sâmbătă, 22 martie 2014

Plânsurile Sfântului Efrem Sirul - Plânsul de Sâmbătă seara

Acum, încă și astăzi, cu fața rușinată și în pământ plecată, îndrăznesc să grăiesc către Stăpânul îngerilor și Ziditorul tuturor; iar eu sunt pământ și cenușă; ocară oamenilor și defăimare norodului; vierme, cu adevărat, și nu om, mustrat și prihănit fiind, cu totul prea dureros și de mâhniciune plin.
Cum voi căuta către bunătatea Ta, Stăpâne? Cu ce fel de inimă, cu ce fel de conștiință? Ce fel de limbă necredincioasă și întinată voi îndrăzni să mișc? Și cum voi face începutul mărturisirii mele?
Peste măsura eu, ticălosul, am întărâtat numele Tău și mai presus decât curvarul am viețuit curvește. Că pe cel ce este întru mine după chipul Tău l-am întinat, netrebnicindu-l, și glasul poruncilor Tale nu l-am păzit.
Acăror păcate ale mele lăsare voi cere mai întâi eu, păcătosul? A celor întru cunoștință, cu neasemănare neiertate, ori a celor întru călcările de sfintele Tale porunci, ori a celor întru împreună învoirile cu gândurile cele rele și viclene?
Știu, Doamne, că, pentru multele întinări ale sufletului meu și pentru necurăția mea, nu sunt vrednic de înfricoșata Ta chemare. Nu pot sta întru rugăciune înaintea Ta; nu pot să caut și să privesc la înălțimea Cerului, căci cu poftele cele necuvioase ușa deschizând-o și dobitocești și fără de rânduială porniri uneltind, pe ticălosul meu suflet cu patimile l-am întinat.
Miluiește-mă Doamne, că sufletul meu s-a înecat în marea dezmierdărilor celor amare; și cu urâta socoteală haina sufletului meu am mânjit-o; și toată mintea mea s-a frământat de gândurile dracilor; și prin toate lucrurile și gândurile mele am amărât și de-a pururea amărăsc bunătatea Ta, iar pe vrăjmașul meu care se luptă cu mine de-a pururea îl trag către mine și îl slujesc.
Conștiința îmi mustră gândirea mea. Îmi rușinez fața mea. Însumi de sine-mi osândit sunt mai înainte de judecata cea gătita mie. Înverșunarea ce este întru mine mă biruiește, că de-a pururea în noroiul lăcomiei pântecelui mă tăvălesc; scrisă pe stâlp este reaua mea petrecere, că de-a pururea dezmierdările mă înnegurează; spre osânda îmi este goliciunea mea, că de-a pururea reaua putoare a patimilor mă mânjește, de-a pururea cu gândurile spurcate mă întinez.
Din pruncie m-am făcut vas al păcatului celui de stricăciune făcător, și acum, în fiecare zi auzind de judecată și de răsplătire, nu voiesc să stau împotriva poftelor trupului care se oștesc împotriva sufletului meu, ci totdeauna eu, ticălosul, întru cunoștință păcătuiesc, totdeauna mă amăgesc, totdeauna mă robesc, totdeauna mă biruiesc. Pentru aceasta sărac și urât, Doamne, și pustiu de darul Tău mă fac.
Vai mie, Doamne, că îndelungă răbdarea Ta rău am cheltuit-o! Vai mie, că întru mulți ani am scârbit pe Duhul Tău cel Sfânt! Vai mie, că vremea vieții mele a trecut întru toată deșertăciunea!
Ci, Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, să nu dai la arătare păcatele și rușinoasele mele lucrări cele urâte în priveliștea a toată lumea, înaintea tuturor îngerilor și a oamenilor, spre rușinea mea și spre osânda veșnică; că pricinuitor sunt a toată rușinea și osânda.
Cum voi plânge orbirea sufletului meu! Cum voi plânge atâta necunoștință a mea! Cum voi plânge voirea mea cea așa de pătimașa și nepocăită! Astăzi nevoitorii se odihnesc cu mângâierea Sfântului Duh, iar eu mă tulbur, socotind sărăcia mea cea din lenevire.
Astăzi se veselesc cei cărora li se descoperă de către Dânsul cele tainice, iar eu mă rușinez că de toată fapta cea bună străin am crescut. Astăzi se bucură cei ce văd de la Dânsul vistieriile răsplăților lor, iar eu plâng cu amar ca m-am alăturat cu dobitoacele cele fără de minte și m-am asemănat lor. Gol m-am făcut eu, ticălosul, cu a mea trândăvie, fiindcă străin sunt de cei ce întru rugăciune și întru priveghere s-au nevoit.
Caută spre mine, Stăpâne, cu milă, dintru înălțimea Ta cea sfântă. Vezi neîndreptarea sufletului meu celui netrebnic și, cu judecățile care știi miluindu-mă, îndreptează-mă. Ca înaintea sfântului Scaun al slavei Tale stând, ca atingându-mă de prea-curatele Tale picioare, așa mă rog și mă cuceresc cu inima zdrobita:
Miluiește-mă, Milostive, pe mine, făptura Ta; întoarce-mă pe mine în dar cu darul Tău. Știu că toate le poți și cu neputință Ție nimic nu-Ți este. Să nu aștepți voirea mea cea stricată, că nu am osârdie spre a mă îndrepta pe sine-mi.
Plângeți pentru mine, toată firea cea văzută și cea nevăzută, cel ce întru păcate și în patimi de tot am îmbătrânit. Plângeți pentru mine, cel ce sunt întreg-înțelept pentru cei ce mă văd, iar în lăuntru de-a pururea curvesc.
O, suflete muncit, s-a apropiat dezlegarea ta cea din trup! Pentru ce te veselești întru privirile cele străine de tine, de care o să te lași și de care o să te lipsești? Gândește-te la cele pe care le-ai lucrat, cum și ce sunt: cu cine ți-ai petrecut zilele lucrării și ale plugăriei.
Pe cine ai veselit cu lupta ta, ca să-ți vină în întâmpinare în ceasul ieșirii tale; pe cine ai veselit întru alergarea ta, ca să fii odihnit în livada sa; și pentru cine ai muncit în dar, sau întru privegheri te-ai ticăloșit, ca să-ți iasă înainte cu bucurie; pe cine ți-ai făcut prieten în veacul ce va să fie, ca să te primească voios; în ce fel de țarina te-ai tocmit și ce plată va să-ți dea ție; cu ce nevoințe ai veselit pe Domnul, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfinți, pe vecinii tăi.
Trezvește-te, suflete ticăloase, ca să nu te afli în ceasul despărțirii în scârbe și în suspinuri; ca să nu plângi fără de folos în vecii vecilor. Vor veni atunci acestea toate în mintea ta și vei zice întru sine-ți, plângând și jeluindu-te cumplit: Eu pe acestea în fiecare ceas, pe toate mi le-am amintit, însă nu m-am îngrijit de a mea mântuire.
Vezi, Stăpâne Hristoase, Mântuitorule, izvoarele lacrimilor mele și zdrobirile și suspinurile nevrednicului meu suflet; și să vină peste mine mila Ta, mai înainte de a veni Judecata cea înfricoșată să mă ia nepregătit și rușinat.
Trimite-mi putere mai presus de puterea mea, ca să mă întoarcă pe mine și să viez întru cuvioșie și dreptate, după sfântă voia Ta. Sfințește-mi inima mea, care s-a făcut peșteră și lăcaș al dracilor.
Sfințească-se peste mine înfricoșatul și prea-sfântul Tău nume. Nu am fost eu odată pe pământ. Și Ți s-a părut Ție, întru multe îndurările Tale, a mă plăsmui întru pântecele maicii mele; și m-am născut, cu mila Ta, învrednicindu-mă a mă face vas darului Tău; și mi-ai dăruit mie luminarea duhovniceștii cunoștințe. Iar eu, leneșul și păcătosul, am lepădat și lepăd dăruirile darului Tău.
Deci de ce fel de iertare sunt vrednic eu, ticălosul, cerând îndurare, Doamne, căci nu am mărturisire curată? Că de multe ori m-am făgăduit Ție să mă pocăiesc, și mincinos al făgăduinței m-am făcut.
De multe ori m-ai miluit, și eu iarăși m-am lepădat. De multe ori m-ai ținut, și eu iarăși m-am întors. De multe ori m-ai înviat, și eu iarăși am căzut. Pentru aceasta hotărârea eu o aduc asupra mea și mărturisesc că sunt vrednic de toată munca și pedeapsa.
De câte ori ai plinit darul Tău cel mângâietor, iubitorule de oameni, prisosind cu bucurie, iar eu pururea Te întărât pe Tine! De câte ori ai desăvârșit asupra mea darul Tău, și ai săturat foamea mea, și setea mea ai răcorit-o! De câte ori ai luminat gândirea mea cea întunecată și ai adunat din înșelare gândurile mele! De câte ori ai îmbogățit sărăcia mea și ai gonit putrejunea mea, iar eu, ticălosul, totdeauna lepăd bogăția Ta.
Cu totul mă spăimântez și mă cutremur, acestea gândindu-le. Cu totul întru adâncul îndoielii mă cufund, nimic vrednic către darea de răspuns nu am eu, ticălosul. De câte ori mi s-a făcut mie darul Tău, Stăpâne, cale a vieții, și luminare, și bucurie nepovestită! De câte ori s-a făcut întru inima robului Tău înțelepciune, și frumusețe, și putere, negrăită înălțime și laudă, și bucate mai dulci decât mierea în gura robului Tău!
Cum voi povesti darurile cele ce mi s-au dat mie de la darul Tău, Doamne, pe care eu, ticălosul, le-am lepădat și le lepăd pentru lenevirea mea? De nenumărate pedepse fiind vrednic, de nenumărate daruri m-ai umplut pe mine, păcătosul; iar eu, ticălosul, cu cele împotrivnice îți răsplătesc.
Ci Tu, Doamne - ca Cel ce firesc ai noianul îndelungii răbdări și adâncul milosârdiei - să nu mă părăsești, ca să nu fiu tăiat ca smochinul cel neroditor; să nu Te grăbești a ma secera pe mine crud și fără de vreme din viață; să nu mă iei pe mine ne-gata fiind; să nu mă ridici pe mine mai înainte, până nu îmi voi aprinde candela; să nu mă iei pe mine neavând îmbrăcăminte de nuntă; ci, ca un bun și iubitor de oameni, miluiește-mă, și-mi dăruiește mie ani spre pocăință.
Să nu pui sufletul meu gol jalnică mustrare înaintea înfricoșatului si nemitarnicului Tău Divan; ci, ca un iubitor de oameni, milostivește-Te spre mine, Doamne, cel sărac cu sufletul, cel jalnic, cel gol, cel neputincios, cel leneș, cel spurcat, cel curvar, cel trândav, cel împietrit, cel afundat, cel rușinat, cel păcătos, cel neîndrăzneț, cel fără-de-răspuns, cel osândit, cel nevrednic, cel vrednic de toată pedeapsa și munca.
Dacă dreptul abia se mântuiește, apoi eu, cel păgân și păcătos, cum mă voi arăta? Dacă strâmtă și necăjită este calea care duce la viață, apoi cum eu, netrebnicul, care mă împătimesc de dezmierdări și desfrânez, mă voi învrednici mântuirii?
Dacă prin multe necazuri se moștenește de cei vrednici împărăția Cerurilor, atunci cum eu, cel fără de minte, voi dobândi moștenirea și odihna cea veșnică?
Vai mie, suflete netrebnice! Scurtă este viața, repede trece vremea, către moarte trimițând. Ce răspuns vei da, întru cunoștință păcătuind? Cum vom răbda mustrarea? Ce fel de cutremur ne va lua, când vom auzi acea amară și plină de plâns tăgăduire: «Nu vă știu pe voi.»?
Pe voi toți vă rog, Sfinți ai lui Dumnezeu, soliți pentru mine, păcătosul și prea-micul. Vărsați, rogu-vă, cererea voastră pentru mine către înduratul Dumnezeu, ca să întoarcă sufletul meu din iadul în care s-a pironit de patimile cele de necinste, ca să strălucească sfântul Său dar întru dânsul și să-mi lumineze gândirea cea întunecată; ca să mă fac prea-osârduitor și vrednic de pocăință, cu puterea sfintelor voastre rugi.
Ci Tu, Doamne, Mântuitorul meu, Fiule al adevăratului Dumnezeu, Tu, precum știi, precum voiești, pentru singură bunătatea Ta, în dar mă întoarce de la răutatea ce este întru mine și de la pierzare, și pune întru mine fapta bună cea frumoasă, deznădejdea sufletului meu izgonind-o.
La mila Ta năzuiesc eu, rănitul. Primește suspinurile mele ca pe lacrimile desfrânatei. Să nu mă urăști pe mine pentru întinăciunile cele multe ale păcatelor mele. Știi, Stăpâne, lesne-alunecarea firii omenești. Adu-ți aminte că din tinerețe se pleacă gândirea omului cu sârguință spre cele rele și viclene. Adu-ți aminte că Tu singur ești curat, și fără prihană, și nespurcat.
Miluiește-mă pe mine, Cel ce ești din fire bun, și milostiv și milosârd. Biruiește împietrirea mea și fă însuți, precum știi, îndreptarea; că mă tiranisesc de obiceiul meu cel rău și viclean; că neputincios sunt cu trupul, și cu sufletul, și cu cunoștința; că s-a stins vremea mea; că s-au stins întru deșertăciuni zilele mele.
Mi se apropie sfârșitul căii și însumi sunt nerâvnitor spre îndreptarea de sine-mi. Și deschide-mi mie, Stăpâne, ușa milei Tale și să nu mi-o încui pe dânsa, ca să bat cu nevrednicie.
Întinde-mi mie mână de ajutor întru noianul patimilor și al dezmierdărilor care mă înviforează. Dă-mi mie vreme de pocăință și chip de mântuire. Căci dacă nu vei face Tu, Doamne, câte eu voiesc, neputincioase și lesne de stricat sunt acelea; câte eu apuc nefolositoare și nedesăvârșite se fac.
Iată, Doamne, vezi împotrivirea vrăjmașilor și nepuținta firii noastre. Până când îți întorci fața Ta de la mine? Până când se va înălța vrăjmașul meu asupra mea? Întoarce, Doamne, izbăvește sufletul meu din lucrarea lui cea rea; căci peste tot mă rănesc și el stă râzând de mine.
Mântuiește-mă pentru mila Ta și nu pentru lucrurile mele; căci rele și viclene sunt. Adu-Ți aminte, Doamne, că milele Tale din veac sunt, peste cei păcătoși întinzându-se. Căci, dacă vei privi la fărădelegi, ca și cum nu aș fi voi pieri.
Să nu biruiască trândăvia și nebunia mea iubirea Ta de oameni cea nemărginită. Să nu mă rânduiești de-a stânga cu caprele pe mine, cel iute la păcat, cel ticălos, cel nevrednic de milă. Să nu mă judeci pe mine, Stăpâne, ca pe un rob netrebnic și rău, și viclean, nici să mă pierzi pe mine cu cei ce-Ți zic Ție «Doamne, Doamne» și nu fac voia Ta.
Primește, Stăpâne, și auzi spurcata și nevrednica mea cerere, Cel ce mântuiești pe toți cei ce nădăjduiesc întru Tine, Cel ce nu Te întorci dinspre cererea păcătoșilor, Cel ce dai mâna celui ce zace jos.
Povățuiește-mă pe mine la frica Ta. Dă-mi mie lacrimi de umilință, pocăință spre mântuire aducând, căci către Tine am ridicat ochii cei gânditori ai sufletului meu; căci către Tine, Doamne, m-am îndreptat din pântecele maicii mele; și să nu mă lepezi pe mine de la fața Ta, că multe sunt îndurările Tale peste cei ce cheamă numele Tău întru adevăr; că bine ești cuvântat în vecii vecilor. Amin!

Niciun comentariu: