Troparul Sfantului Sofronie
Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-a aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smerenia cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte ierarhe Sofronie, roaga pe Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
Apărătoare Doamnă...
De râvna cea Dumnezeiască fiind pus în mişcare şi lărgind gura Poruncilor celor adevărate, temeliile Bisericii după Lege le-ai aşezat; şi cuvinte preaînţelepte dând călugărilor celor ce se aflau acolo, te-ai arătat lumii preaînţelepte între patriarhii Ierusalimului, Sfinte Ierarhe Sofronie. Prin care, îndreptându-ne, strigăm ţie: bucură-te, lauda cea luminoasă a credincioşilor!
Sfântul Sofronie, cel numit cu numele întregii înţelepciuni, s-a născut în Damasc, din părinţi dreptcredincioşi şi deplin înţelepţi, ale căror nume au fost Plintos şi Mira, şi erau cetăţeni vestiţi. Din tinereţile sale fericitul Sofronie şi-a câştigat viaţa potrivit cu numele său, iubind înţelepciunea cea duhovnicească şi cea dinafară, păzindu-şi fecioreasca sa curăţenie, întreagă şi neprihănită din pântecele maicii sale. Căci amândouă acestea, adică înţelepciunea duhovnicească şi fecioreasca curăţie, se numesc întreaga înţelepciune, mai ales după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, care zice: "Întreaga înţelepciune este o numire de obşte a tuturor faptelor bune". Pe acestea şi pe toate faptele bune le-a câştigat pe deplin înţeleptul Sofronie.
El a deprins mai întâi filosofia cea din afară. De aceea a fost numit şi "sofist", adică preaînţelept, pentru că numirea de sofist în acele timpuri era foarte mult cinstită şi cei mai aleşi filosofi cu acest nume erau numiţi, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul Sfântului Vasile cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia cea din afară vrând să câştige înţelepciunea cea duhovnicească, umbla prin mănăstiri şi prin sihăstrii pustniceşti, adunând de la plăcuţii lui Dumnezeu părinţi folos pentru sufletul său.
Mergând şi la Sfânta Cetate a Ierusalimului şi umblând prin mănăstirile ce erau acolo, a intrat în viaţa de obşte a marelui Teodosie. Acolo a găsit pe monahul Ioan, care se numea Moscu şi Evirat, preot cu rânduiala, bărbat îmbunătăţit şi foarte iscusit într-amîndouă înţelepciunile, şi în cea din afară şi în cea duhovnicească.
Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osârdia, ca fiul de tată şi ucenicul de dascăl, îi urmă lui întru toate căile, până la sfârşitul aceluia, umblând prin mănăstiri şi prin pustietăţi, împreună cu dânsul cercetând pe sfinţii părinţi şi scriindu-le vieţile lor spre folos; precum este cartea cea scrisă de amândoi, care se numeşte "Limonariu" sau "Grădină de flori" şi care este mărturisită de al şaptelea Sinod, în care se arată totul. În acea carte Sfântul Sofronie adeseori se numeşte sofist de către dascălul său, ca cel asemenea cu dânsul în învăţătura filosofiei. Dar nu numai sofist numeşte acel cuvios Ioan pe fericitul Sofronie, ci în unele locuri şi domn al său, iar alteori şi părinte. Că nu-l avea ca pe un ucenic, ci ca pe un prieten şi împreună călător şi ostenitor, fiind ales cu viaţa. Pe lângă această vedea şi mai înainte cu duhul că acela avea să fie mare păstor şi stâlp neplecat al Bisericii lui Hristos.
Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfântul Sofronie mai înainte de călugăria să mai întâi în Palestina, în aceeaşi viaţă de obşte a Sfântului Teodosie - în pustiul Iordanului şi în mănăstirea ce se numea nouă, care era zidită de Sfântul Sava.
După aceea Ioan şi Sofronie, lăsând Palestina de frica Perşilor care năvăliseră, s-au dus în părţile Antiohiei celei mari. Căci în timpurile acelea Hosroe cel tânăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu război contra stăpânirii greceşti, pentru o pricină că aceasta: Foca tiranul, precum scrie pe larg Nichifor Calist, istoricul grec, a ucis pe Mavrichie, împăratul grecesc (582-602) şi i-a răpit scaunul împărătesc (602-610); iar Mavrichie împăratul a fost mai înainte un mare făcător de bine a lui Hosroe al Persiei. Căci lui Hosroe, fiind izgonit de la împărăţia persană şi scăpând în stăpânirea grecească, Mavrichie îi fusese ca un tată; şi-i ajutase cu bani împărăteşti şi cu putere de oaste de-şi luase iarăşi scaunul în Persia, şi se făcuse pace întărită între greci şi perşi. Iar când a auzit Hosroe de uciderea făcătorului său de bine, Mavrichie, i-a părut foarte rău de dânsul şi, stricând toate aşezămintele de pace cu grecii, a început a cugeta să răzbune uciderea lui Mavrichie. Deci a năvălit oaste persană contra multor părţi greceşti, mai ales contra Siriei, Feniciei şi Palestinei şi le robeau.
Atunci sfinţii părinţi care petreceau viaţă pustnicească în acele părţi, lăsând mănăstirile şi pustniceştile lor locuinţe, au fugit fiecare pe unde putea. Într-acel timp aceşti doi sfinţi, Ioan şi Sofronie, s-au dus din Palestina. Iar după plecarea lor a fost luată de perşi Sfânta Cetate a Ierusalimului, iar cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos a fost robit împreună cu prea sfinţitul patriarh; şi patrusprezece ani a fost ţinut în Persia în robie, nu cu puţină mâhnire şi jale pentru toată creştinătatea.
Mai înainte de acea robie a Ierusalimului, aceşti sfinţi, trecând prin părţile Antiohiei după obiceiul lor, precum s-a zis, asemenea albinelor ce zboară pe flori şi adună miere, înconjurau oriunde auzeau că sunt părinţi făcători de fapte bune şi, adunând frumuseţea sufletului cea mai dulce decât mierea ca într-un singur fagure plin de miere, au alcătuit-o prin scris, în cartea ce se numeşte "Limonariu". Iar după ce şi acolo s-au apropiat aceleaşi războaie persane, s-au dus în Egipt şi Alexandria, unde, făcând asemenea, au dobândit multe învăţături, pe care le-au lăsat spre folos neamului creştinesc celui mai de pe urmă, scriind faptele şi vorbele multor sfinţi părinţi, pe care singuri cu ochii le-au văzut şi cu urechile le-au auzit.
Sfântul Sofronie era încă netuns în chipul monahicesc când a mers în Alexandria. Acest lucru se dovedeşte din capitolul şasezeci şi nouă al "Limonariului", unde dascălul lui Sofronie, Ioan Eviratul, zice astfel: "Am mers în Alexandria eu şi domnul Sofronie, fratele meu, mai înainte de călugăria lui, şi ne-am dus la ava Paladie, bărbatul cel îmbunătăţit şi robul lui Dumnezeu". Şi iarăşi, în capitolul o sută zece, din nou zice: Eu şi domnul meu Sofronie am mers în lavra care este departe de Alexandria de optsprezece stadii, la un foarte îmbunătăţit egiptean de neam şi am zis acelui stareţ: "Părinte, spune-ne un cuvânt, cum putem să petrecem unul cu altul, căci domnul Sofronie sofistul vrea să se lepede de lume şi să se facă monah". Atunci ne-a zis stareţul: "Bine faceţi, fiilor, că lăsaţi cele lumeşti pentru mântuirea sufletelor voastre. Şedeţi dar în chilii, liniştiţi-vă şi, păzindu-vă mintea, rugaţi-vă neîncetat, având nădejdea spre Dumnezeu. Acela vă va da înţelegerea Sa şi va lumina mintea voastră".
De aici se vede mai lămurit fapta cea bună a Sfântului, întregului la minte, Sofronie, căci, fiind încă mirean, atât de mare osteneală a călătoriei suferea într-acele vremi pe la mănăstiri şi prin pustietăţi şi atât de multă sârguinţa adăuga pentru cercetarea lucrurilor celor folositoare, cum ar putea să se povăţuiască la calea mântuirii; şi, mai înainte de a se tunde în călugărie, fericitul Sofronie se arăta desăvârşit monah, având viaţă monahicească, desăvârşita în fapte bune.
După aceea s-a călugărit de dascălul său. Apoi, întâmplându-se lui o boală trupească de care era gata să moară, a văzut o vedenie, precum scrie despre aceasta dascălul său, în capitolul o sută doi, zicând: Vrând să se sfârşească fratele meu Sofronie înţeleptul, eu şi ava Ioan scolasticul stând lângă el, ne-a zis: "Mi se părea că merg undeva pe cale şi am văzut că nişte fecioare dănţuiau înaintea mea, zicând: "Bine că a venit Sofronie! Acum s-a încununat Sofronie!" Pentru aceasta dănţuiau fecioarele acelea înaintea lui, căci el este numit cu numele întregii înţelepciuni".
Aceasta a scris dascălul său despre el. Apoi, după boala aceea, însănătoşindu-se şi fiind în chipul monahicesc, şi mai multe osteneli adăuga, îngrijind de mântuirea sa şi de a altora, pentru că, înmulţindu-se atunci în Egipt eresul lui Sevir, se împotriveau ereticilor amândoi, împreună cu dascălul, ca nişte înţelepţi şi iscusiţi în dumnezeiasca Scriptură, întrebându-se cu ei şi biruindu-i. Pentru aceea prea sfinţitului Patriarh al Alexandriei, Ioan Milostivul, îi erau foarte iubiţi şi se cinsteau mult de dânsul, ca nişte adevăraţi prieteni ai lui şi ajutători contra ereticilor şi mângâietori în întristări.
Se povesteşte în viaţa aceluia, scrisă de Leontie, episcopul Neapolei, că Sfântul Ioan Milostivul avea obicei de şedea miercurea şi vinerea lângă uşile bisericii, dând voie tuturor celor ce voiau să vină la dânsul, ascultând trebuinţele fiecăruia, ajutându-le, potolind certurile şi sfezile şi făcând pace între oameni. Iar dacă se întâmpla cândva, şezând acolo, de nu venea nimeni la el şi nu cerea nimic, apoi se scula mâhnit şi cu lacrimi se ducea în casa sa, zicând: "Acum smeritul Ioan n-a câştigat nimic, nici a dus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale". Astfel şi fericitul Sofronie, despre care ne este cuvântul, mângâindu-l pe prietenul lui, îi zicea: "Cu adevărat, astăzi ţi se cade, părinte, a te veseli, căci oile tale petrec în pace, fără ceartă şi fără sfadă ca şi îngerii lui Dumnezeu". De aici arătat este în câtă cinste şi dragoste a fost Sfântul Sofronie, împreună cu dascălul său, la acel prea sfinţit patriarh.
La aceşti sfinţi părinţi era obiceiul şi sârguinţă ca în fiecare zi, să se folosească cu un lucru nou, văzând sau auzind sau învăţând ceva. Şi li s-a întâmplat un lucru ca acesta, precum zice Ioan:
Eu şi domnul Sofronie înţeleptul, am mers în casa lui Ştefan filosoful, care era lângă calea ce duce spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zidită de fericitul Patriarh Evloghie, spre răsărit de a marelui Tetrafil. Sosind în casa filosofului, am bătut în poartă, iar portarul ne-a zis: "Încă se odihneşte stăpânul meu, mai zăboviţi puţin". Atunci a zis domnul meu Sofronie: "Să mergem la Tetrafil şi acolo vom zăbovi". Locul acela este cinstit de alexandreni, căci se zice că împăratul Alexandru Macedoneanul, aducând din Egipt moaştele Sfântului Prooroc Ieremia, le-a pus în acel loc când a zidit cetatea Alexandria în numele său.
După ce am mers acolo, pe nimeni n-am aflat, decât numai pe trei orbi. Şi am şezut încetişor aproape de ei, având la noi cărţile noastre. Deci, vorbind mult între ei aceşti orbi, a zis unul către altul: "Prietene, cum ai orbit tu?" Acela i-a răspuns: "Am fost corăbier în tinereţile mele şi, plutind dinspre Africa, din multă privire spre mare, s-a făcut albeaţa pe ochii mei şi am orbit". Apoi i-a povestit şi celălalt cum a orbit, zicând: "Am fost sticlar şi, lucrând odată cu sticla fără pază, m-am ars şi din dogoarea focului mi-am pierdut vederea".
Amândoi orbii spunându-şi pricina orbirii lor, au întrebat şi pe al treilea, iar acela le-a răspuns: "Când eram tânăr, mi-a fost urât a mă osteni şi a lucra, ci am iubit lenea; dar, fiind iubitor de plăceri, nu aveam cu ce mă hrăni, de aceea am început a fura şi a face multe răutăţi. Iar într-una din zile am văzut ducându-se spre îngropare un mort. Şi am mers în urma celor ce-l duceau, vrând să văd unde-l vor pune; şi a fost îngropat mortul lângă biserica Sfântului Ioan. După ce a înnoptat, am descoperit mormântul, am intrat înăuntru, am luat toate hainele de pe mortul acela şi numai o cămaşă am lăsat pe el.
Şi, ieşind din mormânt, mi-a zis gândul cel rău: "Întoarce-te de ia şi cămaşa, căci este foarte bună". Şi eu ticălosul m-am întors, vrând a dezbrăca şi cămaşa, ca să las mortul gol; dar, ridicându-se mortul, a stat înaintea mea şi, ridicând mâinile, mi-a zgâriat obrazul cu degetele şi mi-a scos amândoi ochii; atunci eu ticălosul, cu multă nevoie şi durere, abia am ieşit din mormânt. Aşa am orbit".
Acestea auzindu-le noi, domnul Sofronie mi-a făcut semn şi ne-am dus de la dânşii, apoi mi-a zis Sofronie: "Cu adevărat, părinte Ioan, astăzi nu mai este nevoie să învăţăm mai mult, că ne-am folosit destul. Că oricine făcând rău, nu poate a se tăinui de Dumnezeu". De aceea, arătat este, cum că amândoi Sfinţii Ioan şi Sofronie, se îngrijeau de folosul lor în toate zilele. Căci zicând el "nu este nevoie astăzi ca mai mult să învăţăm, pentru că ne-am folosit destul", dovedeşte că toată ziua se sârguia a se folosi cu ceva.
Petrecând fericitul Sofronie în Alexandria, a scris minunile Sfinţilor Chir şi Ioan, dându-le mulţumire pentru vindecarea ochilor săi. Căci atunci când a căzut bolnav, a alergat la sfinţii doctori fără de arginţi cu rugăciune şi cu credinţă şi a câştigat de la dânşii vindecarea cerută, în biserica lor din Alexandria, având către dânşii mare osârdie. Dar după câtva timp, părţile acelea ale Egiptului, unde este Alexandria, au început a fi supărate de năvălirea perşilor. Deci au fost nevoiţi Sfinţii Părinţi Ioan şi Sofronie să fugă şi de acolo, că şi prea sfinţitul Patriarh Ioan Milostivul începuse să fugă de frica barbarilor.
Vrând să meargă cu el la Constantinopol, au venit şi ei în corabie, nevrând să se lase de el, căci nu suferea să se despartă de dânşii. Deci sfinţitul patriarh Ioan, căzând în boală pe drum, a murit în cetatea Amatunta, iar viaţa lui cea înaltă şi milosteniile cele multe le-a lăudat înţeleptul Sofronie cu cuvinte alese. După îngroparea cea patriarhicească, s-a dus la Roma cea veche cu dascălul său Ioan şi cu fraţii care se întâmplaseră cu dânşii, doisprezece la număr. Acolo petrecând câtva timp, Cuviosul Ioan, dascălul lui Sofronie, fiind mai bătrân, s-a dus către Domnul. Şi, când era să moară, a poruncit iubitului şi duhovnicescului său fiu, Sofronie, ca trupul lui să nu-l îngroape în Roma. Ci, în raclă de lemn închizându-l, să-l ducă în muntele Sinai. Iar dacă nu-i va fi cu putinţă să-l ducă până la muntele Sinai din cauza barbarilor, atunci să-l ducă în Palestina, la mănăstirea cea de obşte a Sfântului marelui Teodosie, unde Cuviosul Ioan se călugărise şi acolo să-i îngroape moaştele. Deci, aşa s-a şi făcut.
Căci Sfântul Sofronie, urmând lui Iosif cel din Legea Veche, care a dus trupul lui Iacob în mormântul părinţilor săi, a luat din Roma trupul Cuviosului Ioan, duhovnicescul său părinte, şi, împreună cu fraţii, s-a întors în ţările greceşti. Iar după ce a ajuns la Ascalon, a auzit că nu este cu putinţă să treacă la muntele Sinai din cauza barbarilor. Atunci au mers la Ierusalim, care era stăpânit de perşi, şi au îngropat trupul părintelui lor în mănăstirea de obşte a lui Teodosie. Iar el împreună cu fraţii săi locuia în Ierusalim, având atunci scaunul Patriarhiei Modest, în locul patriarhului Zaharia, care, împreună cu lemnul Crucii, era în robie la perşi.
După puţin timp de la plecarea Sfântului Sofronie de la Roma în Palestina, Dumnezeu a binevoit ca să întoarcă din robie la Ierusalim Sfântul Lemn al Crucii şi pe Patriarhul Zaharia. Căci voievodul Ieraclie, ucigând pe tiranul împărat Foca şi luând singur împărata grecească (610-641), s-a ostăşit asupra ţinutului grecesc şi, biruind de multe ori cetele lui Hosroe, a robit cetăţile acelea şapte ani. După aceea, Siroes, fiul lui Hosroe, ucigând pe tatăl său şi luând împărăţia grecească, căuta să se împace cu Ieraclie, împăratul grecesc. Iar condiţiile de pace puse de împăratul Ieraclie erau acestea: împăratul Persiei să lase grecilor Ierusalimul şi să întoarcă cinstitul lemn al Sfintei Cruci, cum şi pe Patriarhul Zaharia. Şi aşa s-a şi făcut.
Deci, după patrusprezece ani, a fost adus din Persia lemnul Crucii cu mare cinste, pe care însuşi împăratul Ieraclie l-a dus pe umerii săi în Sfânta Cetate - precum se scrie despre aceasta în ziua de 14 a lunii septembrie -, iar fericitul Patriarh Zaharia şi-a luat iarăşi scaunul său. După câţiva ani acel cinstit Lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos a fost dus de acelaşi împărat Ieraclie din Ierusalim la Constantinopol ca să nu se mai robească de vrăjmaşi acea mare vistierie a creştinilor. După aceea Ierusalimul a fost luat iarăşi de vrăjmaşi, după cum vom vedea mai pe urmă.
Patriarhul Zaharia, după întoarcerea sa din robie, mai trăind puţin, s-a dus către Domnul. După dânsul Modest iarăşi a luat scaunul, dar n-a stat pe el decât numai doi ani, pentru că a murit. Apoi a fost ales Sfântul Sofronie ca patriarh al Ierusalimului. În acel timp s-a ridicat şi eresul monoteliţilor, adică al celor ce mărturisesc o voie şi o lucrare în persoana lui Hristos, în cele două firi ale Lui - în cea dumnezeiască şi în cea omenească -, ca şi cum fiecare fire n-ar fi avut deosebită lucrare şi voie. Iar cei ce mărturisesc că Hristos nu este desăvârşit în amândouă firile, aceia Îl prihănesc.
Despre acel eres s-a scris mai pe larg în viaţa Cuviosului Maxim Mărturisitorul, în ziua de 21 a lunii ianuarie. Dar pe acel eres al monoteliţilor, l-a întins mai ales Chir, patriarhul Alexandriei, adunând sinod şi poruncind a crede că el. Lui i-a urmat Serghie, patriarhul Constantinopolului, iar după dânsul Piros şi alţii, pentru care au pătimit mulţi din cei ce nu se învoiau cu acel eres. Acelui eres i s-a împotrivit foarte mult prea sfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Sfântul Sofronie. Căci, adunând la dânsul sinod, a blestemat acel eres al monoteliţilor şi a trimis scrisori întărite ale sinodului pretutindeni. După aceea au fost citite acele scrisori la al şaselea Sinod ecumenic şi de Sfinţii Părinţi s-au mărturisit şi s-au primit ca nişte scrieri ortodoxe.
Sfântul Sofronie a scris şi alte multe cuvinte şi învăţături folositoare Bisericii lui Hristos, cum şi viaţa câtorva sfinţi, printre care şi a Sfintei Maria Egipteanca, care a fost asemenea ca îngerii în pustie, mai presus de firea omenească. El, păstorind bine Biserica lui Dumnezeu, a închis gurile ereticilor, izgonindu-i departe ca pe nişte lupi, de la turma cea cuvântătoare. Apoi iarăşi, cu voia lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea barbarilor asupra Siriei şi a Palestinei. Însă acum nu era a perşilor, ci a mahomedanilor, care mai întâi au luat cetatea Damasc.
Apoi au înconjurat cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi au bătut-o aproape doi ani. După ce oastea grecească s-a rănit de dânşii în Siria şi a fost ucis Serghie voievodul, prea sfinţitul Patriarh Sofronie, împreună cu creştinii din Palestina, s-au închis în Sfânta Cetate. Se află cuvântul lui pe care l-a grăit către popor în ziua Naşterii lui Hristos, când s-a făcut înconjurarea cetăţii, în care, ca un alt Ieremia, plângea cu jale risipirea şi pustiirea sfintelor locuri, ce s-a făcut cu voia lui Dumnezeu pentru păcatele poporului. Dar mai vârtos plângea că n-a putut să prăznuiască în Betleem ziua Naşterii lui Hristos, după obicei, de vreme ce locul Betleemului acum era în mâinile agarenilor.
Sfârşindu-se alt an al înconjurării, când creştinii erau strâmtoraţi, s-a simţit nevoia a se da pe sine vrăjmaşilor şi a le deschide cetatea. Dar mai întâi prea sfinţitul Patriarh Sofronie a trimis la voievodul agarenilor, Omar, făcând cu dânsul aşezământ de pace, întru care la început se cerea ca credinţei creştineşti şi Sfintei Biserici a lui Dumnezeu să nu i se facă nici un fel de silă şi de strâmbătate. Omar voievodul a făgăduit că acel aşezământ, precum şi altele să le păzească întregi. Şi, întărind cuvântul acesta, creştinii au deschis porţile cetăţii voievodului agarenesc; iar el, fiind făţarnic şi viclean, s-a prefăcut blând ca o oaie şi smerit, dar în inimă era lup răpitor.
Îmbrăcându-se în nişte vechituri de păr de cămilă, a intrat în cetate pe jos şi întreba unde este biserica lui Solomon ca să-şi săvârşească acolo rugăciunile lui cele de Dumnezeu urâte. Iar prea sfinţitul Sofronie, ieşind întru întâmpinarea lui şi văzându-l într-un chip ca acela făţarnic, a zis: "Iată va fi uriciunea pustiirii, cea mai înainte vestită prin proorocul Daniil, care va fi în locul cel sfânt". Deci a plâns mult cu toţi creştinii şi-l îndemna pe voievod ca, lepădând acele vechituri, să se îmbrace în hainele boiereşti cele cuviincioase lui.
Şi astfel Sfânta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, s-a luat de agareni şi s-a strâmtorat creştinătatea de grea robie. Pentru că păgânul voievod al agarenilor n-a păzit aşezământul de pace făcut cu prea sfinţitul Patriarh Sofronie pe care făgăduise a-l păzi. Şi a început a face multe strâmbătăţi creştinilor din Ierusalim. Văzând aceasta, Sfântul Sofronie se tânguia de-a pururea şi rugă pe Dumnezeu să-i ia sufletul lui de pe pământ, ca să nu vadă mai mult chinuirea creştinilor, uriciunea pustiirii şi necinstirea locurilor celor sfinte. Şi, fiind auzit, degrabă şi-a săvârşit viaţa şi a trecut de la pământescul Ierusalim, cel plin de lacrimi, spre cel de sus, plin de bucurie, unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Pionie, preotul din Smirna
Apostolul, poruncind a se cinsti pomenirile sfinţilor, iată ce zice: Aduceţi-vă aminte de povăţuitorii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu. Iar aceasta o zice că, aducându-ne aminte de credinţa, de viaţa şi de sfârşitul cel cu fapte bune, să ne îndemnăm a urma acelora. Deci este cu cuviinţă a cinsti şi pomenirea Sfântului Mucenic Pionie, de vreme ce acesta, când era în lume, pe mulţi i-a întors la Dumnezeu de la înşelăciunea diavolească; căci a fost bărbat apostolesc întru acele vremi şi încununându-se cu mucenicia şi chemându-se către Domnul, ne-a lăsat chipul faptelor celor bune, ca şi până acum să avem aducere aminte de învăţăturile lui. Iar începătura nevoinţei lui celei muce-niceşti, a fost astfel:
În luna a şasea (adică a lui februarie, care este a şasea de la septembrie), în douăzeci şi trei de zile, când se săvârşeşte pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, în cetatea Smirnei, în care vieţuia multă mulţime de iudei, au fost prinşi, de către necredincioşii elini, Pionie presbiterul şi Sabina, râvnitoarea dreptei credinţe, Asclipiad, Macedonie şi Lin, preotul soborniceştii biserici; căci atunci era prigonire mare asupra creştinilor, pe vremea împărăţiei lui Deciu (245-251).
Iar Pionie mai înainte a fost înştiinţat cum că vor fi prinşi în ziua praznicului Sfântului Policarp. Deci, postind cu Sabina şi cu Asclepiad, au luat trei lanţuri împletite şi le-a pus pe sine, pe Sabina şi pe Asclepiad; şi şedeau în casă, aşteptând până ce vor veni cei ce voiau să-i prindă. Iar în ziua pomenirii Sfântului Policarp, după rugăciune, gustând ei puţină pâine şi apă, a venit Polemon, dregătorul idoleştilor jertfe, cu ostaşi, căutând şi atrăgând pe creştini la necuratele jertfe idoleşti. Şi a zis lui Pionie: "Ştiţi împărăteştile porunci ca să aduceţi zeilor jertfe?" Răspuns-a Pionie: "Ştim poruncile Dumnezeului nostru, prin care ne spune că Lui Unuia să ne închinăm". Zis-a Polemon: "Mergeţi la sobor şi acolo, chiar nevrând, vă veţi supune". Răspuns-au Sabina şi Asclipiad: "Noi ne supunem lui Dumnezeu Cel viu".
Deci îi ducea pe dânşii Polemon, însă nu cu sila; şi văzându-i poporul purtând legături de bună voie, alergau în urma lor ca la o minune nouă, unul pe altul întrecându-se. Iar după ce au mers sfinţii în sobor, la mai marele cetăţii, popor fără număr de elini, şi mai vârtos de iudei, a umplut toate locurile acelea, prin foişoare şi prin pieţe. Şi aducându-se sfinţii în mijloc, Polemon a zis: "O, Pionie, supuneţi-vă poruncii împărăteşti, precum şi ceilalţi s-au supus, şi aduceţi jertfe zeilor ca să nu vă munciţi cumplit".
Iar Pionie, întinzându-şi mâna, cu faţa veselă, a început a grăi către popor: "Bărbaţi smirneni, cei ce vă lăudaţi pentru frumuseţea cetăţii şi pentru locuirea de odinioară a lui Homer aici, precum ziceţi, şi care între voi sunteţi iudei, ascultaţi-mă pe mine, cel ce voiesc să grăiesc puţin. Vă aud râzând şi bucurându-vă de venirea la voi a unora din noi; socotiţi oare a fi de râs şi de jucărie păcatul acela, că aduc jertfă idolilor, nu de a lor bună voie, ci fiind siliţi? Deci s-ar fi căzut vouă, elinilor, a asculta pe învăţătorul vostru Homer care zice: "Nu este bine ca cineva să se veselească de omenească pierzare".
Iar vouă, iudeilor, Moise vă porunceşte: De vei vedea pe asinul vrăjmaşului tău căzut sub sarcină lui, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici cu dânsa. Asemenea se cade să ascultaţi şi pe Solomon care zice: De va cădea vrăjmaşul tău, să nu te bucuri de el şi să nu te înalţi pe împiedicarea lui. Pentru că eu, ascultând pe învăţătorul meu, mai bine voiesc a muri decât să-I calc cuvântul şi mă sârguiesc cu toată puterea mea să nu mă depărtez de la poruncile Lui, la care m-am deprins de mult, învăţând şi pe alţii.
Deci pentru ce râdeţi de noi, o, iudei, dacă suntem vrăjmaşi vouă, precum ziceţi? Şi mai ziceţi că sunteţi şi năpăstuiţi de noi când vă grăim adevărul. Dar spuneţi pe cine am năpăstuit, pe cine am gonit, pe cine am silit să se închine idolilor? Oare socotiţi greşelile voastre a fi asemenea cu greşelile acelora care de frica omenească calcă porunca lui Dumnezeu şi fac închinăciune idolilor? Dar cine v-a silit să slujiţi lui Veelfegor, să mâncaţi jertfele morţilor, să vă amestecaţi cu fiicele de alt neam, să jertfiţi diavolilor pe fiii şi fetele voastre, să cârtiţi spre Dumnezeu, să grăiţi pe Moise de rău, să cugetaţi cu mintea ca să vă întoarceţi iarăşi în Egipt? Cât despre celelalte fapte ale voastre voi tăcea. Şi mai ziceţi că nimeni nu poate să vă înşele.
Oare nu citiţi cărţile voastre: Ieşirea, Judecătorii, Regii şi celelalte toate, în care sunteţi vădiţi şi mustraţi? Arătaţi-ne pe cineva din noi care nu de silă, ci de bunăvoie s-a apropiat de idoli; şi pentru acei puţini aduceţi mustrare şi osândire asupra tuturor creştinilor? Dar o, iudeilor, socotiţi că viaţa de acum este asemenea ca aria; apoi, ce se vede în arie mai mare, stogul de paie sau de grâu? Dar când lucrătorul va veni cu lopata să-şi lămurească aria, plevile fiind uşoare, se duc lesne în vânt, iar griul rămâne la pământ; deci cugetaţi şi la năvodul cel aruncat în mare, oare toate cele adunate într-însul şi trase afară sunt bune? Nicidecum.
Deci aşa este şi viaţa aceasta de acum. Cum voiţi să pătimim noi, ca nişte nedrepţi, sau ca drepţi? Dacă ziceţi că nişte nedrepţi, apoi şi pe voi vă vădim cu lucrul pentru nedreptatea voastră; oare nu se cade aceleaşi să le pătimiţi? Iar dacă vor pătimi drepţii ca nişte nevinovaţi, ce nădejde de mântuire mai aveţi voi, fiind nedrepţi? Că dacă dreptul abia se mântuieşte, apoi necredinciosul şi păcătosul unde se va arăta? Şi se apropie judecata lumii, ale cărei semne sunt dovedite. Că eu am străbătut toate părţile iudeilor, am trecut râul Iordanului, am văzut pământul pe care se vede semn despre mânia lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor care locuiesc pe dânsul şi a celor ce fac multe ucideri şi răutăţi călătorilor străini.
Am văzut ieşind fum dintr-însul, iar câmpiile şi ţarinile arse de foc şi deşarte de orice roadă, neavând pic de umezeală. Am văzut şi Marea Moartă (sau iezerul asfaltic, aducător de smoală) şi apă din firea sa, căzută cu pedeapsa lui Dumnezeu, care nu poate să adape nici un fel de fiinţă, nici să ţină în sine trupul omenesc şi orice lucru ai arunca într-însa, îndată îl leapădă afară. Dar pentru ce pomenesc pe cele ce sunt departe? Voi vedeţi Decapolia, latura Lidiei cea arsă, care şi până acum se află pârlita pentru pedepsirea celor necuraţi.
Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă şi acelea vi se par că sunt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde, care ies din pământ, de unde se încălzesc şi se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinăuntru ale pământului? De aici cunoaştem că va fi judecată şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin Cuvântul Lui cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu vom sluji zeilor elineşti şi nu voim a ne închina idolului de aur".
Zicând Sfântul Pionie acestea şi altele multe, Polemon şi cei mai mari cu dânsul din cetate, cum şi tot poporul, ascultau cu multă linişte. După aceea oarecare din cetăţeni, împreună cu Polemon, rugau pe Pionie, zicând: "Ascultă Pionie, noi te iubim pentru obiceiul tău cel bun şi pentru blândeţea ta şi voim să fii viu; cu adevărat, este bun lucru şi dulce a vieţui şi a vedea lumina soarelui". Sfântul răspunse: "Şi eu socotesc că este iubită viaţa aceasta vremelnică, dar fără de asemănare este mai plăcută aceea pe care o dorim noi creştinii. Lumina aceasta o socotesc a fi veselă şi dulce; dar mult mai veselă şi mai dulce este lumina cea adevărată, pe care nădăjduim a o avea. Toate acestea care se văd cu ochii trupeşti sunt frumoase şi nici noi nu le dăfăimăm, nici nu urâm făpturile lui Dumnezeu, dar sunt altele nevăzute, cu adevărat mai frumoase şi mai alese, pe care le cinstim mai mult decât pe cele văzute". Iar un clevetitor oarecare, anume Alexandru, om viclean, a zis: "Ascultă-mă, Pionie". Sfântul îi răspunse: "Tu ascultă-mă pe mine, că cele ce ştii tu, ştiu şi eu, iar cele ce ştiu eu, tu nu ştii".
Alexandru, râzând de sfânt, a zis: "Dar aceste legături pentru ce sunt pe tine?" Sfântul răspunse: "Ca să nu ne socotiţi că venim la închinarea idolilor voştri, ci să cunoaşteţi cu adeverire că mergem în temniţă şi la moarte pentru Dumnezeul nostru". Şi alţii sfătuind cu momeli pe Pionie şi nimic sporind, Alexandru a zis: "Ce trebuinţă este de multe cuvinte, dacă ei nu voiesc să fie vii?" Iar poporul voia ca Pionie să fie dus la locul de privelişte ca toţi să poată auzi cuvintele lui; dar Polemon nu voia, temându-se să nu facă în popor tulburare şi gâlceavă.
Şi zicea către Pionie: "Dacă nu voieşti să jertfeşti zeilor, apoi să intri măcar în locaşul lor". Sfântul răspunse: "Ce folos va fi idolilor de mergerea mea la dânşii?" Polemon zise: "Pleacă-te, Pionie". Iar Pionie răspunse: "O, de aş fi putut eu ca să vă îndu-plec pe voi pe toţi ca să fiţi creştini". Iar ei tare râzând, au zis: "Nu vei putea ca să ne faci aceea ca de vii să fim arşi cu foc". Zis-a sfântul: "Mai cumplit este că după moarte să ardeţi în veci în focul nestins".
Atunci fericită Sabina a zâmbit. Iar Polemon împreună cu ceilalţi i-au zis: "Ce râzi?" Răspuns-a aceea: "Mă bucur că sunt creştină, căci cei ce sunt întru pocăinţa lui Hristos, aceia se vor bucura în veci". Zis-au către dânsa paginii: "Vei râde când pe cele ce nu le voieşti, pe acelea le vei pătimi; căci femeile care nu se închină zeilor, se duc în casa de desfrânare". Răspuns-a aceea: "Dumnezeu Cel adevărat se va îngriji de mine".
După aceasta au scris numele sfinţilor şi răspunsurile lor, prin care mărturisind pe Hristos, s-au lepădat de idoli. Iar când erau să scrie numele Sabinei, Sfântul Pionie i-a zis încet ca să nu-şi spună numele cel adevărat, ci să se numească Teodota; iar aceasta o zicea că să nu fie ştiută de stăpâna sa. Căci Sfânta Sabina a fost roaba unei slăvite femei eline care, mai înainte cu câţiva ani de acea vreme, pe vremea împărăţiei lui Gordian (238-244), neputând pe roaba sa, adică pe fericită Sabina, s-o întoarcă de la Hristos, a izgonit-o în munţi pustii, unde în taină era hrănită de credincioşi; după aceea, prin sârguinţă cea mare a Sfântului Pionie, s-a izbăvit din legături şi din robia stăpânei sale. Deci, temându-se Sfântul Pionie că nu cumva să se înştiinţeze despre dânsa stăpâna ei şi iarăşi s-o ia la sine, a poruncit că Sfânta Sabina să se numească Teodota. Deci când a întrebat-o Polemon cum se numeşte, ea a răspuns: "Mă numesc Teodota". Zis-a Polemon: "Eşti creştină?" Răspuns-a sfânta: "Cu adevărat sunt creştină".
Şi s-au scris cuvintele ei ca şi ale lui Pionie şi ale lui Asclipiad. Întrebat-a Polemon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a sfânta: "Pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care a făcut cerul, pă-mîntul şi pe noi toţi; şi Care a fost cunoscut prin Cuvântul cel întrupat din Preacurata şi cea neispitită de nuntă, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, adică prin Domnul nostru Iisus Hristos". Iar după ce li s-a scris numele, au dus pe sfinţi în temniţă, urmându-le tot poporul. Iar unii ziceau despre Sfântul Pionie: "Judecaţi cum acesta care era totdeauna galben, acum este rumen la faţă". Iar alţii strigau: "Pe aceştia care n-au voit să jertfească zeilor, se cade a-i munci". Răspuns-au sfinţii: "Munciţi-ne dar, cine vă opreşte? Nu merg înaintea noastră oameni înarmaţi, nici nu ne apără ostaşi, suntem în mâinile voastre, munciţi-ne?"
Iar un altul, arătând spre Sfântul Asclipiad, zicea: "Acesta voieşte să aducă jertfe zeilor". Răspuns-a Sfântul Pionie: "Minţi, căci nici unul dintre noi nu va face aceasta". Iar alţii, pomenind anume pe cei căzuţi de la Hristos, ziceau: "Cutare şi cutare au jertfit, iar voi pentru ce nu jertfiţi?" Sfântul Pionie a zis: "Fiecare are voia sa, ce-mi pasă, eu sunt Pionie". Deci poporul se mânia asupra Sfântului Pionie şi asupra celor cu dânsul şi de abia au ajuns până la temniţă; căci puţin a fost de nu i-a ucis poporul.
Şi intrând în temniţă, au aflat pe Lin, presbiterul soborniceştii biserici, şezând în legături pentru Hristos, şi pe o femeie din satul Carină, anume Macedonia; şi veneau la ei mulţi din credincioşi, aducându-le cele de trebuinţă, însă ei nu voiau să ia; iar pe cele luate le împărţeau la străjerii temniţei. Apoi unii elini cercetau pe sfinţi şi-i sfătuiau la necurăţie; dar auzind de la ei răspunsurile cele tari, se duceau miraţi. Mergeau încă la legaţii lui Hristos şi aceia care, fiind creştini, fără de voie căzuseră din bună credinţă, îngrozindu-i prin frică muncilor şi fiind nevoiţi spre jertfă idolească; şi plângere multă se făcea în temniţă, în toate zilele, înaintea sfinţilor.
Deci Sfântul Pionie plângea foarte mult pentru dânşii, iar mai vârtos pentru aceia care, având viaţă bună şi cinstită, s-au temut de munci şi au jertfit celor ciopliţi. Şi zicea în plângerea sa: "Cu mucenicie nouă sunt muncit în inima mea, în bucăţi sunt tăiat în sufletul meu, când văd mărgăritarele bisericeşti călcate de porci şi cereştile stele răsturnându-se la pământ cu coada balaurului; iar via cea sădită cu dreapta lui Dumnezeu, mâncată de porcul cel sălbatic şi răpită de toţi cei ce trec în cale.
Deci, fiii mei, pentru voi iarăşi mă chinuiesc, până ce se va închipui Hristos în voi; crescuţii mei cei iubiţi, pe care v-am hrănit cu pâinea cea cerească, pentru ce v-aţi întors în calea cea în-drăcită? Acum bătrânii cei fărădelege au pus prihană asupra Susanei, celei cu mintea întreagă, adică asupra Bisericii lui Hristos; acum Aman s-a înălţat, iar Estera cu toată seminţia să se tulbură; acum a cuprins foametea - nu foamete de pâine, nici de apă, ci foamete de auzirea cuvântului lui Dumnezeu; acum au adormit toate fetele Evangheliei. Iată s-a împlinit cuvântul Domnului: "De va veni Fiul Omului, oare va afla credinţă pe pământ?" Şi alt cuvânt al Lui care zice: Va da frate pe frate la moarte; de aceea aud că acum fiecare este vânzătorul aproapelui său.
Cu adevărat ne-a cerut satana ca să ne cearnă ca pe grâu şi lopata cea de foc este în mâinile Cuvântului lui Dumnezeu ca să curăţească aria Sa. S-a stricat sarea, s-a lepădat afară şi este călcată de oameni. Dar nimeni să nu socotească, o, fiilor, că Domnul a slăbit. Nu Domnul, ci noi am slăbit. Pentru că zice: Au doară a slăbit mina Mea a vă izbăvi pe voi? Au s-a îngreuiat auzul meu ca să nu vă asculte pe voi? Dar păcatele voastre au făcut despărţire între voi şi între Dumnezeul vostru. Greşit-am, fraţilor; călcat-am poruncile Domnului şi am făcut fărădelege, miniind pe Dumnezeu şi mâhnind pe aproapele; căci urând unul pe altul, pârând şi clevetind unul pe altul, pe noi singuri ne-am defăimat. Se cădea ca dreptatea noastră să fi covârşit mai mult decât a fariseilor şi a cărturarilor.
Încă aud că iudeii vă cheamă pe unii din voi la ale lor adunări; dar păziţi-vă că nu cumva să vă legaţi în laţurile cele mai grele, că veţi cădea în păcatul cel neiertat care este hulă împotriva Duhului Sfânt, şi ca să nu fiţi împreună cu iudeii, cu boierii Sodomei şi cu poporul Gomorei, ale căror mâini sunt pline de sânge. Noi nici prooroc n-am ucis, nici pe Hristos nu L-am vândut sau L-am răstignit! Dar pentru ce grăiesc eu multe? Aduceţi-vă aminte de ceea ce aţi auzit mai înainte, de multe ori, de la mine. Au nu ştiţi pe iudeii care zic, că Hristos a fost om simplu şi ca un muritor a pătimit moartea cea de Cruce?
Deci să ne spună, dacă a fost om simplu şi muritor, apoi cum s-a umplut toată lumea de mulţimea ucenicilor Lui şi cum pătimesc mulţi şi astăzi pentru numele Lui? Cum dar cu numele unui om simplu şi muritor se izgoneau diavolii şi chiar acum se izgonesc şi se vor izgoni până la sfârşitul veacului? Apoi cum se fac şi alte minuni, cu numele Lui cel atotputernic, în bisericile credincioşilor? Dar nu înţeleg ticăloşii iudei că Hristos, Domnul nostru, a pătimit de voie, a murit pentru noi şi a înviat a treia zi cu slavă; şi grăiesc nelegiuiţii că Hristos ar fi fost fermecător şi că prin puterea farmecelor s-ar fi sculat din morţi; deci, să ne arate, ce Scriptură mărturiseşte unele ca acestea despre Hristos, a lor sau a noastră? Sau care om drept a zis această cândva? Au doară nu este această minciună dovedită? Cei ce grăiesc o minciună ca aceea sunt nelegiuiţi.
Dar pentru ce să cred mai mult vorbele unora ca acestora, decât ale oamenilor drepţi? Eu încă din copilărie am auzit acea vorbă mincinoasă a lor; căci este scris că Saul regele, mergând la o femeie fermecătoare, o poftea ca să învieze din morţi pe proorocul Samuil şi, făcându-şi femeia fermecătoria sa, a văzut pe un bărbat bătrân ridicându-se din pământ; acela era îmbrăcat cu o haină lungă şi, cunoscând Saul că acela este Samuil, îl întreba de ceea ce dorise. Deci, putea oare vrăjitoarea aceea cu adevărat să învie pe Samuil, sau nu? De vor zice iudeii că putea, apoi ei mărturisesc că nedreptatea a putut mai mult decât dreptatea şi că vrăjitoria este mai puternică decât sfinţenia; deoarece sfântul prooroc nu putea să nu asculte pe vrăjitoarea aceea.
Deci, cei ce grăiesc aşa, sunt urâţi şi blestemaţi; iar de vor zice, că vrăjitoarea aceea n-a putut să învie cu adevărat pe Samuil proorocul cu vrăjile sale, apoi nici despre Hristos, Domnul nostru, nu vor putea să zică că ar fi înviat din mormânt cu putere de vrăjitorie. Dar înţelegerea povestirii aceleia este în Sfânta Scriptură astfel: Cum putea diavolul care petrecea în vrăjitoarea aceea, să aducă în această viaţă sufletul sfântului prooroc care se odihneşte în sânul lui Avraam? Că cel mai mic peşte cel mai mare nu are stăpânire şi diavolul nu porunceşte sfântului, ci îngerii cei căzuţi de la Dumnezeu îi ascultă pe ei; căci, lăsând pe Dumnezeu, le slujesc lor şi îi cheamă prin vrăji, şi orice ar cere vrăjitorii, diavolii le împlinesc.
Vrăjitoarea a cerut acel lucru de la diavolul care o asculta şi el a luat chipul proorocului şi nu este de mirare aceasta, deoarece satana singur, după cuvântul Apostolului, se închipuieşte în îngerul luminii şi slugilor lui nu le este cu neobişnuinţă a lua uneori asupră-şi asemănarea slugilor lui Dumnezeu, după cum şi antihrist va luă asupră-şi chipul lui Hristos.
Deci acea femeie vrăjitoare n-a înviat pe Samuil, ci pe diavolul, cel în chipul lui Samuil, i l-a arătat lui Saul, regele cel căzut de la Dumnezeu. Şi adevereşte despre aceea chiar Scriptura care zice către Saul, cel ce i s-a arătat în chipul lui Samuil: Şi tu dimineaţă vei fi împreună cu mine. Deci, cum putea Saul, vrăjmaşul lui Dumnezeu, să fie împreună cu Sfântul Prooroc Samuil? Oare nu va fi mai bine împreună cu diavolul, căruia i s-a robit, depărtându-se de la Dumnezeu? Să ştie iudeii, grăitori de minciuni, că nu este cu putinţă să fie adevărată înviere din morţi prin oarecare vrăjitorii; şi precum pe Samuil nu l-a înviat vrăjitoria, nici Hristos nu S-a sculat prin vrăjitorie, ci cu puterea Sa dumnezeiască a călcat puterea morţii; şi precum de voie a pătimit şi a murit, în acest chip de voie a şi înviat cu stăpânirea Sa ca un Dumnezeu. Iar dacă nu vor crede ei aceasta, apoi să ziceţi către dânşii: "Noi, deşi am jertfit idolilor, însă suntem mai buni decât voi, că voi nesilindu-vă, aţi jertfit diavolilor, iar noi cu sila"".
Şi sfătuia Sfântul Pionie pe cei căzuţi, zicându-le: "Nu vă deznădăjduiţi, fraţilor, deşi aţi căzut în foarte mare greşeală, jertfind idolilor, ci pocăiţi-vă cu adevărat şi din toată inima; şi vă întoarceţi iarăşi la Hristos, Dumnezeul nostru, că este milostiv şi gata a primi pe toţi cei ce vin la Dânsul cu pocăinţă şi vă va primi cu bucurie şi pe voi, ca pe nişte fii ai Săi". Iar ei căindu-se cu tânguire mare, de greşeala lor, s-au întors iarăşi la Hristos Dumnezeu.
După această a mers la temniţă Polemon, economul jertfelor idoleşti, iar Teofil magistrianul era cu oaste şi cu popor şi, scoţând afară pe sfinţi, le zicea: "Iată Evctimon, episcopul vostru, s-a închinat zeilor noştri şi le-a adus jertfă, deci plecaţi-vă şi voi şi faceţi aceeaşi ca dânsul; iar dacă nu, veţi fi judecaţi de Lepidon popa şi de Evctimon în capiştea zeilor".
Sfântul Pionie răspunse: "Dacă Evctimon episcopul a jertfit idolilor, ce avem noi? Noi nu vom jertfi şi se cuvine să ne judece antipatul, iar nu Lepidon, nici Evctimon, nici voi. Dar voi pentru ce, neaşteptând venirea antipatului, aţi luat stăpânirea lui?" Iar cei ce veniseră, grăind multe sfinţilor, au plecat şi s-au întors iarăşi cu oaste şi cu popor, grăind cu nedreptate că antipatul a trimis să fie duşi în Efes, la întrebare. Pionie răspunse: "Să vină trimisul, să ne ia şi să ne ducă". Teofil zise: "Nu credeţi ceea ce zic? Sunt vrednic de credinţă". Apoi, aruncând o funie după grumazul Sfântului Pionie, l-a dat ostaşilor să-l ducă în capiştea idolească. Şi, luându-i pe toţi, îi duceau cu sila, că sfinţii nu voiau să meargă la idoli, ci strigau cu mare glas: "Suntem creştini, ce avem noi cu cei ciopliţi?"
Deci, împingând pe sfinţi, îi târau, iar pe Sfântul Pionie, trăgându-l cu ştreangul de grumaz, puţin era de nu l-au sugrumat. Fiind ei scoşi în mijlocul priveliştii şi aproape de capişte, Sfântul Pionie a căzut la pământ, mărturisind că este creştin, şi nu voia nici a intra în capişte; deci, năvălind şase slujitori la dânsul, îl băteau cu mâinile şi cu picioarele şi-l loveau cu genunchii în coaste; apoi, luând pe cel ce li se împotrivea foarte tare, îl duceau cu mâinile şi l-au aruncat în capişte, înaintea necuratului altar, unde sta încă ticălosul episcop Evctimon, săvârşindu-şi idoleasca jertfă. Şi a zis Lepidon: "Pentru ce voi, o, Pionie, nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor?" Sfântul răspunse: "Deoarece suntem creştini".
Zis-a Lepidon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a Pionie: "Pe Acela cinstim, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele". Întrebat-a Lepidon: "Dar cine a fost răstignit?" Răspuns-a sfântul: "Acela a fost, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea lumii". Iar boierii strigând tare, au râs. Dar Lepidon a început cu cuvinte dosăditoare a defăima şi a ocărî pe fericitul Pionie. După aceea, cu silă punând cununi pe sfinţii mucenici şi, după cum le era obiceiul paginilor ca să joace lingă jertfe, îi sileau să guste din jertfele idoleşti. Iar ei au rupt cununile şi, aruncându-le la pământ, le-au călcat cu picioarele şi au scuipat idoleştile jertfe. Deci, făcând necuraţii strigare şi gâlceava, iarăşi i-au dus în temniţă pe sfinţi, cu ocări şi cu bătaie.
Iar pe Sfântul Pionie, intrând pe uşile temniţei, unul din ostaşi l-a lovit cu ceva tare în cap şi l-a rănit. Şi îndată cel ce l-a lovit s-a îmbolnăvit de mâini. Şi cu totul s-a aprins de durere şi s-a umplut de bube trupul lui, apoi s-a umflat, încât abia mai putea să răsufle. După aceea a mers antipatul Cvintilian în Smirna şi şezând la judecată, a pus înainte singur pe Sfântul Pionie, la întrebare. Deci, ispitind şi aflându-l că nu se înduplecă, a poruncit ca să-l spânzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Astfel fiind muncit sfântul, îi ziseră: "Pentru ce te grăbeşti la moarte?" Răspuns-a sfântul: "Nu la moarte, ci la viaţa veşnică mă grăbesc". Apoi, după acea mucenicie, a osândit pe sfântul la moarte şi se citea, după obiceiul romanilor, sentinţa de moarte, cea scrisă astfel: "Pe Pionie, care singur pe sine s-a mărturisit că este creştin, am poruncit ca să-l răstignească şi să-l ardă în foc de viu".
Deci, fiind dus sfântul mucenic la locul cel de răstignire şi de ardere, singur s-a dezbrăcat de hainele sale şi, privind la trupul său, s-a umplut de mare bucurie pentru curăţia trupească şi, căutând spre cer, a mulţumit lui Dumnezeu că într-acest fel, până în sfârşit l-a păzit, întru curăţie neprihănită. Şi era pe pământ lemnul cel pregătit asemenea crucii, pe care era să-l răstignească. Apoi singur s-a culcat şi s-a întins pe lemnul acela şi se dădea ostaşilor ca să-l pironească, care, după ce l-au pironit, ziceau către dânsul: "Ascultă, Pionie, şi te supune poruncii împărăteşti, căci îţi vom scoate îndată piroanele şi doctorii te vor vindeca şi vei fi sănătos". Iar sfântul, după tăcere, a zis: "Doresc a adormi, ca mai bun să mă scol la învierea cea de obşte".
După aceea, pironindu-l, au ridicat lemnul acela şi l-au pus drept, iar capătul cel de jos îngropându-l în pământ şi întărindu-l, au îngrămădit împrejur mulţime de lemne şi le-au aprins. Deci para aceea mare l-a înconjurat pe sfântul, iar el închizând ochii, se ruga lui Dumnezeu în taină şi nu ardea; şi toţi, văzându-l cu ochii închişi, au socotit că acum a murit. Dar el, după câtăva vreme, potolindu-se văpaia încet, îşi săvârşea rugăciunea cea făcută în taina inimii şi şi-a deschis ochii; iar poporul foarte mult s-a mirat, văzându-l încă viu şi într-atâta de mare foc. Apoi cu faţa veselă, la sfârşitul rugăciunii sale, zicând "Amin", a adaus a zice: "Doamne, primeşte duhul meu!" Şi a adormit.
Iar după ce s-a stins focul, s-a aflat trupul lui cu totul întreg şi nici un păr din capul lui n-a ars. Iar faţa îi era luminoasă, strălucind de dumnezeiescul dar, care a fost dovedit semn despre bucuria sufletului celui sfânt care întru cereasca bucurie a intrat şi a luat cununa biruinţei din dreapta lui Hristos. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251), în cetatea Smirna, şi pe vremea antipatului Cvintilian, în al cincilea idiş al lui martie, după obiceiul romanilor; iar după al Asiei întru a şaptea lună (adică în lună martie, care este a şaptea de la septembrie), întru al unsprezecelea număr, sâmbăta şi al zecelea ceas din zi. Până aici sunt cuvintele Sfântului Simeon Metafrast despre Sfântul Pionie.
Iar pentru ceilalţi sfinţi mucenici care împreună cu Sfântul Pionie au fost prinşi şi ţinuţi în legături, nu este scris cu ce fel de munci şi-au săvârşit nevoinţa. Însă este cu neîndoire că au pătimit pentru Hristos şi cereasca viaţă împreună cu Sfântul Pionie au câştigat. Acest Sfânt Pionie, presbiterul, a scris viaţa şi pătimirea Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, dar mai pe urmă şi el însuşi cu dânsul s-a învrednicit de aceeaşi parte, întru împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh împărăţeşte în veci. Amin.
NOTĂ - În cartea întâi a împăraţilor, în capitolul 28, se scrie, cum că Samuil proorocul a grăit către Saul astfel: "Dimineaţă, tu şi fiii tăi vor cădea cu tine"; iar în altă tălmăcire se citeşte: "Dimineaţă tu şi fiii tăi veţi fi cu mine". Iar Metafrast într-aceasta istorie a Sfântului Pionie a scris astfel: "şi tu astăzi cu mine vei fi". Şi în altă parte, asemenea s-a scris ca şi la Metafrast. Şi socoteşte Sfântul Pionie, cum că în chipul lui Samuil s-a arătat diavolul şi voia să ia la sine sufletul lui Saul după uciderea aceluia.
Încă sunt unii care socotesc că, într-adevărat, sufletul lui Samuil, fără trup, mai înainte de vrăjitoria femeii aceleia, prin porunca lui Dumnezeu, s-a arătat lui Saul; şi se întăresc cu acea părere cuvintele lui Isus Sirah, care, în capitolul 46, la sfârşit, zice de Samuil astfel: "După adormirea sa a proorocit şi a arătat împăratului sfârşitul lui, apoi a înălţat din pământ glasul său prin proorocie".
Cântare de laudă la Sfântul Sfinţit Mucenic Pionie
Pionie le grăieşte schingiuitorilor săi:
„O, cetăţeni ai slăvitei Smirne,
Împreună-locuitori cu Omar
Cel de toţi cunoscut,
Aflaţi că toate cele cunoscute vouă
Eu le cunosc,
Dar voi nu cunoaşteţi
Ceea ce îmi este cunoscut doar mie:
Voi nu cunoaşteţi ce este Bucuria de a muri,
Bucuria cea mare de a muri
Pentru dulcea nădejde în Hristos.
O moarte este aceasta
Care să omoare nu poate,
Căci ea doar asupra trupului are putere
Şi doar pentru puţin timp.
Eu ştiu că îngerii în ceruri pe mine mă aşteaptă în locaşurile împăratului Ceresc.
Eu ştiu că îngerii împreună
Cu prorocii şi sfinţii mă aşteaptă
Cu oştirile cele fără număr
Ale aleşilor lui Dumnezeu,
Ale mucenicilor lui Hristos.
Eu ştiu că în patria mea
Acum mă întorc,
În patria mea,
Din care călător pe acest pămînt am venit.
Eu ştiu pentru ce sufăr,
Pe cînd voi nu ştiţi de ce mă chinuiţi.
O, da, fierbe, răutate!
Împotriva mea împroaşcă-ţi otrava!
Ce-mi poţi face tu mie,
Cînd cu braţele larg deschise
Mîntuitorul meu pe mine mă aşteaptă!
Loviţi-mă, torţionari, toţi deodată!
Căci cu atît mai curînd
Zorii vieţii pentru mine vor străluci.
Cu cit mai grabnică moartea,
Cu atît mai repede viu sufletul meu va fi.
Viaţa Sfântului Mucenic Trofim
În zilele împăraţilor Diocleţian şi Maximian, pe când în Laodiceea era guvernator Asclepiu, s-a pornit o mare prigoană împotriva creştinilor. Şi fiind prinşi sfinţii mucenici Trofim şi Talu, au fost loviţi cu pietre timp îndelungat, dar Dumnezeu păzindu-i au rămas neatinşi. Văzând acest lucru dregătorul şi cei ce erau împreună cu el şi ruşinându-se, i-au lăsat câtva vreme să trăiască nechinuiţi. Fiind însă pârâţi din nou, au fost aduşi la judecată; aici, mărturisind cu îndrăzneală, înaintea tuturor, că Hristos este Dumnezeu adevărat şi luând în derâdere idolii păgânilor şi mustrând pe tirani, i-au pornit spre mânie. Pentru aceasta, spânzurându-i pe lemne, după ce i-au dezbrăcat cu totul, au pus de le-au strujit adânc trupurile. Dar sfinţii, pe de o parte rugându-se lui Dumnezeu, iar pe de alta defăimându-i pe zeii elineşti, au umplut de mânie pe dregător. Deci acesta hotărându-se să sfârşească cu ei, a poruncit să-i răstignească pe cruce.Fiind duşi deci către locul unde urma să fie răstigniţi, mulţime multă de popor venea după ei. Şi în timp ce erau răstigniţi se rugau şi grăiau poporului cele ziditoare de suflet. Iar mulţimea se grăbea să se atingă de sfintele trupuri ale sfinţilor, unii adunând din picăturile lor de sânge, alţii vreun ştergar, alţii vreun obiect de metal care se găsea asupra lor, alţii, în sfârşit, vreun alt lucru. Pe aceştia binecuvântându-i şi făcându-le urări de bine, şi-au dat sfintele lor suflete lui Dumnezeu. Unii dintre credincioşi luând rămăşitele pământeşti ale sfinţilor şi ungându-le cu miruri şi înfăşurându-le în giulgiuri, le-au aşezat în biserică. Şi venind acolo şi femeia lui Asclipeu şi simţind balsamul care ieşea din racla sfinţilor mucenici, a aşternut deasupra raclei o îmbrăcăminte de foarte mare preţ. La câtva vreme după aceasta Zosim şi Artemiu, doi bărbaţi evlavioşi şi credincioşi, care erau din aceeaşi cetate cu sfinţii, luând cu ei racla cu moaştele cele sfinte, au dus-o în cetatea lor, Stratonichi, ca la o milă depărtare, şi au aşezat-o într-un mormânt săpat într-o stâncă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu