturilor si a ratiunii, dincolo de virtuti – când le socotim ca fapte ale
unui cod omenesc de obligatii morale. Pietismul si moralismul constituie starea în care ramânem pe
treptele de jos ale vietii duhovnicesti, fara a avea o viziune mai înalta si constiinta ca exista o alta
viata dincolo de simturi, ratiune, si chiar de virtuti.
Deosebirea între duhovnic si psiholog
- Întrucât vorbim despre parintele duhovnicesc si l-am definit ca tamaduitor, spuse
Constantin, ne puteti spune daca si în ce masura poate exista o relatie sau dependenta a parintelui
duhovnicesc fata de psiholog ?
- Cred ca ceea ce am spus pâna acum arata deosebirea. Când îsi savârseste lucrarea potrivit
Predaniei Ortodoxe, parintele duhovnicesc se deosebeste clar de psiholog, care lucreaza întemeinduse
pe o viziune antropocentrica asupra omului si vietii sale. Psihologii doresc sa echilibreze omul din
punct de vedere psihologic. Parintele duhovnicesc tinteste sa-l îndum-nezeiasca pe om. Psihologul
foloseste o teorie bazata pe o anume scoala psihologica. Parintele duhovnicesc foloseste cuvântul cel
vesnic al lui Dumnezeu, care s-a descoperit proorocilor, apostolilor si sfintilor. Psihologul crede ca
boala omului se datoreaza în primul rând experientelor traumatizante din trecut sau asa-numitelor
experiente reprimate. Parintele duhovnicesc stie bine ca nu este vorba doar de amintirile trecutului
sau de experientele reprimate înmagazinate în subconstient, ci de o energie anume a sufletului, care
este bolnava: mintea, ochiul sufletului. Psihologul foloseste metoda întrebarii si ascultarii, încercând
sa-l faca pe om sa-si constientizeze problema si sa-l ajute sa se maturizeze psihologic. Parintele
36
duhovnicesc, luminat de harul lui Dumnezeu, localizeaza problema – care este întunecarea mintii,
închipuirile etc. – si încearca sa-l duca pe om la vederea lui Dumnezeu prin metoda ortodoxa de
curatire si luminare. Psihologul actioneaza antropocentric, folosind gânduri si idei. Parintele
duhovnicesc lucreaza în chip dumnezeiesc si omenesc. El foloseste mestesugul vindecarii, dar si
Tainele, prin care inima primeste harul lui Dumnezeu. Psihologul crede ca totul se misca la nivel
uman. Nu ia în seama existenta diavolului si nici energia harului celui necreat al lui Dumnezeu.
Parintele duhovnicesc cunoaste deosebirea între harul lui Dumnezeu si energia diavoleasca; între
boala duhovniceasca si cea trupeasca. Psihologul se limiteaza la momentul în care persoana bolnava
devine constienta de problema sa si este în stare sa o înfrunte. Parintele duhovnicesc calauzeste omul
spre pocainta, care consta în preschimbarea sa launtrica. Nu se margineste sa-1 ajute pe om sa-si
depaseasca o anume stare launtrica, ci îl ajuta sa-si preschimbe patimile. Exista multe alte diferente,
în privinta felului de abordare, între psiholog si duhovnic. Si este trist ca, având în Biserica noastra o
învatatura atât de deplina, privitoare la curatirea si tamaduirea omului, tindem totusi sa acceptam si
sa folosim teoriile psihologice în scopul tamaduirii oamenilor care, fireste, nu mai cunosc predania
trezviei.
Este posibil ca duhovnicul sa devina un idol?
- As vrea sa va întreb ceva, spuse Athanasie. Cu adevarat, lucrarea parintelui duhovnicesc
este foarte mare. El tamaduieste boala duhovniceasca a omului, care tine mai ales de întunecarea
mintii. Energiile sufletului lucreaza în chip potrivnic firii lor, apar gândurile, ratiunea este divinizata,
iar omul sufera de teama, nesiguranta, confuzie etc. Nu credeti totusi ca exista primejdia ca
„pacientul” sa-si socoteasca duhovnicul un idol ? Nu este oare cu putinta sa-si idolatrizeze parintele
duhovnicesc, iar aceasta, într-o anume masura, sa submineze iubirea sa pentru Hristos ?
- Nu neg ca este posibil sa se întâmple asa ceva. întemeindu-se cu totul pe emotivitate, unii
oameni începatori în viata duhovniceasca, imaturi duhovni-ceste, pot ajunge sa-si idolatrizeze
duhovnicul care i-a ajutat cu adevarat la începutul vietii lor duhovnicesti. Chiar daca nu este starea
cea mai desavârsita, ea nu poate fi nici complet înlaturata. Este un fenomen obisnuit chiar în alte
domenii ale vietii. De obicei, copilul îsi idolatrizeaza tatal sau mama. Elevul îsi idolatrizeaza
profesorul. Totdeauna exista primejdia idolatrizarii în decursul vietii omului. El îsi poate idolatriza
familia, cunoasterea omeneasca, ratiunea, manastirea, politica, bunurile materiale etc. Omul bolnav
duhovniceste este oarecum înclinat continuu spre a-si face idoli. De aceea, idolatrizarea parintelui
duhovnicesc este oarecum de asteptat. Astfel, asa cum parintii nu resping dependenta emotionala a
copiilor, stiind ca este fireasca în primele etape ale vietii, si asa cum încearca sa-si elibereze treptat
copiii si sa-i desprinda de dependenta parinteasca, în acelasi fel trateaza problema si parintele
duhovnicesc. Când îsi da seama de o astfel de dependenta si idolatrizare, parintele duhovnicesc
matur si desavârsit – adevaratul tamaduitor care are duhul lui Dumnezeu – încearca încet dar sigur sasi
elibereze fiul duhovnicesc, fara a-i pricinui vreo vatamare launtrica. El încearca sa-l elibereze pe
acel om de patima care l-a robit si sa-i izbaveasca mintea din robie, spre a-l conduce la îndumnezeire
cu ajutorul harului dumnezeiesc. Deci la început pot aparea unele dependente; însa prin
folosirea mai multor mijloace, combinând o dragoste retinuta cu o severitate delicata, duhovnicul
deosebitor îsi tamaduieste fiul duhovnicesc, iar legatura lor devine sincera si adevarata. Apostolul
Pavel spune în chip graitor: „Când eram prunc, ca un prunc graiam, ca un prunc cugetam, ca un
prunc gândeam; iar daca m-am facut barbat, am lepadat cele pruncesti” (1 Cor. 13, 11). De buna
seama, pasajul apostolic se refera la alte lucruri, dar cred ca îl putem aplica si în acest caz. Când
duhovniceste suntem prunci, gândim, vorbim si faptuim fara noima, prosteste. Însa când ajungem
maturi duhovniceste, înlaturam toate trasaturile specifice starii infantile. Deci problema nu este a
fiului duhovnicesc, care probabil ca îsi începe drumul duhovnicesc din admiratie fata de duhovnic, ci
a celui din urma. Repet, un duhovnic matur stie bine cum sa actioneze spre a-si scoate fiul
duhovnicesc din orice legatura nesanatoasa. Din aceasta pricina spunem ca parintele duhovnicesc
este acela care are în stapânire mari avutii duhovnicesti.
37
- Credeti ca duhovnicul poate deveni vreodata obstacol între fiul duhovnicesc si Hristos ?
Este posibil ca parintele duhovnicesc sa submineze dragostea pe care o datoram lui Hristos ?
- Asemenea opinii sunt sustinute de protestanti care zdruncina astfel întreaga învatatura
asupra paternitatii duhovnicesti. Ei neaga si existenta ori ajutorul sfintilor. Noi, ortodocsii, credem ca
parintele duhovnicesc nu este doar un simplu loctiitor al lui Hristos pe pamânt, ca si cum Hristos siar
fi lasat înlocuitori ai lucrarii Sale. Hristos însusi cârmuieste Biserica, întrucât este Capul Trupului
Sau. Parintele duhovnicesc (fie episcop sau preot) este taina prezentei reale a lui Hristos. Episcopii
sunt „în chipul si locul” lui Hristos, Capul Bisericii. La fel cum dragostea si închinarea fata de
sfintele icoane se duc catre prototip, catre sfintii îndumnezeiti înfatisati, la fel si dragostea pentru
parintele duhovnicesc se îndreapta catre prototip. Si asa cum icoana este aratarea slavei lui
Dumnezeu; tot asa, atunci când este caracterizat de calitatile autentice ale unui parinte ortodox,
duhovnicul este icoana lui Dumnezeu – aratarea slavei Lui. Deci, prin împartasirea de harul lui
Dumnezeu, el devine Dumnezeu prin har. Caci, într-adevar, ceea ce Dumnezeu este prin fire si prin
fiinta, omul îndumnezeit devine prin har si prin partasie. Si întocmai cum cinstirea sfintelor icoane
aduce harul curatitor si sfintitor, pe masura starii credinciosului, în acelasi fel dragostea si închinarea
adusa sfintilor daruieste curatitorul, luminatorul si îndumnezeitorul har al lui Dumnezeu, pe masura
starii launtrice a credinciosului. Luptând împotriva icoanelor, iconoclastii tagaduiesc, de fapt, putinta
întruparii lui Hristos si a participarii celor zidite la energia cea curatitoare si sfintitoare; deci cei care
combat paternitatea duhovniceasca tagaduiesc putinta duhovnicului de a tamadui prin puterea si
energia lui Dumnezeu. Desigur, asa cum am observat deja, nu este exclus sa existe duhovnici
împatimiti, care de fapt îi împiedica pe oameni sa îl vada pe Hristos si sa ajunga la partasia cu El.
Însa când un parinte duhovnicesc urmeaza metoda ortodoxa de vindecare -care se cheama nevointa -
nu apar astfel de conditii nesanatoase si ratacite. Când duhovnicul îl socoteste pe fiul duhovnicesc un
dar de la Dumnezeu, iar fiul duhovnicesc îsi pretuieste duhovnicul ca fiind trimis de Dumnezeu,
atunci legatura dintre ei functioneaza asa cum se cuvine.
- V-ati referit la metoda de nevointa care trebuie folosita pentru o vindecare efectiva. Mai
devreme v-am rugat sa expuneti mai pe larg acest subiect. Cred ca a venit momentul potrivit, spuse
Parintele Filip.
d) Metoda tamaduirii ortodoxe sau nevointa ortodoxa
- Asa este. A venit momentul potrivit. Am pomenit adineauri ca, în general, patru factori
contribuie la vindecare: dreapta credinta, constientizarea propriei boli, existenta unui preottamaduitor
si adevaratul mestesug de tamaduire, care se cheama nevointa. Întrucât am vorbit deja
despre primii trei factori – fireste, fara a epuiza subiectul – ne ramâne de vazut ce înseamna
mestesugul ortodox de tamaduire, numit si mestesugul cucerniciei ortodoxe sau nevointa.
- Am o prejudecata fata de nevointa, asa cum am recunoscut mai înainte, adauga Parintele
Filip. Nu pentru ca nu îi cinstesc pe Sfintii Parinti si pe monahii sfintiti, sau fiindca dispretuiesc
nevointa ortodoxa. par nu mi-e limpede ce anume este mestesugul nevointei si, îndeobste, ce este
nevointa. V-am fi foarte recunoscatori daca v-ati da osteneala sa vorbiti pe larg despre acest
important subiect.
- Adevarat. Este un subiect vast, despre care trebuie sa vorbim pe larg si sa-i acordam o
atentie deosebita. Stiu ca se pot face multe greseli când este vorba de nevointa ortodoxa. Unii oameni
cred ca nevointa ortodoxa cuprinde doar împlinirea unor porunci ale lui Hristos. Însa nevointa,
care alcatuieste mestesugul ortodox de tamaduire, are o perspectiva mai larga. Întâi de toate, as vrea
sa subliniez ca mestesugul ortodox se cuprinde în cele trei trepte ale vietii duhovnicesti, care sunt
curatirea inimii, luminarea mintii si desavârsirea sau îndumnezeirea.
- În cursul discutiei ati atins acest subiect, adica cele trei trepte ale vietii duhovnicesti, de mai
multe ori. Ati aratat ca tamaduirea omului se împlineste progresiv, strabatând cele trei trepte care
definesc trasaturile sufletului tamaduit. Am multe întrebari pe care as vrea sa vi le pun, spuse Irina.
Cu alte cuvinte, as vrea sa stiu cum anume se cuprind cele trei trepte în viata duhovniceasca.
38
Curatire, luminare, îndumnezeire
- În predica pe care am tinut-o în biserica, si pe care cred ca ati auzit-o, am pomenit despre
cele trei trepte ale vietii duhovnicesti, descrise de multi Parinti. Cred ca nu mai este nevoie sa revin.
Spun doar ca ele sunt prezentate atât de Sfântul Dionisie Areopagitul, cât si de multi alti Parinti.
Sfântul Maxim Marturisitorul le da numele de filozofie practica, contemplare fireasca si teologie
mistica. De fapt, ele sunt curatirea inimii, luminarea mintii si îndumnezeirea. Curatirea inimii este
numita faptuire (praxis); luminarea mintii se cheama contemplare fireasca sau doar contemplare
(theoria), caci prin mintea sa luminata omul contempla ratiunile existentelor din fire; iar vederea
dumnezeiasca se cheama teologie mistica, deoarece pe aceasta treapta omul este initiat în cunoasterea
cea negraita si devine cu adevarat teolog. As vrea totusi sa ma opresc la Sfântul Nichita
Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, spre a vedea cum descrie treptele care constituie
mestesugul tamaduirii.
Sfântul Nichita Stithatul deosebeste trei categorii de oameni care se straduiesc întru mântuire:
cel care se curateste, cel care se lumineaza si cel mistic, numit si desavârsit. Aceste trei categorii
corespund celor începatori, celor aflati la mijloc si celor desavârsiti în viata duhovniceasca. Trecând
prin cele trei trepte, omul creste pâna la vârsta lui Hristos. Sporeste adica „întru barbat desavârsit, la
masura vârstei plinatatii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Treapta curatitoare a începatorilor nevointei întru
cucernicie este foarte strâns legata de pocainta. Si când spunem pocainta, întelegem, pe de o parte,
lepadarea de „omul vech” al trupului, iar pe de alta parte, „îmbracarea” în omul cel nou, înnoit de
lucrarea Sfântului Duh. Pocainta încercata pe treapta curatirii se înfatiseaza prin urarea celor
materialnice, omorârea trupului prin post si priveghere, fuga de orice pricina ce atâta patimile,
varsarea de lacrimi, cainta pentru cele trecute; prin potrivirea purtarilor cu bunatatea Duhului; prin
curatirea mintii de orice întinaciune, cu sfânta umilinta; prin salasluirea ratiunii în minte. în general,
pe aceasta treapta, pocainta se vadeste în viata de nevointa. Omul stinge puterea focului celui
dinlauntru, închide gura patimilor salbatice, se face tare duhovniceste.
Treapta luminarii este cea dintâi nepatimire. Însusirea ei de capetenie este cunoasterea
existentelor, vederea sau contemplarea ratiunilor zidirii si împartasirea de Duhul Sfânt. Roadele
luminarii sunt: curatirea mintii prin harul dumnezeiesc ce mistuie inima precum un foc, dezvaluirea
întelegatoare a ochilor inimii si zamislirea înlauntrul mintii a ratiunii cunoasterii, care se exprima în
concepte înalte. Cu alte cuvinte, în aceasta stare, omul are rugaciunea mintii neîncetata si dobândeste
cunoasterea lui Dumnezeu. Pe deasupra, dobândeste cunoasterea celor dumnezeiesti si omenesti si
experiaza descoperirea tainelor împaratiei lui Dumnezeu. În aceasta stare, omul este ridicat în vazduh,
precum proorocul Ilie, strabatând cerurile.
Treapta tainica sau desavârsitoare este a celor desavârsiti, care au ajuns a fi teologi ai
Bisericii. Omul îndumnezeit are partasie cu puterile îngeresti, se apropie de Lumina cea necreata si
adâncurile lui Dumnezeu i se dezvaluie prin Duhul. El vede energia fiintiala cea necreata a lui
Dumnezeu. Acel om cunoaste multe din lucrurile ascunse altora – tainele aflatoare în Sfânta
Scriptura. El se înalta pâna la al treilea cer al teologiei, ca Apostolul Pavel, si aude cuvinte negraite,
si vede ceea ce ochiul omului nu poate sa vada. El ajunge teolog în Biserica si traieste fericita
Sâmbata „ca un desavârsit în Dumnezeul cel desavârsit”*.
* Cf. Cuviosul Nichita Stithatul, Cele trei sute de capete despre faptuire, despre fire si despre
cunostinta, în Filocalia , vol. 6, Ed. IBMO, Bucuresti, 1977, pp. 321-324. (n. tr.)
Sfântul Maxim da o tâlcuire mai practica a treptelor desavârsirii duhovnicesti. Cel care a
trecut de treapta curatirii a fost slobozit de placerea si durerea care vin prin simtiri; a fost slobozit de
aceste doua patimi care vin din ispita placerii si ispita durerii. Prin urmare, nu mai este stârnit de
placerea simturilor, nici nu mai sufera de ispitele care îi vin sau de prigonirea de catre oameni. El
însusi s-a departat de la pacat. Omul care se afla pe treapta luminarii mintii ori a trecut de ea este
izbavit de patima uitarii si a necunoasterii lui Dumnezeu. Aceasta înseamna, de fapt, ca omul are
neîncetat pomenirea lui Dumnezeu în inima. Mintea sa se bucura de prezenta lui Dumnezeu si
dobândeste credinta desavârsita, credinta din vedere. Daca pe prima treapta omul se dezlipise de
pacat, acum pacatul fuge de la om. În sfârsit, cel ajuns la treapta teologiei mistice a fost curatit de
întinaciunea pe care închipuirea si imaginile ei o pricinuiesc si este slobozit de închipuire. El ajunge,
39
am putea spune, la starea de dinainte de cadere, când Adam era lipsit de orice închipuiri. În aceasta
stare omul poate vedea Lumina cea necreata.
Putem face o paralela cu Evangheliile pentru aceste trei stari ale vietii duhovnicesti. Pe prima
treapta a curatirii, omul aude cuvântul lui Dumnezeu în pilde. Pe treapta a doua, este facut în stare sa
cunoasca tainele împaratiei Cerurilor, dar nu în pilde. Cum spune Hristos: „Voua s-a dat a sti tainele
Împaratiei Cerurilor” (Mat. 13, 11). În sfârsit, pe a treia treapta se regaseste pe sine împreuna cu cei
trei ucenici pe Muntele Taborului si experiaza însasi Împaratia Cerurilor – Lumina cea necreata.
Conform acestei scheme, iudeii care au auzit pildele lui Hristos se aflau pe treapta curatirii; ucenicii,
care auzisera si tâlcuirea pildelor, se aflau pe treapta a doua, a luminarii; iar cei trei ucenici, carora li
s-a dat sa vada Lumina cea necreata, se aflau pe treapta vederii dumnezeiesti.
Strabaterea succesiva a acestor trei trepte ale vietii duhovnicesti este ceea ce numim
mestesugul ortodox al cucerniciei sau mestesugul nevointei, care este de fapt o metoda de vindecare.
- Va multumesc pentru celor analiza, spuse Constantin. M-am ocupat multi ani de psihologie
si nu puteam distinge deosebirea sa esentiala fata de teologia ortodoxa. De asemenea, sunt ani de
când încerc sa aflu despre mestesugul nevointei în Biserica si nu am putut afla parerile patristice
despre tamaduire. Din aceasta pricina sunt încântat de analiza patristica a subiectului privitor la
tamaduirea omului. Pâna acum am auzit doar cuvinte pioase si moralizatoare. Insa acum încep sa-mi
dau seama ca scrierile patristice sunt pline de viata. Va multumesc din toata inima pentru aceasta
pezentare.
Despartirea mintii de ratiune
- Pot sa va rog sa-mi explicati cum se distinge mintea de ratiune? – interveni Athanasie. Îmi
amintesc ca ati definit caderea omului ca fiind în special întunecarea mintii sale, care are loc prin
identificarea mintii cu ratiunea. Presupun ca tamaduirea omului trebuie sa însemne despartirea mintii
de ratiune si reasezarea energiei sufletului la lucrarea care îi este proprie. Subiectul ma intereseaza,
deoarece doresc sa vad deosebirea între filozofie si teologie sub un alt aspect.
- Într-adevar, aceasta nevointa se cuprinde în treptele vietii duhovnicesti, pe care le-am
descris anterior, si în mestesugul tamaduirii ortodoxe. Cu alte cuvinte, întrucât mintea s-a identificat
cu ratiunea, asa cum ati spus, noi tindem spre restabilirea functionarii atât a mintii, cât si a ratiunii.
Deci, pe de o parte, ne straduim sa limitam ratiunea – care acum, în starea sa cazuta, este excesiv de
activa – iar pe de alta parte, sa ne descoperim mintea. Pentru tamaduirea ratiunii este necesara
ascultarea voii lui Dumnezeu. Fiindca nu cunoastem voia lui Dumnezeu în amanunt, facem ascultare
de cuvântul unui parinte duhovnicesc deosebitor, care înfatiseaza voia lui Dumnezeu în viata noastra
personala. La început, ratiunea reactioneaza negativ; însa, pe masura ce se tamaduieste, se face mai
pasnica. Tamaduirea mintii cere mai ales trezvie si rugaciune, în primul rând asa-numita rugaciune a
mintii sau rugaciunea inimii. Acestea sunt mijloacele prin care harul lui Dumnezeu vine si lumineaza
mintea. Prin urmare, ascultarea fata de voia lui Dumnezeu tamaduieste ratiunea, iar trezvia,
împreunata cu rugaciunea, tamaduieste mintea.
- Înteleg perfect punctul dumneavoastra de vedere în privinta ascultarii, spuse Vasile. Înca de
la o vârsta frageda, am fost învatat sa fiu ascultator fata de voia lui Dumnezeu. As vrea totusi sa aflu
mai multe despre trezvie si despre rugaciunea mintii.
Trezvie si rugaciune
- Trezvia înseamna starea de atentie, privegherea duhovniceasca. Hristos a spus ucenicilor:
„Privegheati si va rugati” (Mat. 26, 41). De asemenea, Apostolul Pavel porunceste ucenicului sau:
„Iar tu privegheaza întru toate” (2 Tim. 4, 5). Deci trezvia este priveghere duhovniceasca – gatirea
mintii spre a nu primi nici un gând ispititor. Dupa Sintii Parinti, trezvia este adunarea sau pazirea
ratiunii înlauntrul inimii, astfel ca sa nu patrunda în ea nici un gând care ar putea pune început
savârsirii pacatului. Trezvia este strâns legata de rugaciune. Dupa Sfântul Maxim Marturisitorul,
trezvia pastreaza mintea curata de ademenirile ispitei, iar rugaciunea aduce harul în inima omului. De
40
aceea se mai numeste si paza inimii. Deci trezvia împreuna cu rugaciunea, adica atentia si
rugaciunea, sunt cele doua „arme” duhovnicesti care alcatuiesc filozofia întru Hristos. Asadar,
filozofia practica de care vorbeste Sfântul Maxim Marturisitorul nu este doar speculatie teoretica, ci
lucrare mintala launtrica, prin care omul se face unealta potrivita a dumnezeiestii Descoperiri. Pe
aceasta cale, omul se face purtator al Descoperirii si îl cunoaste pe Dumnezeu. Inima este izbavita de
toate gândurile, pastrând un singur cuvânt, rugaciunea neîncetata: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-ma pre mine, pacatosul”. Nu primeste un alt cuvânt. Fireste, când vorbim de
lepadarea gândurilor, nu întelegem slobozirea ratiunii de gânduri, ci slobozirea mintii de ele. Astfel
inima se curateste, iar prin rugaciune primeste mult har de la Dumnezeu.Întregul mod de vietuire duhovniceasca
se cheama linistirea mintii sau isihie. În limbajul contemporan se cheama isihasm.
Isihasmul nu este altceva decât întregul mestesug duhovnicesc prin mijlocirea caruia inima se
curateste, pastrând numai numele lui Hristos.
Isihia mintii
- V-ati referit la linistirea mintii sau isihie; termenul îmi pare de neînteles, spuse Vasile.
Înteleg linistea ca încetare a cuvintelor si a vorbirii; dar nu pricep legatura sa cu mintea. Nu înteleg
ce înseamna linistirea mintii sau isihia.
- Aici ne aflam într-adevar în miezul teologiei ortodoxe. Teologia ortodoxa nu poate fi
conceputa în afara linistirii mintii si, fireste, nici linistirea mintii nu poate fi conceputa în afara
teologiei ortodoxe. Din aceasta pricina, îmi veti îngadui sa fac o analiza mai larga a acestor lucruri.
În cele ce urmeaza, ma voi referi la isihie sau linistirea mintii. Ma voi concentra îndeosebi asupra
gândurilor, închipuirii si rugaciunii mintii, care toate sunt strâns legate de isihia mintii. Cred ca
patrundem de acum în „Sfânta Sfintelor” teologiei ortodoxe. Si tocmai aici vom vedea deosebirea
Ortodoxiei de „Biserica” Latina si de denominatiunile protestante.
Linistirea mintii sau isihia înseamna salasluire în Dumnezeu. În teologia patristica este
limpede ca întocmai cum trupul are simtiri, la fel si sufletul are simtiri duhovnicesti. Domnul a vorbit
de multe ori despre simtirile mintale sau duhovnicesti. Când a spus: „Cine are urechi de auzit sa
auda”, nu s-a gândit la urechile trupesti, ci la urechile duhovnicesti – simtirile sufletului. Aceste
simtiri duhovnicesti sunt unite într-o simtire unica. Astfel, spunem ca sufletul are o singura simtire
împartita în alte simtiri. Acestei simtiri mintale i se daruieste Descoperirea lui Dumnezeu. Dumnezeu
Se înfatiseaza pe Sine aici, si tot aici omul dobândeste cunoasterea lui Dumnezeu. Simtirile trupesti
ocupa un loc predominant în omul trupesc, iar prin ele mintea lui se raspândeste catre lucrurile
materiale, întrucât simtirile sale mintale sau duhovnicesti sunt moarte.
Deci simtirile duhovnicesti trebuie sa se dezvolte, în esenta, ele au nevoie sa fie curatite, iar
dezvoltarea si curatirea simtirilor duhovnicesti o numim isihie a mintii. Sfântul Grigorie Teologul
spune în chip de cugetare: „Avem trebuinta sa fim în isihie, spre a putea vorbi în chip curat cu
Dumnezeu, iar mintea noastra sa se întoarca de la alipirea de lucrurile trupesti care o fac sa
rataceasca”. Este foarte important ca lucrul acesta a fost spus de Sfântul Grigorie Teologul, pe drept
numit teolog de catre Biserica, deoarece ne arata felul în care trebuie sa teologhisim. Omul se
curateste prin isihia mintii si astfel este pregatit pentru partasia si unirea cu Dumnezeu.
- Când vorbim de linistire sau isihie, spuse Constantin, ne gândim la ea mai mult în chip
exterior. Socotim ca linistea înseamna a avea o casa linistita, departe de oras si de felul orasenesc de
gândire, a evita întâlnirea cu oamenii, astfel încât sa te destinzi trupeste dupa o saptamâna de munca
extrem de agitata. Ni se pare ca aceasta este totul în viata; si astfel, toti locuitorii marilor orase
încearca sa aiba o locuinta la tara, spre a se odihni de munca istovitoare din timpul saptamânii.
- Nu putem condamna aceasta situatie. Este adevarat ca modul nostru de viata ne-a facut
tematori si nervosi. Încercarea de a dobândi pacea si linistirea simtirilor noastre exterioare este astazi
o necesitate. Dar nu acesta trebuie sa fie scopul ultim. Poti trai în locuri linistite fara ca totusi sa ai
pace launtrica. Dimpotriva, sunt oameni care pot trai în locuri îngrozitor de zgomotoase, pastrându-si
linistea launtrica. Însa putem spune ca linistea din afara ajuta si dezvoltarea linistii mintale sau isihiei
launtrice. Tocmai de aceea Parintii au încercat sa creeze si conditiile exterioare de liniste, cel putin la
41
începutul vietii duhovnicesti, astfel ca simtirile mintale launtrice, care sunt fara viata si ascunse, sa
poata iesi la iveala. Sfântul Vasile cel Mare, dupa vremea învataturii la Atena, s-a retras în Pont, pe
râul Iris, afierosindu-se nevointei întru curatirea launtrica. Scriind prietenului sau, Sfântul Grigorie
Teologul, si referindu-se la isihia launtrica, el sublinia ca isihia este începutul curatirii sufletului.
Linistea din afara îl ajuta pe om, cel putin la început, sa-si dea seama de înspaimântatoarea tulburare
din inima sa si sa ajunga astfel la dobândirea isihiei launtrice, mintale.
Totusi isihia mintii este de mare însemnatate. Iar daca dorim sa spunem mai exact ce este
isihia mintii, o putem defini drept cunoasterea gândurilor si lasarea lor deoparte, astfel ca mintea sa
se miste în chip neabatut spre Dumnezeu. Prin urmare, isihia mintii este îngradirea si omorârea
gândurilor, slobozirea mintii din temnita simtirilor si de ratiune sau, mai bine spus, este tanscenderea
robiei gândurilor, simtirilor si ratiunii; izbavirea de imaginile închipuirii, omorârea patimilor ori, mai
curând, preschimbarea patimilor, care sunt energii ale sufletului. Isihia mintii este ceea ce au trait
sfintii si calea cea mai sigura ce duce la Dumnezeu.
Isihia mintii – calea spre îndumnezeire
- Ne-ati putea da exemple de sfinti care au trait isihia mintii ? Cred ca asa am putea întelege
mai bine aceasta stare duhovniceasca, spuse Athanasie.
- Cum am spus si mai înainte, isihia mintii este singura cale care duce la Dumnezeu. Este cea
mai potrivita metoda pentru tamaduirea sufletului si partasia cu Dumnezeu. Prin urmare, toti sfintii
au trait isihia. Domnul a aratat de multe ori nevoia de isihie a sufletului. Când S-a urcat în munte sa
Se roage si a ramas acolo toata noaptea, prin aceasta, spune Sfântul Ioan Gura de Aur, voia sa învete
poporul sa urmeze aceasta linistire din afara, care este atmosfera cea mai potrivita pentru dobândirea
linistii launtrice a mintii. El arata chiar isihia launtrica a mintii când învata: „Iar tu când te rogi, intra
în camara ta si, încuind usa ta, roaga-te Tatalui tau Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6). Când Hristos
sfatuia: „Farisee oarbe, curateste întâi partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa fie si cea
din afara curata” (Mat. 25, 26), graia despre curatirea inimii, care este tinta isihiei mintii. Si Apostolul
Pavel a fost în pustie, iar în Epistolele sale vorbeste despre lucrarea sa mintala: „Omorâti
madularele voastre cele de pre pamânt” (Colos. 3, 5). Omorârea madularelor pamântesti este, de fapt,
omorârea patimilor si slobozirea simtirilor launtrice. Sfântul Maxim spune: „Tot ce se vede trebuie
rastignit, si tot ,ce se socoteste de folos trebuie îngropat”. Numai asa înviaza Cuvântul în noi. Cele
care trebuie rastignite sunt lucrurile vazute, iar ceea ce trebuie îngropat este lumea gândurilor
noastre. Numai atunci are loc învierea lui Hristos în noi si deci propria noastra înviere. Tocmai de
aceea Sfintii Parinti ne învata ca toti oamenii au trebuinta de aceasta odihna – isihia în Dumnezeu.
Sfântul Petru Damaschinul sfatuieste: „Toti oamenii au trebuinta de asemenea odihna”, fie deplin, fie
în parte, caci fara aceasta „odihna” în Dumnezeu nu putem ajunge la cunoasterea duhovniceasca.
Vremea noastra este anti-isihasta
- Totusi lumea contemporana, spuse Irina, este o lume a activitatii, a domniei ratiunii si
simtirilor. Nu este lumea isihiei si „odihnei” în Dumnezeu, cum ati spus mai înainte. M-as mira ca, în
aceasta atmosfera de robire fata de simtirile trupesti si de omorâre a tuturor simtirilor launtrice, omul
sa poata trai o viata bisericeasca si sa dobândeasca un cuget bisericesc si ortodox.
- Într-adevar, lumea contemporana se întemeiaza mai ales pe ratiune, iar viata se ocârmuieste
dupa lumea simtirilor. Nu este lumea Sfintilor Parinti, adica lumea isihiei ortodoxe, care totusi era
lucrarea cea mai însemnata. Caci, asa cum stiinta înainteaza în liniste, adica dupa lungi si anevoioase
eforturi în laboratoare, asa cum copacii cresc dupa încoltirea semintei în pamânt, la fel si cea mai
însemnata activitate sociala se poate ivi din linistea launtrica. Astazi, multi oameni traiesc în temnita
simturilor. Suntem închisi în temnita si ni se da voie sa-i înfrumusetam atmosfera înspaimântatoare.
Iar noua ne place sa traim si sa ne petrecem vietile „întemnitati”. Tocmai de aceea cresc atât de mult
asa-numitele probleme psihologice si chinuitoarele probleme existentiale, care nu pot fi rezolvate
prin solutiile omenesti. Stârnirea închipuirii, divinizarea ratiunii, dezlantuirea necontrolata a simti42
rilor si inexistenta linistirii launtrice ne-au facut sa ne îmbolnavim. Nu ne mai putem privi drept în
ochi. Mai mult, ne temem de singuratate si izolare, de aceea nu mai suportam sa fim singuri. De
îndata ce intram în masina, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferata, ca sa ne
tina de urât. În-torcându-ne acasa, primul lucru pe care-l facem este sa deschidem televizorul,
indiferent daca cineva se uita la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbura si nu ne
lasa sa gândim în tihna. Toate acestea si înca multe altele arata inexistenta isihiei launtrice a mintii.
Mai curând ele vadesc existenta unui curent antiisihast. Un vânt antiisihast sufla în societatea
noastra.
Sfântul Grigorie Palama despre isihie
- Am citit, spuse Parintele Filip, despre discutiile între Sfântul Grigorie Palama si Varlaam
despre isihia mintii si isihasm. Sfântul Grigorie Palama înfatisa mestesugul isihast al Predaniei
Ortodoxe, pe când Varlaam înfatisa o metoda antiisihasta, o metoda întemeiata mai ales pe ratiune.
Tocmai de aceea Varlaam dispretuia tot ceea ce tine de rugaciunea mintii, isihia mintii etc.
- Ma bucur sa aud aceste cuvinte din partea dumneavoastra, Parinte Filip. Spuneati mai
devreme ca aveti unele prejudecati fata de nevointa Bisericii, cautând mai multe lamuriri asupra
acestui aspect al vietii duhovnicesti ortodoxe. Acum vad ca urmati întreaga miscare din zilele
noastre, privitoare la asa-numita renastere filocalica, precum si la studiile despre Sfântul Grigorie
Palama si teologia sa – care este, de fapt, teologia Bisericii Ortodoxe.
- Parinte Hierotheos, n-am spus ca sunt împotriva mestesugului isihast, caci a fost încuviintat
de Sinoadele Bisericii. Biserica a hotarât chiar ca acela care nu primeste pe Sfântul Grigorie Palama
ca teolog ortodox si teologia sa ca pe înfatisarea învataturii ortodoxe nu este ortodox, ci eretic, fiind
deci anatemizat. Mi-am exprimat doar unele rezerve fata de nevointa Bisericii, fie din pricina
prejudecatii, ori din necunoastere, sau chiar din pricina unor exemple gresite.
- Isihasmul, adica toata calea isihiei ortodoxe, prin care omul se îndumnezeieste, este o parte
a nevointei sau, ca sa fiu mai exact, este calea si metoda nevointei. Pentru ca v-ati referit la Sfântul
Grigorie Palama, îngaduiti-mi sa pomenesc ceea ce spune el despre isihia ortodoxa. Isihia mintii,
spune Sfântul, este singura metoda care duce pe om la partasia si unirea cu Dumnezeu. Isihia este
linistire a mintii si a lumii, uitarea celor pamântesti si începatura celor ceresti; este lepadarea
gândurilor pentru ceva mai bun. Isihia este treapta catre contemplare, adica vederea lui Dumnezeu,
care este semnul unui suflet sanatos. Omul se îndumnezeieste prin isihie, nu prin speculatii asupra
lucrurilor vazute. Sfântul Grigorie a experiat isihia mintii si de aceea a vorbit despre ea în chip atât
de ortodox. Pentru ca teolog ortodox este acela care îl cunoaste pe Dumnezeu prin experienta
personala. Sfântul Grigorie o înfatiseaza pe Maica Domnului -pe când ea se afla în Sfânta Sfintelor -
ca fiind chipul adevaratului isihast care a trait isihia mintii, a ajuns la partasia cu Dumnezeul Treimic
si a atins fericita îndumnezeire înca înainte de a da nastere lui Hristos.
Maica Domnului- chipul desavârsit al isihastului
- Ar fi foarte interesant pentru noi sa ne înfatisati acest aspect al învataturii Sfântul Grigorie
Palama, spuse Irina. Femeie fiind – si crestina – am o mare evlavie pentru Maica Domnului. O
cinstesc adânc si vreau sa aflu cum a trait ea isihia launtrica a mintii în Sfânta Sfintelor.
- Nu pot sa trec peste dorinta dumneavoastra. Si eu o cinstesc mult pe Maica Domnului, care
este hotarul între Dumnezeul Cel nezidit si lumea zidita. Totusi, înainte de a spune ce a facut Maica
Domnului în Templu si cum a trait isihia mintii, trebuie sa fac o introducere despre necesitatea isihiei
mintii pentru ca omul sa ajunga la Dumnezeu.
Fiind un anatomist al sufletului, Sfântul Grigorie învata ca sufletul omului se împarte în
minte, închipuire, parere, gândire si simtire. Omul, care este recapitularea întregii creatii, este alcatuit
din minte si simtire. Între minte si simtire se afla închipuirea, parerea si gândirea. Mintea este centrul
sufletului, ochiul sufletului. Simtirea este puterea nerationala a sufletului, care cunoaste si simte
lucrurile trupesti. închipuirea este odrasla simtirii; ea îsi are obârsia în simtire, închipuirea îsi
43
primeste chipurile de la simtire si le pastreaza si atunci când lucrurile reale nu sunt prezente. Parerea
- ideea pe care ne-o facem despre felurite subiecte, despre oameni si lucruri – se naste din închipuire.
Gândirea este puterea rationala a sufletului care formuleaza parerea pe care o avem în fiecare caz în
parte. Se vadeste deci ca mintea este miezul lumii duhovnicesti a omului – ochiul sufletului – pe când
restul puterilor, adica închipuirea, parerea si gândirea, depind de simtire. Deci când cineva doreste sa
ajunga la Dumnezeu si sa dobândeasca cunoasterea lui Dumnezeu, trebuie sa o faca numai prin minte,
iar nu prin închipuire, parere si gândire, ele avân-du-si obârsia în simtire, care este legata de
simturile trupesti din afara.
Asadar, omul care traieste în Biserica Ortodoxa si calatoreste spre mântuire, adica spre unirea
sa cu Dumnezeu, trebuie sa treaca dincolo de toate puterile care vin din simtire (închipuirea, parerea
si gândirea). El trebuie sa omoare acele puteri pentru o clipa, facând mintea în stare sa fie luminata.
Caci toate celelalte puteri care îsi au obârsia în simtire sunt de fapt „coji” ale mintii, care întuneca
mintea si o fac moarta. Tocmai de aceea Sfântul Grigorie subliniaza în chip de cugetare ca isihia este
pentru noi parasirea celor simtite împreuna cu simtirea, înaltarea mai presus de gânduri, speculatii si
de toata cunoasterea omeneasca, precum si de gândirea însasi, dobândind astfel energia mintala,
adica o minte luminata. Astfel dobândim „necunoasterea” cea mai presus de cunoastere, cunoasterea
duhovniceasca, ce este mai înalta decât cea oferita de filozofia prin ratiune.
Maica Domnului, spune Sfântul Grigorie, stia ca, dintre toate puterile sufletului, numai
mintea se poate uni cu Dumnezeu si îl poate cunoaste pe Dumnezeu. Iata de ce ea si-a omorât
celelalte puteri, cautând doar aceasta viata a mintii. Astfel ca a parasit lumea, s-a retras dintre
oameni, iubind viata nevazuta de nimeni. Era desprinsa de legatura cu cele materialnice si a fost
chiar ridicata mai presus de îndragirea trupului si legatura cu el, unindu-si mintea cu trezvia si
dumnezeiasca rugaciune neîncetata, prin întoarcerea launtrica spre sine. Slobozita fiind de orice
gând, Maica Domnului a ajuns sa cunoasca o noua si negraita cale spre cer – calea linistirii mintii,
prin care a ajuns la vederea lui Dumnezeu. Astfel Maica Domnului s-a facut „norul cel cu totul
luminos al adevaratei ape a vietii, raza zilei celei de taina si caruta Cuvântului cea în chipul focului”.
Ceea ce s-a întâmplat cu Maica Domnului se întâmpla si cu fiecare sfânt. Numai prin acest
mestesug ortodox – mestesugul isihiei – omul se poate curati si poate ajunge la vederea lui
Dumnezeu. Si, de buna seama, vederea lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului.
- Faptul ca ati descris viata isihasta a Maicii Domnului a fost foarte ziditor, spuse Athanasie.
Este o pilda care arata cât de mult se deosebeste calea noastra de calea urmata de Maica Domnului.
Simt ca m-am folosit mult de analiza pe care ati facut-o, întrucât eu credeam ca omul ajunge la
cunoasterea lui Dumnezeu numai prin ratiune. Însa din viata Maicii Domnului se vede ca este nevoie
de alt drum. Noi divinizam ratiunea. Dar acum îmi dau seama ca tocmai acest mod de viata este
moartea noastra duhovniceasca. Va multumeasc ca m-ati învatat prin exemplul Preasfintei
Nascatoare de Dumnezeu. Îmi este limpede acum ca toti cei care o cinstim pe Maica Domnului nu
trebuie sa o facem doar închinându-ne în chip exterior, ci traind pe cât este cu putinta viata ei
isihasta.
Închipuirea
- Sunt cu totul de acord. Cred ca cinstirea noastra catre Nascatoarea de Dumnezeu trebuie sa
se arate în primul rând prin imitarea vietii sale isihaste. Ea ne-a aratat calea catre îndumnezeire. Am
staruit asupra isi-hasmului fiindca este foarte însemnat lucru pentru noi sa avem o imagine limpede
despre închipuire, gânduri si rugaciunea mintii, toate fiind legate în chip negativ sau pozitiv de viata
isihasta.
- Am dori sa înfatisati mai pe larg aceste subiecte ale vietii duhovnicesti, spuse Irina. Caci
este vadit ca sunt nedespartit legate de nevointa Bisericii. Pentru început, ati putea sa ne vorbiti mai
amanuntit despre închipuire? Toti suntem înrâuriti de lumea închipuirii, însa as putea zice ca noi,
femeile, suntem foarte mult stapânite de lumea închipuirii si traim în temnita ei.
- Într-adevar, închipuirea este printre temele carora le acordam o atentie si o importanta
deosebita. Metoda ascetica a Bisericii noastre tinteste sa ne scape de groaznica ei tiranie. Daca nu ma
44
însel, am vorbit despre închipuire acum câteva zile. Am spus ca este un fenomen de dupa cadere. Nu
este o însusire cu care a fost înzestrat omul odata cu zidirea sa, ci un fenomen de dupa cadere. Prin
urmare, mântuirea noastra este legata de iesirea de sub înrâurirea ei pricinuitoare de moarte. Dupa
Sfintii Parinti, închipuirea este o contemplare fara ipostas, care se pune în lucrare când gândirea se
afla în stare de inertie. Puterea închipuirii este hotarul între minte si simtire, asa cum am vazut mai
devreme. Obârsia închipuirii, maica ce o zamisleste, este simtirea. Omul vede, aude, gusta etc, iar
apoi închipuirea primeste experientele, le reface, le amplifica, le da culoarea potrivita si le pastreaza
spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am putea spune ca închipuirea este un
televizor color inventat înaintea celui real. Închipuirea sta împotriva rugaciunii curate si statornice.
Ea este „coaja” „functiei optice” a sufletului.
Sfintii Parinti deosebesc mai multe feluri de închipuire; însa, de obicei, se pomenesc patru.
Primul tip este legat de imaginile asa-numitelor pacate trupesti. Prin închipuire, simtirile aduc aceste
imagini în minte, continuând s-o tina în robie. Al doilea tip de închipuire este asa-numita visare.
Multor oameni le place sa viseze cu ochii deschisi, lasându-se purtati cu gândul în locuri ideale sau
chiar reale. Multi oameni, mai ales femeile, cad în aceasta stare. Al treilea tip este închipuirea
creatoare, care dezvolta civilizatia si arta. Oamenii încearca sa rezolve unele probleme sau sa înainteze
în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, caci, asa cum am spus, este o stare fireasca
dupa cadere. Dar trebuie subliniat ca este foarte primejdioasa pentru rugaciunea curata. Al patrulea
tip se înfatiseaza în straduinta noastra de a-L închipui pe Dumnezeu si puterile ceresti în chip
rational, facând speculatii despre Dumnezeu. Nici acest lucru nu este ortodox, fiindca, asa cum am
pomenit, teologul ortodox urmeaza alta metoda, metoda isihiei, spre a ajunge la partasia si unirea cu
Dumnezeu, dobândind astfel cunoasterea lui Dumnezeu. Mestesugul isihiei, cum am aratat deja, tine
de curatirea inimii, izbavirea de patimi, slobozirea de gânduri si închipuire.
- Ne puteti spune în cel fel dauneaza omului închipuirea ? – întreba Vasile. Cu alte cuvinte,
este ea o simpla urmare a caderii sau poate da nastere unor probleme grave pentru organismul nostru
duhovnicesc ?
- Fara îndoiala, închipuirea este un fenomen de dupa cadere si înfatiseaza starea jalnica
pricinuita de ea. Cu cât închipuirea cuiva este mai activa, cu atât mai mult dezvaluie faptul ca acel
om se afla într-o stare cazuta. Daca cercetam cu grija fiecare pacat al nostru, ne dam seama ca la
obârsia lui se afla închipuirea. Ea pune în miscare, înflacareaza, aduce imagini si stârneste mintea,
astfel încât, robita fiind, mintea cade în pacat. Închipuirea îmbolnaveste sufletul în întregime. Când
este stârnita, perverteste cu totul viata duhovniceasca. Vedem oameni care merg la biserica si vor sa
duca o viata crestineasca; dar continua totusi sa îsi cultive închipuirea. Si-L închipuie pe Dumnezeu,
si-i imagineaza pe îngeri, simt ca atunci când se roaga stau înaintea tronului lui Dumnezeu,
spunându-si rugaciunea catre El.
- Si nu este bine ?
- Nu, nu este bine. Este începutul unei anomalii duhovnicesti, poate chiar psihice, care poate
duce la naluciri si înselari. În Traditia Bisericii exista cazuri de calugari sau alti oameni care au cazut
în înselare sau chiar si-au pierdut mintile. Când ne rugam, dupa sfatul Sfintilor Parinti, încercam sa
ne pastram mintea curata, fara chipuri si fara forma, fara a primi nici o închipuire. Caci, în caz
contrar, rugaciunea face ca întregul nostru organism psihosomatic sa se îmbolnaveasca. Se poate ca,
la început, rugaciunea amestecata cu închipuirea sa ne fie folositoare; dar daca acest lucru continua,
ne poate pierde cu totul. Numai rugaciunea împreunata cu pocainta îl curateste pe om si-l uneste cu
Dumnezeu. În general, cred ca omul cu o închipuire deosebit de activa ajunge sa se îmbolnaveasca
duhovniceste, sufleteste si chiar trupeste. Astfel, nivelul activitatii închipuirii omului dezvaluie starea
sa. Daca observati oamenii bolnavi psihic sau vizitati asezamintele cu astfel de pacienti, va veti da
seama ca toti au o închipuire dezvoltata si activa.
- Si cum putem scapa de ea? – întreba Constantin, întrucât Ortodoxia este o stiinta a vindecarii
si un mestesug tamaduitor, trebuie sa aiba un anume tratament si pentru aceasta stare.
- Izbavirea de închipuire nu este despartita de mestesugul isihast pe care l-am deslusit mai
înainte, întâi ajungem constienti de necesitatea de a scapa de închipuire, iar apoi suntem în stare sa
folosim mijloacele potrivite spre a ne elibera. Întrucât închipuirea se trage din simtiri, trebuie sa ne
45
pazim simtirile. Trebuie sa privim si sa ascultam fara închipuiri, fara a pune în lucrare chipurile si
atâtarile simturilor. De pilda, sa presupunem ca vedem o imagine nepotrivita. Nu trebuie sa ne
întindem dincolo de ceea ce am vazut, nici sa pastram în noi amintirea sa mai mult timp. Când
amintirea vrea sa aduca înapoi imaginea sau atâtarea, chiar si atunci trebuie sa ne dam silinta sa o
alungam. Astfel, cu timpul, mintea se curateste de imaginile aduse de închipuire. Pe deasupra, este
nevoie de o spovedanie amanuntita a feluritelor noastre caderi, facuta la un duhovnic încercat.
Spovedania trebuie facuta în duh de adevarata si deplina pocainta. Pocainta nu trebuie sa
înceapa cu spovedania si sa se încheie dupa ea, ci trebuie sa premearga spovedaniei si sa urmeze si
dupa ea. Pocainta se împlineste prin schimbarea vietii. Deci pocainta, împreunata cu plânsul,
strapungerea si tânguirea cea întru Dumnezeu, este mistuitoarea oricarui chip si idol care patrund în
mintea noastra prin închipuire. Si nu numai atât, ci slobozeste pe om chiar de închipuire, caci
pocainta rastigneste si omoara închipuirea. Trebuie sa ne straduim sa nu îl „cream” noi pe Dumnezeu
sau sa-L cercetam în chip rationalist, ci sa tinem poruncile Lui, ajungând astfel la adevarata
cunoastere a lui Dumnezeu. Pe deasupra, întrucât închipuirea este strâns legata de gânduri (logismot)
-gândurile fiind în predania patristica o combinatie de imagine si concept – trebuie sa luptam si
împotriva gândurilor. Întreaga viata isihasta ne ajuta sa ne izbavim de lucrarea închipuirii. Desigur,
nu putem condamna acel tip de închipuire care face sa progreseze arta si civilizatia. Însa când omul
doreste sa dobândeasca curatirea launtrica si simtirea mintala a inimii, sa atinga partasia cu
Dumnezeu, urmând Maicii Domnului si tuturor Sfintilor, atunci trebuie sa se lepede si de acest tip de
închipuire. Însa aceasta nu este dat tuturor oamenilor.
Gândurile
- Când ati vorbit despre închipuire, ati pomenit termenul gânduri (logismot). Ati spus ca
gândurile sunt legate de închipuire, fiind alcatuite din concept si imagine. Într-adevar, acest aspect al
vietii duhovnicesti este foarte semnificativ. Multi dintre noi suntem robiti gândurilor. Este de ajuns
un gând ca sa ne enervam sau sa ne pierdem somnul. Cred ca amanun-tirea acestei laturi a vietii
launtrice ar fi foarte interesanta, caci am afla un alt aspect al lucrarii mintale launtrice.
- Voiam mai devreme sa ating acest subiect. Cred ca este unul dintre subiectele de temelie ale
vietii launtrice. Acum îmi dati prilejul sa tratez acest subiect care, desigur, apartine mestesugului
tamaduirii din Biserica Ortodoxa. Sfintii Parinti nu vorbesc despre conceptii (skepsis) ci despre
gânduri (logismoi).
- Care este deosebirea între conceptii si gânduri ? -întreba Parintele Filip.
- Conceptiile sunt sugestii rationale, pe când gândurile (logismoi) sunt sugestii rationale
combinate cu stimulii si imaginile corespunzatoare, aduse înauntru fie prin vedere, fie prin auzire, fie
prin amândoua. Cu alte cuvinte, gândurile sunt imagini si stimulari care întruchipeaza enunturile
corespunzatoare. De pilda, când ne vine în minte o imagine legata de slava, bogatie sau placere
senzuala, vine si gândul legat de acea imagine: „Daca faci asta, vei ajunge plin de slava, vei avea
putere, vei dobândi bani si nu vei mai avea nevoie de nimeni” etc. Tot acest proces se cheama gând.
Gândul este o sugestie care se poate transforma într-un pacat. Gândul este urmat de însotire
(syndyasmos), adica lupta între gând si libertatea omului; apoi vine învoirea, urmata de pofta, de savârsirea
cu fapta a pacatului si, în sfârsit, de alcatuirea patimii. Pe treapta însotirii, gândul încearca sa
stârneasca îndulcirea, astfel ca îndulcirea prinde mintea si îl robeste pe om. Gândurile, dupa
învatatura Parintilor, sunt simple si complexe. Cele simple sunt lipsite de patima, pe când cele
complexe sunt legate de patima si de înteles. Sfântul Maxim face deosebire între patima, înteles si
lucru. Aurul, femeia, barbatul etc. sunt lucruri. Întelesul este amintirea usoara, simpla amintire a
lucrurilor, iar patima este iubirea irationala a lucrurilor sau urarea lor necugetata.
- Unde îsi au obârsia gândurile ?
- Sfintii Parinti spun ca gândurile se zamislesc din multe pricini. Ei subliniaza mai ales patru:
întâi, voia fireasca a trupului; în al doilea rând, închipuirea prin simtiri a lucrurilor lumii; în al treilea
rând, cele mai înainte adunate în suflet; si în al patrulea, momelile dracesti. Cum vedeti, gândurile
pot fi iscate de multe pricini. Unele sunt bune, altele rele. Unele gânduri vin de la diavol si de la
46
patimi, iar altele vin de la Dumnezeu, îngeri si sfinti. De aceea am spus mai devreme ca deosebirea
gândurilor – daca ele sunt de la Dumnezeu sau de la diavol – este un dar dat oamenilor care au
dobândit cunoasterea lui Dumnezeu. Astfel, lucrarea parintelui duhovnicesc este sa deosebeasca
obârsia gândurilor si sa le vindece. Sfântul Si-meon Noul Teolog spune ca îti este îngaduit sa schimbi
duhovnicul atunci când nu este în stare sa deosebeasca gândurile; aceasta, desigur, pe lânga motivele
despre care vorbesc Sfintele Canoane ale Bisericii.
- Noi, oamenii de azi, spuse Parintele Filip, simtim foarte mult nebunia pierzatoare a
gândurilor. Suferim deoarece ne cultivam puternic ratiunea, îndestulându-ne toate simtirile si primind
de dimineata pâna seara imaginile aduse de ele. Auzim de la multi oameni de astazi: „Ma chinuie
gândurile”. Gândurile ne fac nervosi, ne înlatura somnul, ne strica legaturile cu alte persoane si chiar
pricinuiesc anomalii trupesti. Multi doctori îsi sfatuiesc pacientii sa nu gândeasca prea mult si sa nusi
fixeze mintea asupra unor anumite idei. Cunoastem aceste lucruri din propria experienta. Dar ce
spun Parintii despre urmarile gândurilor ?
- Sfintii Parinti s-au ocupat de razboiul launtric cu multe veacuri înaintea psihiatrilor. Ei au
analizat subiectul atât de amanuntit, încât este cu neputinta sa-l prezentam aici.
Gândurile se dezvolta pâna la pacat si patima. Si nu numai ca zamislesc patima, ci o si
întaresc. Patima prinde radacini puternice, iar omul îsi da seama ca este greu sa o mai preschimbe.
Gândurile ne fac efectiv sa putrezim. Ele prihanesc si otravesc sufletul; strica toate puterile sufletului
- cea poftitoare, cea întelegatoare si cea irascibila. Sfintii Parinti nu numai ca înfatiseaza caderile
personale datorate gândurilor, ci descriu si tulburarea legaturilor omului cu alte persoane. Multe boli
trupesti, asa cum ati observat, se datoreaza prezentei neînfrânate a gândurilor. Pe lânga toate acestea,
omul stapânit de gânduri pierde în-draznirea la Dumnezeu si partasia cu El. De aceea este trebuinta
de o truda istovitoare spre a scapa de gânduri. Întregul mestesug isihast înfatisat mai înainte – trezvia,
atentia, isihia si rugaciunea – ne ajuta cu adevarat sa ne eliberam de lucrarea gândurilor. Totodata
scapam si de pricinile gândurilor. Daca o anume persoana ne da bataie de cap, adica daca diavolul ne
ataca printr-un om sau un lucru, ne straduim sa înlaturam pricinile prin care vine ispita. Si întrucât un
gând patimas este însotirea patimii cu un înteles, încercam sa despartim patima de înteles prin
înfrânare si dragoste duhovniceasca, astfel încât întelesul sa ramâna un simplu gând, care nu este
pacat.
Totusi, daca nu putem scapa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai
sigura este marturisirea lor duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercam sa curmam gândurile. Daca
nu reusim, le alungam cu rugaciunea. Si daca nu reusim cu totul, iar gândul dainuie multa vreme,
atunci îl marturisim duhovnicului. în acest chip diavolul ascuns îndaratul gândului piere, cum piere
sarpele ascuns sub o piatra când se ridica piatra.
Patimile
- Ati spus ca atunci când gândurile dainuie în noi mai multa vreme si nu izbutim sa le
curmam sau sa le alungam prin metoda ortodoxa, ele se dezvolta pâna la pacat si patima, spuse Irina.
Ati putea fi mai explicit în ceea ce priveste patimile ? Ce anume sunt ele ?
- Acesta este unul din capitolele cele mai vaste din învatatura ascetica a Parintilor Bisericii.
Multi oameni, si chiar unele sisteme antropocentrice, vorbesc despre patimi, însa ele se înteleg foarte
diferit de Preda-nia Ortodoxa. De aceea cred ca trebuie sa spunem câteva lucruri; desigur, fara a
strabate în întregime acest urias subiect. Dupa învatatura Sfintilor Parinti, patimile nu sunt puteri care
au patruns în noi – si trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost strâmbate de pacat si
trebuie deci preschimbate. V-am explicat – când am vorbit despre sufletul omului – ca, în ceea ce
priveste latura patimitoare, el se împarte în trei puteri: întelegatoare, poftitoare si irascibila sau, cum
le mai numesc Sfintii Parinti, ratiunea/întelegerea, pofta si iutimea. Aceste trei puteri ale sufletului
trebuie întoarse catre Dumnezeu. Însa când ele se întorc împotriva lui Dumnezeu si împotriva fratilor
nostri, avem de-a face cu dezvoltarea patimilor. Deci patima este miscarea sufletului potrivnica firii.
Sfântul Ioan Sinaitul foloseste câteva exemple spre a lamuri acest lucru. Împreunarea trupeasca este
fireasca dupa cadere, pentru zamislirea copiilor; însa noi am schimbat-o spre curvie. Mânia este
47
fireasca spre a putea fi întoarsa împotriva diavolului; însa noi o folosim împotriva fratilor nostri.
Râvnirea este o putere fireasca în noi, spre a putea sa râvnim virtutile sfintilor si sa încercam sa le
dobândim; însa noi folosim aceasta putere împotriva fratilor nostri. Dorinta de slava este fireasca
pentru dorirea si tânjirea dupa împaratia Cerurilor; însa noi dorim lucruri desarte, vremelnice si
nevrednice. Mândria, însotita de slava, este fireasca, daca este folosita împotriva diavolilor. Bucuria
este fireasca doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu tinerea de minte a raului ca o
arma împotriva diavolilor. Am primit dorinta de adevarata desfatare, care este legata de bunatatile
cele vesnice; însa noi o folosim rau, întru neînfrânare. Deci patimile sunt puterile sufletului
functionând împotriva firii.
- Vorbind de energia sufletului potrivnica firii, rezulta implicit ca exista o energie dupa fire.
Cred ca daca se lamureste aceasta, subiectul va deveni mai usor de înteles. Nu spun ca nu s-a înteles
pâna acum, dar ar fi o sansa în plus sa-l cuprindem în întregime.
- Este gresit sa încerci a întelege totul rational, fara a dobândi încercarea care vine dinlauntrul
luptei duhovnicesti. Desigur, nu as zice ca învatatura aceasta nu este folositoare, însa pe lânga ea
trebuie sa cautam si o experiere personala. Altfel ne vom asemana unui general care a învatat
razboiul prin exercitii teoretice în biroul sau, însa nu cunoaste deloc lupta pe câmpul de batalie. Din
acest motiv, la armata, în afara de exercitiile teoretice, au loc si batalii simulate, spre a dobândi
experinta personala. Cred ca trebuie sa transferam acest lucru în cazul nostru. Stim ca viata
crestineasca este o lupta neîncetata împotriva vrajmasului mântuirii noastre. Simtamântul de a ne afla
în razboi este de absoluta trebuinta spre a putea sa devenim constienti de acea stare si sa ajungem la
luptele cele biruitoare; desigur, cu puterea harului dumnezeiesc, în orice caz, întorcându-ma la
întrebare, pot sa pomenesc un exemplu graitor folosit de Sfântul Maxim. Dupa el, cele trei puteri
firesti ale sufletului sunt ratiunea, pofta si iutimea. Lucrarea fireasca pentru ratiune este miscarea
catre Dumnezeu prin cunoastere; pentru pofta, sa fie purtata catre Dumnezeu prin tânjire; iar pentru
iutime, sa se straduiasca sa ajunga numai la Dumnezeu. Când aceste puteri lucreaza în chip firesc,
omul ajunge la vietuirea mai presus de fire, aceasta fiind dragostea, care nu este o stare abstracta, ci
are loc atunci când ratiunea, pofta si iutimea se unesc cu Dumnezeu. Viata în dragostea, numita
vietuire mai presus de fire, este urmarea vietii celei dupa fire. Si, de buna seama, viata dupa fire se
misca spre Dumnezeu. Astazi socotim ca viata fireasca înseamna ca omul sa traiasca fara Dumnezeu,
iar viata în Dumnezeu este numita nefireasca. Însa viata în Dumnezeu este viata dupa fire pentru cel
care traieste în Biserica si este însuflat de energia cea necreata a lui Dumnezeu. Puterile sufletului se
misca împotriva firii când ratiunea se însoteste cu necunoasterea de Dumnezeu, pofta cu iubirea de
sine, iar iutimea cu asuprirea celorlalti oameni. În aceasta stare omul este cu totul robit.
Vedeti acum ca Sfântul Maxim, alesul teolog si Parinte al Bisericii, nu urmeaza o teologie
academica? El nu este filozof, ci teolog ascetic. Studiindu-i învatatura, ca si învatatura tuturor
Sfintilor Parinti, ne dam seama ca teologia este legata de nevointa, iar nevoin-ta este adevarata
metoda care îl duce pe om la o teo-loghisire sigura.
- Exista vreo clasificare a patimilor? Sau, altfel spus, se pot împarti patimile în anumite
categorii ? -întreba Parintele Filip.
- Sigur ca se pot. Sfintii Parinti vorbesc despre asemenea categorii. Patimile se împart dupa
latura din care le privim. O astfel de împartire este cea între patimi trupesti, care tin de trup, si patimi
sufletesti, tinând de suflet. Fara îndoiala, atât trupul, cât si sufletul participa la formarea si
dezvoltarea patimilor, dar le împartim astfel prin pogoramânt, spre a cerceta mai bine lucrurile. O
alta împartire este cea între patimile care se ivesc la monahi si cele care apar la mireni. Monahii sunt
luptati de anumite patimi iar oamenii din lume de altele, neexcluzând ca unele sa fie comune atât
monahilor, cât si mirenilor. Alta împartire se face dupa felul dezvoltarii lor: unele patimi se cheama
„maici”, altele „fiice”, fiind nascute de cele dintâi. De pilda, slava desarta naste fie mândria, fie
negrijania, fie multa-vorbire. Hula este odrasla mândriei. Exista si unele patimi care apar la o anume
vârsta. Sfântul Grigorie Palama spune ca, pe masura cresterii omului, la vârsta prunciei apar întâi
patimile care tin de partea poftitoare a sufletului, anume iubirea de avutie si zgârcenia, si de aceea
copiii mici sunt atât de posesivi. Apoi se dezvolta patimile puterii întelegatoare a sufletului: iubirea
de slava, manifestata în împodobirea trupului, haine extravagante si aratarea virtutilor. În adolescenta
48
se dezvolta patimile partii irascibile a sufletului, adica lacomia, care este obârsia tuturor pacatelor
trupesti.
- Ne putem vedea limpede patimile ? Este posibil sa ne dam seama de care patimi suntem
stapâniti ?
- Este destul de greu. Unele patimi, precum mânia, sunt usor de aflat. Însa sunt si patimi care
nu sunt usor de descoperit, deoarece sunt acoperite de aparente virtuti. De pilda, patima iubirii de
desfatare poate fi ascunsa de o paruta înfatisare a dragostei. Pretindem ca iubim cu adevarat pe
cineva, însa sub aceasta paruta dragoste se poate ascunde o patima îngrozitoare. De multe ori lacomia
zace îndaratul virtutii râvnei, iar trufia se ascunde îndaratul tacerii. De aceea este nevoie de un
duhovnic cu discernamânt si încercat, spre a putea deosebi patimile noastre, astfel încât sa putem
lupta împotriva lor si sa ne straduim întru vindecare.
- Tocmai aici ajungem la un punct interesant, spuse Parintele Filip. Caci, asa cum bolnavului
nu îi este de ajuns sa-si cunoasca boala, ci trebuie sa purceada la tamaduirea ei, acelasi lucru este
valabil si pentru patimi – atât cele trupesti, cât si cele sufletesti. Am dori deci sa ne descrieti
mestesugul tamadurii lor.
- Lupta cu patimile este grea si primejdioasa, tocmai pentru ca ele sunt împletite cu virtuti si
tin de vârsta omului si de felul sau de trai. Asadar, prezentarea subiectului într-o convorbire nu este
un lucru usor. Totusi pot arata câteva principii generale de vindecare, însa este necesar sa subliniez
ca avem trebuinta de un preot-tamaduitor care sa ne tamaduiasca de starile demonice ale patimilor.
a) Un principiu general spune ca tamaduirea nu înseamna eliminarea patimilor, ci
preschimbarea lor. Întrucât patimile sunt miscarea energiilor sufletului împotriva firii, ele trebuie
facute sa se miste potrivit cu firea. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca sa-L dorim pe El, însa noi am
întors-o spre cele zidite. Acum trebuie s-o preschimbam, trebuie s-o întoarcem din nou catre
Dumnezeu. Ea trebuie sa se faca „patima despa-timita”. Acelasi lucru trebuie facut cu toate patimile.
b) Reorientarea energiilor sufletului se lucreaza prin energia lui Dumnezeu, dar si cu
împreuna-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate savârsi.
c) Primim puterea si harul lui Dumnezeu prin rugaciune si, mai ales, prin taina spovedaniei.
Dam mare însemnatate si întâietate acestui lucru. Stim din experienta personala ca spovedania – mai
ales spovedania curata – îl usureaza pe om. Daca învatam sa ne deschidem lui Dumnezeu, scapam de
multe probleme care sunt urmarea izolarii launtrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocaintei,
este încetarea monologului cu sine si deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.
d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreste cel mai mult, calauziti fiind de parintele
duhovnicesc. Fiecare om are o patima mai puternica decât celelalte, care-l tine legat de pamânt si nul
lasa sa se deschida lui Dumnezeu. Ne dam multa osteneala sa luptam împotriva acelei patimi, care
poate fi maica celorlalte. Deci când luptam cu acea patima, le tamaduim si pe celelalte.
e) Nu trebuie sa ne hranim patimile. Când suntem constienti de o patima, încercam sa o
lipsim de tot ce o întareste. Astfel, încet dar sigur, se ofileste si moare. Parintii spun ca, daca avem o
fiara salbatica în cusca si nu o hranim în fiecare zi, ea se îmbolnaveste si moare. Asa facem si cu
patimile. Încercam sa nu le hranim, adica oprim gândurile si pricinile care le atâta.
f) La început ne luptam sa curmam patimile lucratoare. Când spunem patimi lucratoare
întelegem acele patimi care încearca sa se vadeasca în afara. De pilda, cineva este stapânit de patima
mâniei. Mai întâi, când simte mânie, încearca sa nu o vadeasca si face aceasta o bucata de vreme.
Chiar si acest fapt este o treapta a despatimirii; iar când reuseste, încearca sa nu mai simta mânia nici
în inima sa. În continuare, urmareste s-o preschimbe în urare a pacatului, dar si în dragoste adevarata,
nepatimasa, fata de oamenii care îl amarasc.
g) Cultivam virtutile corespunzatoare. Luptam împotriva mândriei atunci când încercam sa
traim în smerenie.
h) În învatatura patristica exista îndrumari anume de lupta împotriva fiecarei patimi. Totusi
aceeasi patima are trebuinta de un tratament diferit la fiecare persoana. Doi oameni au patima
mâniei; unul se poate tamadui prin isihie, celalalt prin ascultare. Din aceasta pricina, acelasi sfat,
aplicat aceleiasi patimi, poate fi leac unuia si otrava altuia. Deci este nevoie de un tamaduitor
49
încercat, iscusit în acest razboi si luminat de Dumnezeu, spre a da, de fiecare data, leacul potrivit
fiecarui om în parte.
Nu va voi obosi mai mult cu acest subiect. În orice caz, trebuie sa spun ca atunci când cineva
se lupta cu patimile, ajutat de energia lui Dumnezeu, de îndrumarea duhovnicului, de viata
sacramentala a Bisericii si de propria viata de nevointa, el reuseste sa le preschimbe, ajungând la
nepatimirea cea dupa Dumnezeu.
Nepatimirea
- Nepatimirea ar fi deci omorârea partii patimi-toare a sufletului ? – întreba Athanasie.
Aceasta parere este sustinuta de filozofii stoici, ca si de multe religii orientale contemporane. Cum
defineste Ortodoxia nepatimirea ?
- Din cele spuse înainte este vadit ca, dupa învatatura ortodoxa, nepatimirea nu înseamna
omorârea aspectului patimas al sufletului, cum învata filozofii stoici, ci preschimbarea puterilor
sufletului. Astfel, nepatimirea nu este o stare negativa, ci în primul rând una pozitiva. Este
întoarcerea puterilor sufletului spre Dumnezeu si umplerea omului de harul lui Dumnezeu.
Nepatimirea nu este nicidecum ceva static, ci o evolutie dinamica. Parintii vorbesc de mai multe trepte
ale nepatimirii. Sfântul Maxim Marturisitorul vorbeste de patru trepte. Întâia nepatimire este cea
începatoare, adica oprirea de la lucrarea patimii. În aceasta stare, omul se fereste sa faptuiasca
luându-se dupa pornirile sufletului. A doua nepatimire, care se întâlneste la oamenii virtuosi, este
scoaterea gândurilor patimase din minte. A treia nepatimire se vadeste la oamenii îndumnezeiti, a
caror dorinta ramâne cu totul nemiscatoare spre patimi. A patra nepatimire este a celor desavârsiti.
Ea este deplina curatire, chiar si de închipuire. Aceasta ultima treapta este a teologilor, cei care au
ajuns la partasia cu Dumnezeu si deci au fost izbaviti chiar si de închipuire. Însa vorbind despre
nepatimire, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca exista adevarata nepatimire si falsa nepatimire.
Adevarata nepatimire este atunci când omul se umple de harul lui Dumnezeu si se face templu al
Duhului Sfânt. Falsa nepatimire este o mestesugire a diavolului spre a-l face pe om sa se socoteasca
nepatimitor, atacându-l apoi întru deplina sa pierzanie duhovniceasca. Doar adevarata dragoste poate
deosebi între adevarata si falsa nepatimire. Si, fireste, dragostea de Dumnezeu si de aproapele, care
dezvaluie preschimbarea patimilor, este semn ca omul s-a facut templul Duhului Sfânt. Atunci
lucreaza în el rugaciunea neîncetata.

Viata sacramentala si ascetica

- Vorbiti adesea despre rugaciune, mai ales de asa-numita rugaciune a mintii, spuse Vasile.
Nu-mi pot ascunde necontenita uimire. Cu riscul de a deveni obositor, nu pot sa nu va întreb ce este,
de fapt, rugaciunea mintii.
- Nu sunteti obositor. Nu-mi pricinuiti nici un fel de osteneala, caci ne dati prilejul sa
analizam mai amanuntit unele subiecte ale vietii duhovnicesti, care sunt cu totul vitale. Ceea ce ma
mâhneste este faptul ca dati glas unei anume mentalitati a multor oameni care, pot spune, alcatuiesc
un fel de scoala. Cu alte cuvinte, unii oameni, aparent buni crestini, cred ca o viata morala si
participarea la Tainele Bisericii sunt de ajuns, tagaduind cu totul întreaga viata isihasta a Bisericii. Si,
fireste, când spunem ca un om nu are cugetul Bisericii, nu întelegem faptul ca nu se supune pastorilor
Bisericii – caci în aparenta o face – ci întelegem ca nu primeste întreaga învatatura a Bisericii.
Biserica Ortodoxa se cheama soborniceasca sau universala, fiindca are întregul adevar despre
mestesugul tamaduirii omului. Când tagaduim un aspect al acestei predanii, nu avem cugetul
Bisericii, chiar daca suntem preoti si pastori ai poporului lui Dumnezeu.
- Altfel spus, tagaduiti faptul ca Tainele Bisericii îl îndumnezeiesc pe om, mai ales Taina
Sfintei Euharistii, care este Taina fundamentala a Bisericii ? Tagaduiti faptul ca oamenii care iau
parte la aceste Taine, si mai ales la dumnezeiasca Euharistie, si se împartasesc cu Trupul si Sângele
lui Hristos sunt îndumnezeiti ?
50
- Doamne fereste, nu tagaduiesc acest lucru. Daca as fi spus asa ceva, nu as fi fost preot, nu as
fi fost ortodox. însa vreau sa subliniez ca viata sacramentala a Bisericii nu este despartita de viata sa
ascetica. Observ cu dezamagire ca, în multe carti recente, Taina dumnezeiestii Euharistii este
prezentata astfel încât rezulta ca participarea la ea si împartasirea cu Trupul si Sângele lui Hristos
sunt cele ce-l îndumnezeiesc pe om. Fara îndoiala, dumnezeiasca Euharistie este Taina care
deosebeste clar Biserica de alte religii. Dar, izolata de întreaga sa metoda de tamaduire, dumnezeiasca
împartasanie nu numai ca nu îndumnezeieste, ci osândeste. În acest caz, harul lui Dumnezeu
lucreaza în chip pedepsitor. Mi s-a întâmplat sa aud predici ortodoxe unde se spunea ca
dumnezeiasca împartasanie îl mântuieste pe om si-l duce la îndumnezeire, si deci toti trebuie sa ne
împartasim în fiecare duminica etc. Însa întreaga Predanie a Bisericii învata ca, daca Tainele sunt
izolate de treptele vietii duhovnicesti, curatirea, luminarea si îndumnezeirea, ele nu-l pot ajuta pe om.
Sfintii Parinti spun ca dumnezeiasca Împartasanie presupune nevointa si este legata de nevointa.
Nevointa, asa cum am descris-o aici, precede si urmeaza dumnezeiasca Euharistie. De aceea nu vad
ce rost are sa scoti în evidenta numai Tainele, dispretuind viata de nevointa.
Rugaciunea mintii si rugaciunea ratiunii
- Aveti dreptate, Parinte Hierotheos. Totusi cum legati rugaciunea mintii cu Tainele ? Sau,
mai curând, revenind la întrebarea lui Vasile, ce este de fapt rugaciunea mintii ?
- Sunt nerabdator sa raspund întrebarii. M-am abatut doar o clipa de la subiect, spre a-mi
arata durerea de a vedea aceasta partialitate. Deci vorbind de rugaciunea mintii (noera prosevbi),
trebuie s-o deosebim de rugaciunea rationala sau întelegatoare (logiki pros-evhi) sau slujirea
întelegatoare (logiki latria). Caci, într-adevar, rugaciunea ratiunii este un lucru, iar rugaciunea mintii,
numita si rugaciunea inimii, este altul.
- Putem lega aceasta distinctie de cea dintre ratiune si minte, pe care ati facut-o acum câteva
zile, spuse Athanasie.
- Este adevarat. Asa cum functia ratiunii este un lucru, iar functia mintii altul, la fel
rugaciunea ratiunii este diferita de rugaciunea mintii. Se poate spune ca, la început, rugaciunea este
slujire întelegatoare si, treptat, se face rugaciune mintala sau rugaciune a inimii, pe masura
descoperirii propriei minti si slobozirii sale de ratiune. Rugaciunea întelegatoare este plina de chipuri
si cugete, pe când rugaciunea mintii este curata si sloboda de chipuri si închipuiri. Rugaciunea
întelegatoare lucreaza prin stradania omului de a se concentra, pe când rugaciunea mintii este o stare
de sine lucratoare, insuflata de Preasfântul Duh. Rugaciunea întelegatoare lucreaza când omul este pe
treapta curatirii, înainte chiar de a fi curatit, pe când rugaciunea mintala este starea celui aflat pe
treapta luminarii mintii. Apostolul Pavel face aceeasi deosebire: „Pentru ca de ma voi ruga cu limba,
duhul meu se roaga, iar mintea mea fara de roada este. Ce dar este? Ruga-ma-voi cu duhul, ruga-mavoi
si cu mintea; cânta-voi cu duhul, cânta-voi si cu mintea” (1 Cor. 14, 14-15). În acest pasaj
apostolic, cuvântul duh înseamna darul vorbirii în limbi, care se lucreaza în inima, iar minte
înseamna ratiune. Deci aici Apostolul Pavel se refera la rugaciunea mintii si la rugaciunea
întelegatoare. În adunarea madularelor Bisericii, rugaciunea de obste este si trebuie sa fie slujire
întelegatoare. Nimanui nu i se îngaduie sa faca ce vrea sau chiar sa fie izolat de ceilalti. Însa când
cineva se roaga lui Dumnezeu în chip personal, în ascuns, de îndata ce si-a descoperit mintea, trebuie
sa se roage în inima, în chip mintal.
- Ati pomenit de darul limbilor, spuse Constantin, în Biserica din vechime exista acest dar.
De ce astazi a disparut ?
- Cine v-a spus ca a disparut ?
- Dar astazi nu se mai vad oameni care vorbesc în limbi straine.
- Darul limbilor nu era dat crestinilor numai spre a vorbi în limbi straine. Se întâmpla,
desigur, si asta, fiind ceva dat de energia lui Dumnezeu, astfel ca Biserica sa se întareasca. Asa cum
desluseste Sfântul Ioan Gura de Aur, când Biserica a fost întarita si adevarata credinta încuviintata,
acest dar nu a mai fost de trebuinta. Minunile sunt mai ales pentru cei lipsiti de credinta. Din aceasta
51
pricina Sfântul Ioan Gura de Aur învata ca inexistenta acestui dar astazi este semnul sporirii si
statornicirii credintei.
- De ce ati spus mai înainte „Cine v-a spus ca acest dar a disparut ?”
- Nu m-ati lasat sa termin. Darul vorbirii în limbi straine era împreunat cu rugaciunea
launtrica neîncetata. Apostolul Pavel spune în chip graitor: „Pentru aceasta si Dumnezeu pre Dânsul
au prea înaltat, si au daruit Lui nume care este peste tot numele: ca întru numele lui Iisus tot
genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamântesti, si al celor de dedesubt; si toata limba sa
marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatal” (Filip. 2, 9-11). În acest
pasaj apostolic este vadita legatura rugaciunii mintii în numele lui Hristos cu expresia toata limba.
Numele lui Hristos – care este rostit în inima si este un semn al energiei lui Dumnezeu în noi, semnul
ca ne-am facut templu al Duhului Preasfânt – este o mare putere care supune toate celelalte puteri si,
fireste, pe stapânitorul lumii acesteia, diavolul. Aceasta este rugaciunea mintii. Apostolii cunosteau
rugaciunea launtrica. Apostolul Pavel este foarte explicit: „Ci va umpleti de Duhul, vorbind între voi
în psalmi, în laude si cântari duhovnicesti, laudând si cântând întru inimile voastre Domnului” (Efes.
5, 18-19). Rostirea de psalmi si cântarea de laude si cântari duhovnicesti este rugaciunea mintala,
care se lucreaza în inima prin energia Preasfântului Duh. Acest dar nu a pierit nicicând din Biserica.
Tocmai de aceea putem spune cu siguranta ca cei care au rugaciunea mintii sau a inimii au darul
vorbirii în limbi, fiindca ei vorbesc în „limbile” îngerilor.
- Apostolul Pavel porunceste crestinilor sa se roage neîncetat, spuse Parintele Filip. Oare acea
rugaciune este rugaciunea mintii sau a inimii ?
- Într-adevar, este rugaciunea mintii. Este un îndemn catre crestinii din Tesalonic: „Pururea
va bucurati. Neîncetat va rugati” (1 Tes. 16-17). Este foarte important sa se spuna ca rugaciunea
mintii este o îndatorire si pentru mireni, pentru crestinii care traiesc în lume. Pe atunci, de buna
seama, nu exista monahism, ci toti crestinii duceau viata monahiceasca. Toti cei care primisera
botezul prin apa si apoi Botezul prin Duhul erau temple ale Duhului Sfânt si aveau cu siguranta
rugaciune mintala launtrica.
- Totusi cum poate avea cineva pomenirea neîncetata a lui Dumnezeu ? Cum se poate ruga
cineva neîncetat în inima ? Nu este oare stânjenit de îndeletnicirile sale de fiecare zi ?
- Întrucât distingem mintea de ratiune si, desigur, rugaciunea mintii de rugaciunea întelegerii,
putem spune ca cele doua lucrari se pot desfasura în paralel. Ratiunea se ocupa de cele pamântesti
sau de slujirea întelegatoare; în acelasi timp, mintea poate avea necontenita pomenire a lui
Dumnezeu, rugându-se mereu. Când Sfintii Parinti spun ca trebuie sa lepadam toate gândurile, ei
înteleg mai ales ca trebuie sa ni le scoatem din minte, iar aceasta este de fapt curatirea mintii. Toate
gândurile parasesc mintea, ramânând acolo pomenirea lui Dumnezeu, numele lui Hristos, rugaciunea
numindu-se rugaciune de un singur gând; însa ratiunea poate avea gânduri.
- Lucrurile acestea nu se pot întelege.
- Adevarat, nu se pot întelege, pentru ca nu avem o experienta pe masura lor. însa cei care au
asemenea experienta spun ca, aflându-se în starea luminarii mintii, omul se ocupa de grijile
pamântesti fara ca mintea sa sa înceteze a se ruga. Si nu numai ca mintea se roaga, ci si asculta
rugaciunea care se rosteste în inima. Am sa amintesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, ca sa va
arat ca toate acestea nu sunt învataturi noi, iesite din speculatiile noastre. într-o scrisoare catre
Sfântul Grigorie Teologul, el descrie starea isi-hiei mintii, starea în care mintea este luminata, având
pomenirea neîncetata a numelui lui Hristos. Sfântul Vasile spune ca mintea nu trebuie sa rataceasca,
ci trebuie îndreptata catre Dumnezeu si numai Dumnezeu sa locuiasca în ea. Trebuie sa ne tinem
mintea în starea isihiei. Aici nu se refera la ratiune, ci la minte. Mintea nu trebuie sa se raspândeasca
în lume prin simturi, nici sa se împrastie în afara, ci trebuie sa se întoarca spre sine si de acolo sa urce
la Dumnezeu. Aceasta este miscarea ciclica a mintii. În continuare, Sfântul Vasile cel Mare învata:
„Salasluirea launtrica a lui Dumnezeu aceasta este: sa-L avem pe Dumnezeu în noi însine statornicit
cu pomenirea”. Cea mai puternica dovada ca Dumnezeu salasluieste în inima noastra este atunci când
rugaciunea mintii lucreaza în noi neîncetata pomenire a lui Dumnezeu. Iar templu al lui Dumnezeu
ne facem atunci „când urmarea pomenirii nu se întrerupe de grijile pamântesti, nici se mai clatina
mintea de suferintele venite pre neasteptate”. Aici se vadeste limpede duhul isihiei mintii. Sfântul
52
Vasile cel Mare nu spune ca rugaciunea mintii lucreaza când înceteaza grijile pamântesti, nici ca
rugaciunea mintii înceteaza când suntem necontenit ocupati cu treburile din afara, ci ca mintea are
neîncetata pomenire a lui Dumnezeu în ciuda tuturor grijilor pamântesti. Deci mintea este orânduita
du-hovniceste, iar aceasta orânduire este principalul tel al mestesugului ortodox de tamaduire.
Urmarim sa ne punem mintea în rânduiala, astfel încât ea sa se lumineze si omul sa devina bun
calugar, bun sot, bun parinte si bun coleg.
- Însa asta este starea crestinilor desavârsiti, spuse Vasile.
- Nu este starea celor desavârsiti. Asa cum am spus înainte, este treapta luminarii mintii; si
exista multi crestini care au parte de experierea ei când încep cu mare râvna viata duhovniceasca. Li
se da ca un dar, spre a-i face în stare sa-si urmeze viata duhovniceasca si sa faca din ea o stare
permanenta. În orice caz, rugaciunea mintii este una din primele trepte ale vederii lui Dumnezeu.
Oricine îsi curateste mintea prin pocainta si prin întreaga predanie de nevointa a Bisericii se
lumineaza, iar rugaciunea mintii porneste de îndata. Tot din aceasta stare omul poate ajunge la
vederea Luminii necreate, daca voieste Dumnezeu. Vederea poate fi de scurta sau de lunga durata,
omul întorcându-se de îndata la starea rugaciunii mintii. Cu alte cuvinte, rugaciunea mintii -
rugaciunea inimii -este o stare permanenta pentru adevaratii crestini care sunt botezati si cu Botezul
Duhului. Exista chiar multi Parinti deosebitori care, studiind scrierile altora, sunt în stare sa discearna
daca scriitorul era pe treapta curatirii, a luminarii sau a vederii lui Dumnezeu. Treapta cea mai înalta
a vederii dumnezeiesti se cheama rapire; omul este înaltat în Rai si aude cuvinte negraite. Se poate ca
în timpul luminarii si vederii duhovnicesti sa vada slava lui Dumnezeu, fiind în acelasi timp constient
de realitatea înconjuratoare. Se poate întâmpla sa vada doua lumini, cea dumnezeiasca si cea creata,
asa cum cei trei ucenici pe Muntele Tabor au zarit slava fetei lui Hristos si au spus: „Bine este noua a
fi aici”. Însa nu ar fi putut spune acelasi lucru când norul luminos i-a umbrit pe ei si au cazut cu
fetele la pamânt.
- Cum putem deosebi rugaciunea întelegerii de rugaciunea mintii ? Exista semne
deosebitoare?
- Fara îndoiala ca exista. Atâta vreme cât ne luptam cu patimile, rugaciunea mintii nu este
lucratoare în inima noastra. Chiar de avem pomenire neîncetata a lui Dumnezeu, adica rostirea
repetata a rugaciunii, ea este rugaciune a întelegerii. Rugaciunea este rostita de ratiune, nu de inima.
Însa când se pune în lucrare rugaciunea mintii, nu numai ca ne îndepartam de pacat, ci si pacatul fuge
de la noi, si astfel putem trai ne-patimirea. Patimile nu mai sunt lucratoare. Se vadeste adevarul celor
spuse de Apostolul Pavel: „Cu duhul sa umblati si pofta trupului nu o veti savârsi” (Galat. 5, 16). De
asemenea, marturisirea lui Hristos este semn ca rugaciunea mintii este lucratoare. Când cineva se
leapada de Hristos, nu are rugaciunea mintii. Când mucenicii sufereau mucenicia, se aflau în starea
vederii lui Dumnezeu, ale carei prime trepte cuprind si luminarea mintii, adica rugaciunea launtrica
neîncetata, însa crestinii care au fost dusi la judecata si s-au lepadat de Hristos, au fost scosi din
Biserica, fiind nevoiti sa urmeze un nou tratament întru pocainta, spre a se uni din nou cu Biserica si
a se face iarasi madularele ei. Dupa împlinirea tratamentului, li se dadea Sfânta Mirungere. De ce ?
Pentru ca lepadarea de Hristos însemna ca ei nu avusesera rugaciunea mintii si nu ajunsesera la
luminarea mintii. Ungerea cu Sfântul Mir, numita în latina confirmatio, era încredintarea ca aveau
rugaciunea mintii.
Tocmai de aceea Biserica îi primea întru pocainta pe cei care devenisera musulmani, adica siau
schimbat credinta, aplicându-le însa un întreg tratament. De multe ori, când acesti oameni
ajungeau la luminare si aveau rugaciunea mintii, duhovnicul le dadea dezlegare sa marturiseasca
faptul ca sunt crestini si sa sufere mucenicia pentru Hristos. Altfel nu le-ar fi dat dezlegare, chiar
daca ar fi cerut-o mereu. Din aceasta pricina, Biserica din vechime era foarte stricta si canonisea cu
asprime fiecare pacat. Caci fiecare pacat este lepadare de Hristos si arata ca omul a cazut în
întunecarea mintii. Prin urmare, pocainta nu este nimic altceva decât ajungera omului la luminarea
mintii si rugaciunea neîncetata a mintii înlauntrul sau. Cano-nisirea are acest caracter tamaduitor.
Astfel, existau mai multe trepte de pocainta: treapta celor care stateau în afara bisericii,
cerând iertare de la crestini; a celor care stateau în biserica, împreuna cu catehumenii; altii participau
la slujbe stând în genunchi pâna la începerea liturghiei credinciosilor, dupa care paraseau biserica
53
împreuna cu catehumenii. O alta categorie de pocaiti puteau ramâne în biserica pâna la sfârsitul
dumnezeiestii Liturghii, însa fara a primi Sfânta împartasanie. Prin urmare, este limpede ca Sfânta
împartasanie nu e un simplu act, ci presupune o întreaga metoda de nevointa. Dumnezeiasca
împartasanie îl ajuta pe om dupa starea sa duhovniceasca: îl curateste când încearca sa se curateas-ca,
îl întareste sa ramâna pe treapta luminarii si îi sporeste sau îi pastreaza vederea lui Dumnezeu, când
se afla pe treapta îndumnezeirii. În orice caz, ca sa ne întoarcem la subiectul care ne preocupa aici,
rugaciunea mintii, care este unul din primele niveluri ale vederii lui Dumnezeu, aduce întâia
cunoastere a lui Dumnezeu.

4. Cunoasterea lui Dumnezeu

- Ati vorbit despre cunoasterea lui Dumnezeu. Profit de acest prilej pentru a pune o întrebare,
interveni Athanasie. Ni s-a spus înca de când eram mici ca a-L cunoaste pe Dumnezeu înseamna a
studia si a învata despre Dumnezeu: cu cât studiem mai multe carti, cu atât dobândim mai multa
cunoastere a lui Dumnezeu. Ce parere aveti?
Cunoastere fireasca si duhovniceasca
- Am spus deja la începutul convorbirii ca exista doua feluri de credinta: credinta din auzire si
credinta din vedere. Aceasta presupune si doua tipuri de cunoastere: cunoasterea fireasca, ce începe
prin studiere, contemplarea firii, felurite semne si minuni, si prin primirea Descoperirii facute
sfintilor. Mai exista apoi cunoasterea duhovniceasca, ce se naste din partasia cu Dumnezeu. Prima
cunoastere naste credinta, a doua se naste din credinta, din credinta întemeiata pe vedere
dumnezeiasca. Când spunem ca rugaciunea ne daruieste cunoasterea lui Dumnezeu, întelegem,
desigur, cunoasterea duhovniceasca – roada a vederii dumnezeiesti. Când omul ajunge la luminarea
mintii, în inima sa tâsnind neîncetata rugaciune a mintii, el dobândeste cunoasterea lui Dumnezeu,
care este par-tasie si unire cu El. Cunoasterea care precede credinta este un lucru, iar cunoasterea
nascuta din credinta este altul, ne învata Sfântul Isaac Sirul. Prima se cheama cunoastere fireasca, cea
din urma se cheama duhovniceasca.
- Îmi amintesc, spuse Parintele Filip, ca în cartea dumneavoastra, Psihoterapia ortodoxa,
exista un întreg capitol în care analizati cunoasterea lui Dumnezeu în învatatura Sfântului Isaac Sirul
si a Sfântului Grigorie Palama. Ati putea, va rog, sa pomeniti aici câteva pareri mai deosebite ale
celor doi Parinti despre acest subiect vital ?
- Într-adevar, în cartea mea exista un capitol intitulat Gnoseologie ortodoxa, pe care l-am
asezat la sfârsit, deoarece cred ca omul dobândeste cunoasterea lui Dumnezeu pe masura tamaduirii
sale si a starii sale duhovnicesti. Un începator în ale vietii duhovnicesti experiaza diferit cunoasterea
lui Dumnezeu fata de cineva care este la mijlocul caii sale duhovnicesti sau fata de cel care este
înaintat duhovniceste. Deci cunoasterea de Dumnezeu, dobândita de cineva, corespunde starii sale
duhovnicesti. Vom spune întâi câteva lucruri despre învatatura Sfântului Isaac Sirul si apoi despre
cea a Sfântului Grigorie Palama.
Cele trei feluri de cunoastere, dupa Sfântul Isaac Sirul
Sfântul Isaac Sirul învata ca exista trei feluri de cunoastere, corespunzând împartirii în trup,
suflet si duh. Fireste, nu este vorba de asa-numita tripartitie a omului, fiindca duhul nu este o energie
anume a omului, ci este Duhul Sfânt. La fel cum sufletul este viata trupului, la fel si Duhul Sfânt este
viata sufletului. Deci exista o cunoastere trupeasca, o cunoastere sufleteasca si o cunoastere
duhovniceasca.
Cunoasterea trupeasca este strâns legata de studierea întelepciunii si cunoasterii omenesti,
de dorintele trupesti, de satisfacerea patimilor iubirii de desfatare, lacomiei si iubirii de slava. Este
cunoastere omeneasca, deoarece se ocupa cu inventarea si cultivarea artelor, stiintelor si învataturii.
Este cunoasterea care caracterizeaza întregul nostru învatamânt. Sfântul Isaac arata ca cultivarea
54
numai a acestui fel de cunoastere pricinuieste teama si tulburare, întristare si deznadejde, lasitate în
fata oamenilor, întemeierea pe ratiune si puterile omenesti, frica de moarte si de demoni. Este o
cunoastere care-l face pe om sa para puternic, raportat la aproapele sau, însa cu totul slab fiintial,
raportat la Dumnezeu si chiar la diavol. Este cunoasterea care se cultiva si astazi si care pricinuieste
teama, nesiguranta, rautate si îndârjire.
Cunoasterea sufleteasca este atunci când omul înceteaza sa mai dea o mare însemnatate
ratiunii si purcede la împlinirea poruncilor lui Hristos. Postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei
Scripturi, dobândirea virtutilor, lupta si stradania împotriva patimilor -toate sunt roadele acestei
cunoasteri. Duhul Sfânt desavârseste aceasta cunoastere, însa este trebuinta si de împreuna-lucrarea
omului, ca sa se vadeasca libertatea sa.
Cunoasterea duhovniceasca este starea vederii duhovnicesti, când omul vede în chip
nevazut, aude în chip neauzit si întelege în chip neînteles slava lui Dumnezeu. Tocmai atunci
întelegerea înceteaza si, chiar mai mult, omul întelege ca nu întelege. Odata cu vederea Luminii
necreate, omul vede îngeri si sfinti si, îndeobste, experiaza partasia cu îngerii si cu sfintii. Atunci se
încredinteaza ca învierea exista. Aceasta este cunoasterea duhovniceasca, pe care au avut-o toti sfintii
prooroci, apostoli, mucenici si nevoitori, precum si toti sfintii Bisericii. învataturile sfintilor sunt
vlastarul cunoasterii duhovnicesti. Si, fireste, cum am spus mai devreme, cunoasterea duhovniceasca
este roada vederii lui Dumnezeu.
- Ati pomenit mai înainte ca Sfântul Isaac Sirul deosebeste cunoasterea fireasca de
cunoasterea duhovniceasca. Deci accepta doua feluri de cunoastere. Putin mai înainte ati analizat cele
trei feluri de cunoastere, tot dupa învatatura Sfântului Isaac. Nu vedeti aici nici o contradictie ?
- Este doar o contradictie aparenta. De fapt, nu este o contradictie. Caci atunci când Sfântul
Isaac vorbeste de cunoastere fireasca, întelege cunoasterea sufleteasca, adica primirea Descoperirii
facute sfintilor si, în acelasi timp, savârsirea faptelor pe care le implica aceasta acceptare – credinta
întemeiata pe au-zire. Cu alte cuvinte, când omul primeste învatatura lui Hristos si o tine în viata sa,
se naste cunoasterea sufleteasca. însa cunoasterea duhovniceasca este legata de vederea
duhovniceasca. Deci Sfântul Isaac adauga doar cunoasterea trupeasca la cea de-a doua clasificare a
cunoasterii. Asadar, cele doua clasificari ale cunoasterii sunt legate între ele si identice în cele doua
puncte.
Cunoasterea dupa Sfântul Grigorie Palama
- Acum ne putem întoarce la învatatura Sfântului Grigorie Palama despre vitalul subiect al
cunoasterii, spuse Constantin.
- Sfântul Grigorie nu are o învatatura speciala si diferita de cea a Sfântului Isaac Sirul;
vorbind însa despre cunoasterea lui Dumnezeu, el întelege în primul rând cunoasterea
duhovniceasca, adica cea întemeiata pe vederea dumnezeiasca (theoria). Motivul pentru care Sfântul
Grigorie s-a ocupat de subiectul cunoasterii a fost Varlaam. Varlaam adoptase învatatura apuseana
despre cunoasterea lui Dumnezeu. El pretindea ca cunoasterea lui Dumnezeu este un proces rational,
roada cunostintelor rationale despre Dumnezeu, produsul filozofiei. De aceea învata ca cei care
dobândeau cunoasterea lui Dumnezeu erau, mai presus de toti, filozofii. Comparînd filozofii cu
apostolii si cu proorocii, Varlaam spunea ca cei dintîi sunt superiori celor din urma. Comparînd
filozofia cu vederea Luminii celei necreate, afirma ca filozofia este superioara vederii lui Dumnezeu.
Caci, dupa cum sustinea el, vederea lui Dumnezeu este o vedere din afara, pe cînd filozofia este un
proces launtric, adica fructul ratiunii care ne-a fost data de Dumnezeu. Este aici o mare primejdie ca
teologia ortodoxa sa fie secularizata. Biserica a vorbit atunci prin marele sau Parinte, Sfîntul Grigorie
Palama. Sfîntul Grigorie avea experienta duhovniceasca nemijlocita si deci a vorbit în cunostinta de
cauza despre aceste subiecte. El a spus ca lumina cea necreata nu este mai prejos de ratiune, ci mult
mai presus de ea. Apostolii nu erau inferiori filozofilor, ci superiori lor, fiindca primisera adevarul
prin Descoperirea lui Dumnezeu si nu prin ratiunea proprie. Daca ar fi fost altfel, atunci filozofii ar fi
fost în stare sa afle adevarul despre Dumnezeu si mîntuirea omului, iar Hristos nu ar mai fi trebuit sa
se întrupeze. Însa s-a întîmplat exact invers.
55
- Care este invatatura proprie Sfîntului Grigorie Palama despre cunoasterea lui Dumnezeu?
- Daca tot am deschis subiectul, nu îl putem închide brusc. Sfîntul Grigorie învata ca vederea
lui Dumnezeu nu are loc în afara, ci launtric. Omul ajunge la vederea Luminii celei necreate prin
îndumnezeire, nu doar prin vedere din afara. Omul vede lumina necreata prin simtirea mintala
launtrica, ce a fost deja curatita. El o vede chiar si cu simturile sale trupesti, care însa au fost
preschimbate, astfel încît sa fie în stare a primi vederea dumnezeiasca. Deci omul îl vede pe
Dumnezeu prin îndumnezeire. Ficare prooroc ajunge la îndumnezeire, si prin îndumnezeire zareste
Lumina necreata. însa îndumnezeirea omului este, de fapt, unirea si partasia sa cu Dumnezeu. îndumnezeirea
nu este o putere din afara, ci partasie cu Dumnezeu; este participare si partasie la
lucrarea în-dumnezeitoare. Când omul ajunge la unirea si partasia cu Dumnezeu, dobândeste
cunoasterea lui Dumnezeu. Repet, cunoasterea lui Dumnezeu este roada unirii omului cu Dumnezeu.
Iar cunoasterea lui Dumnezeu este deasupra oricarei cunoasteri omenesti. Ea covârseste nu doar
cunoasterea omeneasca, ci si învatatura Sfintelor Scripturi. Vederea Luminii necreate este si dincolo
de simtire, si prin simtire, caci, asa cum am spus mai înainte, simtirile trupesti sunt si ele
preschimbate, dându-i-se astfel omului sa-L vada pe Dumnezeu. Nu numai ca aceasta cunoastere este
mai presus de orice cunoastere omeneasca, ci este si mai presus de virtute. Deci Sfântul Grigorie
Palama leaga cunoasterea lui Dumnezeu de vederea Luminii celei necreate, de îndumnezeirea omului
si de partasia sa cu Dumnezeu. Toate acestea sunt strâns legate.
- Când vorbiti de cunoasterea lui Dumnezeu, îmi aduc aminte de un tropar luat din Vechiul
Legamânt, unde Dumnezeu este numit „Dumnezeu al cunoasterii”, spuse Parintele Filip. Cunoasterea
lui Dumnezeu este unica sau multipla ?
- Dumnezeu este unul, însa omul dobândeste cunoasterea lui Dumnezeu potrivit cu starea sa
duhovniceasca. Cu cât este mai curatit, luminat si îndumnezeit, cu atât sporeste cunoasterea sa
duhovniceasca. Din aceasta pricina putem spune ceea ce a spus mama proorocului Samuil, ca
Dumnezeu este Dumnezeul cunoasterii. Dumnezeu Se descopera pe potriva starii duhovnicesti a
omului.
Vederea lui Dumnezeu
- Ati spus ca vederea lui Dumnezeu este rezultatul bunavoirii lui Dumnezeu fata de cel care a
fost mai întâi curatit si luminat, spuse Vasile. Cum se explica faptul ca Apostolul Pavel L-a vazut pe
Hristos pe când era un prigonitor al lui Hristos ?
- Cazul Apostolului Pavel trebuie cercetat cu deosebita atentie si amanuntit. Daca ar fi sa
subliniez câteva lucruri, as spune urmatoarele. Nimic nu-L poate opri pe Dumnezeu sa Se descopere
pe Sine chiar potrivnicilor Sai. Si, într-adevar, vedem acest lucru în multe cazuri, dar mai ales în
cazul Apostolului Pavel. Dumnezeu îl poate face pe om sa zareasca slava Sa cea necreata chiar si
înainte de Botez.
- Cum poate avea loc acest lucru înainte de Botez ?
- Avem exemple anume în Sfânta Scriptura. Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu a ajuns la
îndumnezeire înainte de vizita îngerului si de cuvintele sale de întâmpinare: „Duhul Sfânt se va
pogorî peste tine si puterea celui preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35). Ea a ajuns la îndumnezeire chiar
înainte de a primi Duhul Sfânt prin Care a zamislit Cuvântul lui Dumnezeu. La fel si cei trei
Apostoli, înca înainte de a fi botezati în ziua Cincizecimii, au vazut pe Muntele Tabor slava
dumnezeirii. Ei au auzit glasul Tatalui si L-au vazut pe Duhul Sfânt – norul luminos care i-a umbrit.
Astfel ei au ajuns la îndumnezeire înca înainte de Cruce, de învierea Domnului si de Cincizecime, iar
proorocii au ajuns la vederea lui Hristos înca înainte de întruparea Sa.
- Cu alte cuvinte, îndumnezeirea si vederea dumnezeiasca au avut loc înaine de întruparea si
învierea lui Hristos ?
- Da, asa este. Vederea lui Dumnezeu presupune îndumnezeirea omului. Însa îndumnezeirea
proorocilor era vremelnica, iar moartea nu fusese desfiintata ontologic si de aceea ei au ajuns în
Hades. Îndumnezeire reala avem în cazul celor trei Apostoli de pe Muntele Taborului, pentru ca ei au
vazut slava lui Dumnezeu prin îndumnezeire. Totusi, desi vedeau Lumina cea necreata prin
56
îndumnezeire, adica launtric, ei însisi se aflau în afara Tmpului dumnezeiesc si omenesc al lui
Hristos. Trupul dumnezeiesc si omenesc – obârsia slavei celei necreate, datorita unirii ipostatice – era
în afara ucenicilor. Mai târziu, în ziua Cincizecimii, ucenicii s-au facut Trupul lui Hristos -
madularele Bisericii lui Hristos – si astfel au vazut slava lui Dumnezeu dinlauntru, prin
îndumnezeire, dar si dinlauntrul Trupului dumnezeiesc si omenesc. Aceasta este deosebirea între
vederea dumnezeiasca a ucenicilor înainte de Cincizecime si dupa Cincizecime, ceea ce învata si
Sfântul Grigorie Palama.
- Ce s-a întâmplat cu Apostolul Pavel ?
- El L-a vazut pe Hristos în slava Sa, aflându-se în afara Trupului dumnezeiesc si omenesc.
Asa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, Apostolul Pavel n-a putut îndura slava lui Hristos si a fost
orbit, tocmai pentru ca se afla înainte de Botez. Era o orbire mintala, dar si trupeasca. De altfel,
trebuie observat ca Apostolul Pavel nu era prigonitor din necinstire, ci din preamarea sa binecinstire.
El fusese învatat ca Dumnezeu este unul, ca Iahve este Cel care Se descopera pe Sine proorocilor din
Vechiul Legamânt. Deci, daca L-ar fi auzit pe Hristos spunând despre Sine ca este Fiul lui
Dumnezeu si, mai mult, „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov”, nu ar fi putut
primi, din pricina cunoasterii religioase si teologice a vremii sale. Socotea aceasta o necinstire. Iata
de ce L-a prigonit pe Hristos si pe crestini. Însa Hristos S-a descoperit pe Sine chiar lânga Damasc,
spunând: „Saule, Saule, de ce ma prigonesti?” (Fapte 9, 4). Apoi Apostolul Pavel a primit marea
Descoperire ca Iahve din Vechiul Legamânt, care se înfatisase proorocilor, este Hristos. El L-a
identificat pe Dumnezeul cel descoperit în Vechiul Legamânt cu Hristos din Noul Legamânt. În
Vechiul Legamânt El se descoperise fara trup, pe când în Noul Legamânt S-a înfatisat în trup.
Aceasta era marea Descoperire. Tocmai de aceea, mai târziu, Apostolul Pavel a confirmat ca era
Apostol al lui Iisus Hristos si L-a identificat pe Iahve cu Hristos în învatatura sa. Tot în Damasc a
primit marea Descoperire ca Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul lui Hristos. Caci,
pe când îi prigonea pe crestini, Hristos l-a întrebat „De ce ma prigonesti ?” Deci teologia Apostolului
Pavel – anume ca Biserica este blagoslovitul Trup al lui Hristos – este rezultatul acestei marete
experieri.
Treptele vederii dumnezeiesti
- Acum câteva zile ati pomenit faptul ca vederea dumnezeiasca are mai multe trepte:
rugaciunea mintii este doar una dintre primele trepte; si exista o evolutie continua. Puteti explica mai
pe larg ?
- Sfântul Grigorie Palama deosebeste luminarea, vederea lui Dumnezeu si contemplarea
statornica a lui Dumnezeu, care poate dura câteva ore, zile sau chiar saptamâni. Sfântul Maxim
Marturisitorul învata ca cunoasterea ratiunilor existentelor – care are loc pe treapta luminarii – consta
în vederea energiei necreate si proniatoare a lui Dumnezeu. De asemenea, multi Parinti spun ca
pocainta este însuflata de Mângâietorul. Numai prin pocainta ni se da sa vedem pustiirea noastra
duhovniceasca, patimile, si sa începem a ne lupta cu ele. Aici as vrea sa ma refer la cele opt niveluri
ale vederii duhovnicesti, dupa Sfântul Petru Damaschinul*.
* Cf. Filocalia , voi. 5, Ed. IBMO, Bucuresti, 1976, pp. 71-113. (n. tr.)
Cea dintâi vedere duhovniceasca este cunoasterea necazurilor si ispitelor vietii acesteia.
Atunci omul îsi da seama de binefacatoarea prezenta a lui Dumnezeu si de binecuvântarea Lui în
ispite. A doua vedere duhovniceasca este cunoasterea binefacerilor lui Dumnezeu si constientizarea
greselilor si patimilor noastre. A treia vedere duhovniceasca este cunostinta lucrurilor înfricosate
care ne asteapta înainte si dupa moarte. A patra vedere duhovniceasca este întelegerea vietii lui
Hristos înainte de Patima si a învierii
Sale, ca si cunoasterea în chip real a cuvintelor si faptelor sfintilor si mucenicilor. A cincea
vedere duhovniceasca este cunoasterea firii si prefacerii lucrurilor. A sasea vedere duhovniceasca
este contemplarea celor existente, cunoasterea energiei proniatoare necreate a lui Dumnezeu care
sustine si însufleteste zidirea. A saptea vedere duhovniceasca este întelegerea îngerilor, zidirea
inteligibila (noita ktismata) a lui Dumnezeu. În sfârsit, a opta vedere duhovniceasca este vederea lui
57
Dumnezeu, cunoasterea lui Dumnezeu, care se numeste teologie. Sfântul Petru Damas-chinul spune
ca primele trei vederi duhovnicesti apartin omului faptuitor, adica celui aflat pe treapta curatirii.
Celelalte cinci vederi apartin omului aflat în starea de luminare a mintii. A opta vedere duhovniceasca
este a veacului ce va sa vie si apartine veacului ce va sa vie, însa unora li se da sa se bucure de
ea ca arvuna înca din viata de aici.
- Deci vederea duhovniceasca are o dezvoltare. Cu cât omul înainteaza în viata
duhovniceasca, cu atât urca pe treptele desavârsirii duhovnicesti, dobândind o mai înalta vedere a lui
Dumnezeu si, prin urmare, o cunoastere a lui Dumnezeu, spuse Irina. Sfârseste vreodata aceasta
evolutie ?
- Viata duhovniceasca nu este statica, ci dinamica. Sfântul Maxim vorbeste de „pururimiscatoarea
stare si de miscarea statatoare”. Sfântul Grigorie al Nyssei învata ca virtutile nu au hotar.
Si, desigur, când vorbeste de virtuti, nu întelege faptele omenesti, care sunt virtuti firesti, ci roadele
Sfântului Duh, care sunt rezultatul partasiei omului cu Dumnezeu. Desavârsirea, spune Sfântul
Grigorie al Nyssei, nu are hotare.
Caci virtutea are o singura însusire, aceea ca nu are margini. Omul se desavârseste neîncetat
si desavârsirea lui nu are capat, urmându-se si în viata viitoare. Va fi o înaintare neîntrerupta pentru
omul ajuns la treapta curatirii si luminarii. Sfântul Grigorie al Nyssei arata ca participarea la binele
dumnezeiesc se face tot mai îmbelsugata si mai deplina, mereu crescând pe cel hranit de ea,
neîncetând vreodata cresterea.
Sfântul Grigorie Sinaitul spune ca, în vremea de apoi, îngerii si sfintii „nu vor înceta vreodata
sa sporeasca în har”. Sfântul Ioan Sinaitul învata acelasi lucru. El spune ca bunii lucratori înainteaza
de la puterea vietii faptuitoare (adica treapta curatirii) la puterea vederii duhovnicesti; si, fiindca
dragostea nu sfârseste niciodata, marginea sa este nemarginita. Înaintarea bunilor lucratori nu va
înceta nicicând, „primind Lumina peste Lumina”. Sfântul Grigorie aduce ca exemplu puterile
îngeresti inteligibile, care neîncetat primesc slava peste slava si adauga cunoastere la cunoastere.
Desavârsirea fara sfârsit are loc nu doar în viata de acum, ci si în veacul ce va sa vie.
întrebând daca sfintii înainteaza neîncetat în vederea dumnezeiasca în veacul viitor, Sfântul Grigorie
Palama raspunde el însusi: „Este limpede ca înainteaza la nesfârsit”. Deci oamenii lui Dumnezeu
progreseaza mereu. Ei cresc în viata duhovniceasca. Aceasta sporire si vedere dumnezeiasca nu
înceteaza niciodata. Omul nu poate atinge nicicând desavârsirea lui Hristos. Aceasta se vadeste chiar
din termenii folositi în Sfânta Scriptura: sintagma dupa chip înseamna ceva static, pe când evolutia
continua rezulta din cuvintele dupa asemanare. Daca traim în traditia ortodoxa, nu putem ajunge
niciodata la nemiscare, caci aceasta duce la pietism. Cunoasterea si experierea predaniei naste
smerenie, dar si înaintare în viata duhovniceasca.
- Totusi de ce traditia, pe care ne-o înfatisati aici, a fost pierduta? – întreba Vasile. De ce am
ajuns sa nu mai fim constienti de elementele esentiale din viata noastra crestineasca? De ce acesta
„limba materna” a Bisericii noastre nu se mai vorbeste astazi ? De ce am pierdut cuvântul viu al
Parintilor? Pe masura trecerii timpului si a desfasurarii convorbirii noastre, înteleg ca aceasta este
adevarata viata ortodoxa. Numai asa putem întelege ca Biserica nu este o organizatie religioasa, ci un
organism viu, care da viata omului si-l face madular al Trupului lui Hristos. Astfel ne dam seama ca
Hristos este viata lumii si a oamenilor, deoarece îl vindeca pe om si-l ajuta sa strabata treptele
desavârsirii. Repet, de ce am pierdut aceasta traditie ?
5. Monahismul ortodox
Cum s-a schimbat Predania Ortodoxa
- Întrebarea dumneavoastra este foarte grava si observatia pe care ati facut-o, foarte exacta.
Sunt încântat de concluzia la care ati ajuns, pe care ati înfatisat-o cu mare durere. Într-adevar, ne-am
pierdut predania ortodoxa, desemnata drept tratament vindecator sau treptele desavârsirii: curatire,
luminare si îndumnezeire. Biserica este un spital. Si, întocmai cum în spitale exista un tratament
58
anume pentru fiecare stare, la fel se întâmpla si în Biserica. Întocmai cum în spital sunt cabinete de
tratament ambulatoriu, sectii de terapie intensiva si sectii de recuperare si convalescenta, la fel este si
în Biserica. Parohiile functioneaza ca niste cabinete de tratament ambulatoriu, pe când manastirile
ortodoxe sunt unitati de terapie intensiva. Trecând de treapta curatirii, pacientul îsi încheie perioada
de convalescenta si, în final, ajunge la tamaduire, când mintea sa este luminata. Tamaduirea se
continua pâna ce ajunge la vederea duhovniceasca si la neîncetata vedere a lui Dumnezeu. Putem
spune ca aceasta predanie exista si lucreaza adesea ca un fel de substrat si temelie în multi oameni.
Însa traditia apuseana ne-a afectat în mare parte viata. Perioada iluminismului apusean a
înlocuit curatirea cu viata morala, iar luminarea mintii, care se dobândeste prin rugaciunea mintii, cu
un catehism intelectual. Astfel ca la lectiile de catehizare se preda mai curând o apologetica apuseana
si, în general, catehismul apusean. Traim astazi o larga secularizare. Si cred cu tarie ca secularizarea
nu este abstracta. Nu este doar o alungare a lui Dumnezeu în ceruri, cum învata multi astazi, ci este
pierderea tratamentului tamaduitor al Bisericii, pierderea celor trei trepte ale vietii duhovnicesti:
curatirea, luminarea mintii si îndumne-zeirea omului. Chiar când vorbim despre ele, o facem în chip
superficial. Ne gândim doar ca trebuie sa devenim „oameni cumsecade”. Iar când se vorbeste de
îndumnezeire, socotim, probabil, ca este vorba de o partasie si o unire cu Hristos, dar într-un mod abstract,
însa nimeni nu poate ajunge la partasia cu Hristos fara o viata de nevointa, care este curatire,
luminare si îndumnezeire. Asa cum am pomenit mai înainte, vederea lui Dumnezeu este Rai pentru
cel curatit si iad pentru cel necurat. Întocmai cum spune si Sfântul Grigorie Teologul: „O, Treime
sfânta si închinata si îndelung-rabdatoare!… O, Treime, care tuturor cunoscuta te vei face, unora prin
luminare, altora prin osândire”. Hristos este caderea si ridicarea multora.
- Cum se explica faptul ca mestesugul nevointei poate fi descoperit ca temelie a vietii
poporului nostru ? – întreba Parintele Filip.
Monahismul ortodox- manifestare a Predaniei Ortodoxe
- Trebuie sa marturisim ca aceasta se datoreaza marii puteri a traditiei noastre, care este vie, si
înrâuririi deosebit de binefacatoare a monahismului ortodox. Stim ca monahismul s-a dezvoltat dupa
încetarea prigoanelor. Ar parea mai logic sa se fi dezvoltat în timpul prigoanelor, când crestinii ar fi
încercat sa-si afle adapost în munti. Dar, dimpotriva, când crestinatatea si-a dobândit libertatea, a
aparut secularizarea. Atunci, cei care doreau sa duca o viata autentica, dupa Evanghelie, au fugit din
societate. Deci, potrivit învataturii sfintilor Bisericii noastre, putem spune ca monahismul este
rezultatul secularizarii vietii bisericesti si pierderii tratamentului tamaduitor al Bisericii. Din aceasta
pricina, primii monahi obisnuiau sa-i întrebe pe mirenii care îi vizitau daca Biserica mai exista în
lume. Nu se refereau la existenta bisericilor sau a pastorilor Bisericii, ci la pastrarea tratamentului
tamaduirii si, mai ales, a credintei întemeiate pe vederea dumnezeiasca.
Si astazi se observa ca multi oameni se apropie de calugarii cu viata sfânta, care practica
tratamentul tamaduitor al Bisericii, spre a-i întreba despre lucruri legate de viata duhovniceasca.
Oamenii de astazi simt ca trebuie sa fie vindecati de patimi. Ei traiesc în atmosfera înabusitoare a
patimilor si vor sa fie izbaviti de ea. Sunt constienti de faptul ca o frecventare formala a Bisericii nu
este de ajuns. Este nevoie si de mestesugul potrivit. Tocmai de aceea, indirect, monahii sunt pastori
ai poporului, chiar daca nu o fac în chip vadit. Ei nu se substituie lucrarii pastorilor, însa pastreaza si
folosesc tratamentul tamaduitor care s-a pierdut în viata bisericeasca contemporana. Sau, chiar daca
nu s-a pierdut, a fost cel putin înlocuit cu un fel moral de viata. Însa sufletul omului, care tânjeste dupa
adevarata partasie cu Dumnezeu, nu-si afla odihna în sistemele antropocentrice si în metodele
omenesti de terapie. El cauta ceva adevarat, autentic. Calugarii sunt teologi ai Bisericii în întelesul de
care am vorbit aici. Ei îl cunosc pe Dumnezeu si îl pot calauzi pe om fara ratacire spre a-L întâlni pe
Dumnezeu. În plus, ei deosebesc neziditul de zidire si astfel pot calauzi în chip ortodox.
59
Viata de la Sfântul Munte ca model al trairii ortodoxe
- Însemnatatea Sfântului Munte pentru Grecia si pentru lume este într-adevar uriasa, spuse
Parintele Filip. Tocmai de aceea îl viziteaza atâtia oameni si pleaca mângâiati. Acolo ei vad toate
înfaptuirile practice ale crestinismului, cum ar fi proprietatea de obste si saracia sfânta, vad felul în
care pot fi organizate societatile noastre si cum pot functiona în chip potrivit. Aceste lucruri devin
astfel nadejdea mântuirii noastre; caci, daca adevarul exista, atunci si noi avem siguranta ca îl vom
gasi într-o zi.
- Sunt de acord cu parerea dumneavoastra. Sfântul Munte este nadejdea poporului nostru, dar
si a întregii omeniri, a tuturor celor care apartin sau vor sa apartina norodului lui Dumnezeu – celui
ortodox -indiferent care le-ar fi neamul. Caci, fara a desfiinta patriile fiecaruia, le depasim prin viata
în Hristos. Astfel, Sfântul Munte arata ca crestinismul este aplicabil chiar si astazi, ca nu este o
utopie. El poate da raspunsuri marilor probleme contemporane: ale filozofiei, cu cautarile ei
abstracte; ale psihologiei, cu interpretarile ei psihologice despre viata duhovniceasca; ale sociologiei,
cu interpretarile sale înstrainate de Dumnezeu. Acolo, în Sfântul Munte, omul poate afla toate
raspunsurile, aplicate în chip desavârsit – dar numai în Dumnezeu si în Biserica. Si însemnatatea
Sfântului Munte nu se termina aici. Putem sa va încredintam ca el pastreaza calea si mestesugul
tamaduirii duhovnicesti a omului. Cred ca acesta este întâiul si cel mai însemnat mesaj pe care
Sfântul Munte ni-l trimite tuturor.
- Da. Însa noi, femeile, suntem nedreptatite. Noua nu ni se îngaduie sa vizitam Sfântul Munte
si sa expe-riem viata lui, spuse Irina.
- Sfântul Munte nu este numai un loc, ci si un fel de viata. Noi nu idolatrizam locurile. Fara
îndoiala, împrejurimile si pacea pot da putinta unei mai mari sporiri a isihiei launtrice. Însa oricine
este lacas al Dumnezeului Treimic se poate numi un „Sfânt Munte”. Preacurata, care a ajuns Maica
lui Hristos, este numita Munte Sfânt pe care a pasit Dumnezeu. Deci orice persoana care devine
„maica a lui Hristos”, care Îl naste pe Hristos, devine si nascatoare de Dumnezeu. Fiindca, asa cum
spune Sfântul Maxim, Cuvântul lui Dumnezeu, desi nascut o data în trup, „este nascut mereu în duh
de catre cei care doresc” si se face prunc, crescând si sporind cu vârsta. Si apoi, exista multe
manastiri cu vietuire asemenea celei din Sfântul Munte. Puteti sa vizitati aceste manastiri si sa vedeti
felul lor de vietuire. Orice manastire ortodoxa care vietuieste în Duhul Sfânt, care sporeste în chip
ortodox si pastreaza predania ortodoxa, aplica mestesugul tamaduirii pe care-l are Biserica noastra.
- Adica vreti sa spuneti ca monahii de azi traiesc treptele desavârsirii duhovnicesti ? – întreba
Constantin.
Monahismul si tamaduirea sufletului
- Absolut. Daca cercetam viata monahala, atunci când ea se desfasoara în atmosfera predaniei
ortodoxe, ne dam seama ca cele trei trepte ale desavârsirii duhovnicesti exista. Fiecare calugar trece
prin aceste etape. Intrând în viata monahala, calugarul trece prin curatire. De obicei, cei care încep
viata monahala au plâns neostoit si au avut o adânca pocainta. Ei îsi descopera ranile sufletului si
încep sa se caiasca. Pocainta are loc în perioada uceniciei, însa se desavârseste de-a lungul întregii
vieti de calugar. Ea este însotita de ascultarea de Batrâni si de rugaciunea neîncetata, în acest chip,
mintea ajunge sa se desparta de ratiune, asa cum am aratat într-o discutie anterioara. Am întâlnit
începatori în viata monahala, novici, care aveau o astfel de pocainta cum nici nu ne-o putem închipui.
Nu putem pricepe masura pocaintei lor. Ei traiesc plânsul Apostolului Petru. Trecând de treapta
uceniciei, legata de treapta curatirii, sunt tunsi si primesc marele si îngerescul chip. În timpul acestei
slujbe, preotul citeste rugaciunea „Astazi, frate, primesti al doilea Botez”. Acest al doilea botez este
Botezul Duhului Sfânt. Este luminarea mintii. Daca, dupa ce a trecut de prima treapta, a fost izbavit
de placere si durere, acum, pe treapta luminarii, este slobozit de nestiinta si uitarea lui Dumnezeu. Pe
prima treapta, novicele se îndeparta de pacat; acum, la luminarea mintii, pacatul fuge de monah. Este
izbavit de lucrarile patimilor. Apostolul Pavel scrie: „Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda, fara numai în
Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care mie lumea s-a rastignit, si eu lumii” (Galat. 6, 14).
Tâlcuind acest loc, Sfântul Grigo-rie Palama spune: „prin care mie lumea s-a rastignit” dezvaluie
60
faptul ca novicele „rastigneste” lumea; el pleaca din lume si dintre pricinile care îi atâta patimile; „si
eu lumii” arata ca viata monahala este si ea „rastignita” în ceea ce priveste lumea. El dobândeste
nepatimirea prin har. Este slobozit de patimi. În manastiri – si mai ales în Sfântul Munte – exista
cazuri de monahi care au ajuns la vederea Luminii celei necreate. Deci, în manastirile cu rânduiala,
întemeiate pe predania ortodoxa si care o înfatiseaza, se lucreaza toate cele trei trepte ale vietii
duhovnicesti. Fiecare manastire care functioneaza în predania ortodoxa este o obste apostolica
organica. Monahismul se mai cheama si viata apostoleasca, iar calugarii se numesc apostoli si
mucenici, pentru ca au harul apostoliei si al muceniciei.
Obstile apostolice
- Spuneati ca fiecare manastire care functioneaza în predania ortodoxa este o obste apostolica
organica. Vreti sa spuneti ca obstile apostolice traiau monahiceste ?
- Desigur, asa traiau. Daca citim întâia Epistola a Apostolului Pavel catre Corinteni, vedem
limpede ca în Corint existau toate categoriile de crestini. Erau prooroci, care erau teologii, caci
proorocia se identifica cu teologia si teolgia cu proorocia. Existau oameni cu rugaciunea mintii, adica
aveau darul vorbirii în limbi, si erau si oameni care aveau darul deosebirii duhurilor. Apostolul
Pavel, cum se vadeste în Epistola aceasta, avea atât darul rugaciunii mintii, cât si darul teologiei. De
aceea credem ca, atunci când o parohie traieste dupa predania ortodoxa, are între membrii ei oameni
care apartin tuturor treptelor desavârsirii duhovnicesti. Prin urmare, a face sa traiasca o parohie nu
trebuie sa însemne doar activitati sociale sau colecte de fonduri, ci, în primul rând, trebuie sa se
asigure tratamentul vindecator al Bisericii si sa fie pus la îndemâna oricarei persoane care îl cauta si
are urgenta nevoie de el.
- Este cu putinta sa gasim în lume o astfel de parohie, unde mestesugul tamaduitor sa fie
aplicat? -întreba Athanasie.
- Aceasta este experienta si învatatura vietii bisericesti; fara îndoiala ca ea este cu putinta,
atâta vreme cât se afla oameni care înfatiseaza aceasta învatatu-ra.Viata crestineasca este tinerea
poruncilor lui Hris-tos, care se refera la curatirea inimii, luminarea mintii, pocainta si tânguire
neîncetata etc. Cu câtiva ani în urma, a avut loc o conferinta despre Sfântul Dimitrie. Subiectul era
Sfântul Dimitrie si idealul monahal. Unii oameni au criticat aceasta pozitie, neputând vedea legatura
Sfântului Dimitrie cu viata monahala, însa, gândind astfel, se înselau. Sfântul Grigorie Pala-ma,
vorbind despre Sfântul Dimitrie, îl înfatiseaza ca pe un calugar, laudând virtutile fecioriei, saraciei si
ascultarii sale de poruncile lui Hristos. Mai mult, daca citim Epistolele Sfântului Apostol Pavel,
trimise Bisericilor alcatuite din oameni casatoriti, ne dam seama ca el vorbeste de rugaciune
neîncetata, de îndumnezeire etc.
Monahismul apusean si cel ortodox
- Ati spus mai înainte ca, atunci când monahismul urmeaza predania ortodoxa si când
manastirile sunt rânduite în chip ortodox, ele pastreaza mestesugul tamaduirii. Cu alte cuvinte, exista
si manastiri care nu functioneaza dupa predania ortodoxa ? – întreba Parintele Filip.
- Da, sunt si astfel de cazuri. Secularizarea care exista astazi printre crestini se poate gasi si în
manastiri. Este o deosebire clara între monahismul din Apus si cel ortodox. Monahismul apusean se
istoveste în actiuni sociale si slujire exterioara, adica slujire intelectuala. Desigur, exista cazuri
izolate de calugari care duc o viata launtrica. Dar nici macar acestia nu se pot elibera de un moralism
sterp. În monahismul ortodox exista un desavârsit tratament de vindecare – alcatuit din curatire,
luminare si îndumnezeire. Monahismul apusean a fost creat în încercarea de a reînsufleti Biserica.
Monahii ortodocsi nu se straduiesc sa reînvie Biserica ori s-o mântuiasca, ci se straduiesc sa se vindece
traind în Biserica. Acesta este darul monahismului ortodox. Multi oameni vorbesc de valoarea
monahismului si de Sfântul Munte care a pastrat multime de comori de arta si arhitectura, vreme de
atâtea veacuri. Într-adevar, putem încuviinta ca monahismul daruieste si la acest nivel. Însa socotim
ca pe cel mai mare dar al sau pastrarea tratamentului vindecator al Bisericii. Caci aceasta ne da
61
nadejdea si putinta de a afla mestesugul tamaduitor atunci când avem nevoie de el. Iar când ajungem
la deznadejde totala, nadejdea reînvie. Suntem recunoscatori monahilor si Sfântului Munte, mai ales
din acest motiv. Suntem profund îndatorati acestor oameni sfintiti, care apara Traditia Ortodoxa.

6. Predania Ortodoxa

- Ati vorbit mult despre predania ortodoxa. Eu cred ca predania ortodoxa este în primul rând
viata, iar nu ideologie. Este traditie, nu conservatorism, asa cum ati spus. Acum, ca am ajuns aproape
de sfârsitul convorbirii noastre, ati putea sa staruiti asupra acestui subiect ?
Predania ortodoxa este legata de tamaduire
- Cred ca m-am facut înteles cu cele spuse mai înainte. Cuvântul predanie înseamna ceea ce
se da mai departe. Si cine da mai departe ? Parintele duhovnicesc. Ce anume da mai departe ? Tot
ceea ce a primit si tot ceea ce i s-a descoperit lui însusi. Deci predania este legata de Descoperirea
dumnezeiasca. Dumnezeu descopera, omul primeste Descoperirea de la Dumnezeu si o trece fiilor
sai duhovnicesti. Sfântul primeste si da mai departe nu o învatatura abstracta despre Dumnezeu
(desigur, la început poate face si acest lucru) ci, întâi de toate, da mai departe mestesugul prin care
ajungem la partasia cu Dumnezeu. Cred ca lucrul cel mai important care deosebeste predania
ortodoxa de oricare alta este metoda prin care omul se tamaduieste. Temeiul dogmelor, al artelor
ortodoxe, al lucrarilor sociale etc. este curatirea, luminarea si îndumnezeirea. Daca respingem acest
temei, vedem si dogmele, si artele liturgice, si întreaga viata din afara a Bisericii, chiar si slujirea, în
mod conservator. Sinoadele care au avut loc în vremea Sfântului Grigorie Palama (1341-1351)
dovedesc ca isihasmul, care este de fapt un mestesug de tamaduire, este temeiul tuturor dogmelor
credintei noastre. Pentru prima data în istoria Bisericii, aceste Sinoa-de au studiat în adâncime
temeiurile teologhisirii apusenilor si ale tuturor ereticilor, în general, ca si temeiurile teologhisirii
Sfintilor Parinti. Din aceasta pricina, o spun din nou, ele sunt Sinoade importante si semnificative.
Tocmai în aceste Sinoade vedem cu adevarat marea valoare a Sfântului Grigorie Palama, care a
luptat în toate. El a dovedit ca, atunci când nu urmam mestesugul de vindecare al Bisericii, suntem
dusi pentru totdeauna în ratacire. Însa daca ne conducem viata dupa predania ortodoxa, vom ramâne
în Biserica si putem ajunge la vederea lui Dumnezeu si la îndumnezeire. Isihasmul este coloana
vertebrala a teologiei ortodoxe. Controversele care au avut loc atunci au fost o binecuvântare,
deoarece poporul ortodox a profitat de ele mai târziu, în împrejurari dramatice. Isihasmul a facut sa
apara noii mucenici care au dezvaluit existenta Bisericii. Iar reînvierea duhului isihast, experiata azi
de multi oameni, este cea care ne va ocroti de ispitele viitoare. Tocmai mestesugul isihast va fi cel
care va întipari în inima noastra pecetea Mielului Apocalipsei.
- Totusi în ce fel se afla mestesugul vindecarii si treptele desavârsirii la temelia artelor
liturgice ?
Artele liturgice si tamaduirea omului
- Este o întrebare buna, fiindca astazi exista o orientare catre cântarea bizantina, catre
zugravirea icoanelor în stil bizantin, catre construirea bisericilor cu arhitectura bizantina etc. Este
foarte bine. Însa, în paralel, trebuie facut si efortul de a afla si de a folosi tratamentul vindecator al
Bisericii. Caci artele liturgice, ca si întreaga învatatura a Bisericii, sunt expresia vietii ei launtrice.
Altfel spus, arta liturgica a fost facuta de oameni sfintiti care aveau experierea personala a treptelor
desavârsirii duhovnicesti. În încercarea lor de a crea arta, si-au întiparit în arta întreaga lor traire.
Zugravul de icoane a transpus în icoana bizantina mestesugul vindecarii si felul în care omul ajunge
la îndumnezeire, împartasind chiar starea îndumnezeirii. Când zugraveste un sfânt în slava, el reda si
proslavirea trupului omenesc. Acelasi lucru se aplica si cântarilor sfinte, cladirii bisericii, psalmodiei.
Omul vindecat, care a dobândit experierea slujirii mintale, cunoaste cum trebuie înfatisata slujirea
întelegatoare, astfel încât sa fie în armonie, pe cât este cu putinta, cu starea launtrica a sufletului.
62
Cred ca renasterea artelor liturgice care nu înfatiseaza curatirea, luminarea si îndumnezeirea, si nu
conduce la ele, nu este ortodoxa, în ciuda conformitatii exterioare. Este doar o cultivare a traditiei si
a artei. Apstolul Pavel, de pilda, traia întreaga traditie rabinica a vremii sale; totusi a luptat împotriva
lui Hristos. Avea osârdie pentru Dumnezeu, însa osârdia sa nu corespundea cunoasterii. Acelasi lucru
se poate întâmpla si cu noi. De asemenea, este cu putinta ca un om îndumnezeit de astazi sa exprime
predania în chip diferit, în ceea ce priveste artele liturgice; fireste, fara a se înstraina de structura de
temelie a traditiei bizantine. Aceasta se întâmpla pentru ca Sfântul dobândeste Predania, este purtator
al Predaniei si apoi creeaza Predanie.
Obiceiurile si legatura lor cu tamaduirea omului
- Exista multi oameni astazi care urmaresc reînvierea obiceiurilor vechi, traditionale. Cum
vedeti acest lucru ?
- Nu pot sa îl resping. Omul si-a dat seama ca invazia duhului apusean a omorât simtirile si a
distrus legaturile între persoane. De aceea încearca sa reînvie vechi feluri de trai, care sunt mai
umane. Însa atât ethosul, cât si obiceiurile poporului nostru, ca si feluritele obiecte pe care le folosea,
nu erau straine de metoda Bisericii, prin care omul este condus la îndumnezeire. Desigur, spun asta
cu unele rezerve fiindca multe obiceiuri sunt produsul si ramasita idolatriei, ca si a superstitiilor
poporului. Caci, din nefericire, în trecut ca si astazi, precumpaneau o multime de superstitii. Noi
simtim Biserica si pe Dumnezeu ca pe Cineva care ne ajuta ca treburile sa ne mearga bine. Deci
facem sfestanie ca sa avem o recolta buna. Si, într-adevar, nu respingem aceste lucruri. însa când
sunt desprinse de întreaga metoda a Bisericii, de treptele desavârsirii duhovnicesti – curatire,
luminare si îndumnezeire – ele sunt forme moarte, incapabile sa-l ajute pe om. Ele dau o stare de
automultumire si multe iluzii legate de vindecare. Oamenii cred ca astfel vor afla o viata mai
frumoasa si sunt frustrati când nu se întâmpla asa. Eu cred ca, dimpotriva, omul care taieste predania
isihasta a Bisericii – care, repet, se concentreaza asupra curatirii, luminarii si îndum-nezeirii – poate
trai predania ortodoxa chiar într-un apartament de bloc, chiar în orasele contemporane cu cele mai
nefavorabile conditii exterioare. Multi dintre noii mucenici au fost slujitorii capeteniilor turcesti, în
afara, ei slujeau Imperiul Otoman, care lupta împotriva crestinatatii. Chiar si asa, ei au pastrat predania
si au ajuns la vederea lui Dumnezeu, la mucenicie si la îndumnezeire. Caci multi dintre noii
mucenici, dupa cum vedem în vietile lor, au avut vederea lui Dumnezeu înainte de mucenicie; si de
aceea mucenicia lor a fost roada contemplatiei.

7. Concluzie

Astfel pot sa închei cu ceea ce am spus în predica din biserica dumneavoastra, acum câteva
zile: Ceea ce-l face pe om ortodox nu este staruinta sa fata de latura exterioara a Predaniei, ci
experierea aspectului ei launtric, adica metoda ascetica- curatirea, luminarea si îndumnezeirea.
Aceasta metoda, aceste trepte ale vietii duhovnicesti sunt temelia dogmelor, temelia artei bisericesti,
dar si cauza care da nastere obiceiurilor si datinilor poporului nostru, caci aceasta este teologia de
care erau patrunsi strabunii nostri înainte de a fi fost occidentalizati. Din aceasta pricina trebuie sa
avem râvna pentru pastrarea aspectului launtric al Predaniei, metoda evlaviei ortodoxe prin care
suntem vindecati, si atunci vom fi adevarati râvnitori ai obiceiurilor parintesti. Caci, în afara
metodei de vindecare, chiar având bunavointa, suntem în primejdie de a ne face vrajmasii si potrivnicii
Predaniei Ortodoxe.
În acest punct, convorbirea s-a încheiat la fel de simplu precum începuse. Si totusi în
simplitate se vadesc marile adevaruri! Adevaruri care ne pot face simpli în maretie si mari în
simplitate. Oricum, asa este Biserica Ortodoxa: saraca, dar având înlauntrul ei o comoara
nemaivazuta; rastignita, dar având slava lui Hristos Cel înviat. În Biserica putem trai slava vesnica si
fara de sfârsit într-o parelnica moarte. Caci din mormânt izvoraste plinatatea vietii.