Troparul Sfantului Gherasim de la Iordan
Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat, purtatorule de Dumnezeu, parintele nostru Gherasim; si cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta. Slava Celui ce ti-a dat tie putere; slava Celui ce te-a incununat pe tine; slava Celui ce lucreaza prin tine tuturor tamaduiri.
Troparul Sfântului Cuvios Gherasim de la Iordan
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Gherasim, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre
Condacul Sfântului Cuvios Gherasim de la Iordan
Cel Ce Te-ai Înălţat...
Aprinzându-te de dorirea celor de sus, asprimea pustiului Iordanului mai mult decât toate dulceţile lumii ai socotit-o, acolo, plecându-se ţie fiara cu ascultare până la moarte, cu jale pe mormântul tău s-a sfârşit, într-acest fel preamărindu-te Dumnezeu; pe Care roagă-L pentru noi, Sfinte Preacuvioase Părinte Gherasim.Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din
părţile Lichiei. Din tinereţe, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica
lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai
dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu
o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în
patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrşitul împărăţiei lui
Teodosie cel Tînăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care
strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut
o mănăstire lîngă rîul Iordanului.
În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian
şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea
(451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al
Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire
în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.
După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau
sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei
credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.
Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah,
dar cu obiceiul vrăjitor, ţinînd de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta,
venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli,
ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia
împăratului Teodosie cel Tînăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu
ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe
fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie
monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta
credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au
dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel
Mare, iar după dînsul şi ceilalţi sfinţi.
Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi
Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie
despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: "A
fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din
Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi
bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.
Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost
împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în
eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor
bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia
ce se numeşte Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu
dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat
vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de
înşelăciunea sa de mai înainte". Aceasta povesteşte Chiril despre dînsul.
După aceasta Preasfinţitul Iuvenalie iarăşi şi-a luat
scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel
mincinos patriarh Teodosie, ca să-şi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el,
înştiinţîndu-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai şi, ascunzîndu-se, s-a
făcut neştiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim şi în toată Palestina
dreapta credinţă, încît mulţi care fuseseră amăgiţi cu eresul, s-au întors din
nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscînd greşeala sa în
credinţă, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăşi de Biserica credincioşilor.
Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfînta cetate
a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de rîul Iordanului ca de
o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor
desăvîrşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mîna lui în pustie
nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rînduiala
vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămînă fiecare şedea în
pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, avînd oarecare lucru de mîini; mînca
puţină pîine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale;
iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în
chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.
Sîmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în
biserică la Sfînta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă
făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrînd în trapeză, mîncau
fiertură şi beau puţin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare îşi aducea
lucrul mîinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, şi-l punea
înaintea Cuviosului. Duminica după-amiază, iarăşi fiecare se ducea la
pustniceasca sa chilie, luînd puţină pîine şi curmale şi un vas cu apă, cum şi
mlădiţe de finic, pentru împletit coşniţe. Şi atît de mare le era sărăcia,
încît fiecare nu avea nimic altceva, decît numai o haină veche ce-i acoperea
trupul, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Şi aveau poruncă
de la părintele lor ca, ieşind din chilie, să nu-şi închidă uşa, ci să lase
chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre şi să ia ce i-ar plăcea din
acele lucruri, să nu fie oprit. Toţi aveau o inimă şi un suflet, încît fiecare
dintre dînşii zicea că nimic nu este al său, ci toate sînt de obşte.
Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi
pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă
uneori lumînare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar
uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfîntul
le răspundea: "De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de petreceţi în
mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se
facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele!"
Auzind cei din Ierihon de o viaţă aşa de aspră a
pustnicilor, care erau sub mîna Sfîntului Gherasim, şi-au făcut obicei ca, în
toate sîmbetele şi Duminicile, să vină la locaşul Cuviosului Gherasim şi să
aducă îndestulare de hrană şi vin şi toate cîte erau de trebuinţă mănăstirii.
Cuviosul Gherasim atît era de postitor, încît în Sfîntul şi Marele Post nimic
nu gusta pînă la luminata zi a Învierii lui Hristos, decît numai îşi întărea
trupul şi sufletul cu Sfînta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine.
Lîngă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate şi
fericitul Chiriac, precum se află scris în viaţa lui, unde se zice:
"Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac cînd a venit la dînsul,
văzînd într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în
el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mîinile sale şi l-a trimis la
Iordan, la Sfîntul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.
Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să
vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se
arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată
ziua şi stătea la rugăciune toată noaptea, avînd rar puţin somn. Iar postul lui
era că gusta la două zile pîine şi apă. Cuviosul Gherasim văzînd o înfrînare ca
aceea la vîrsta lui tînără, se minuna şi îl iubea.
Sfîntul Gherasim avea obicei în Sfîntul şi Marele Post, să meargă
în pustia cea mai adîncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia cîteodată şi
Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea lui cea
mare, îl lua cu dînsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea în toate
Duminicile cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim, şi petrecea în linişte
pustnicească pînă la Duminica Stîlpărilor; apoi se întorcea în mănăstire cu
mult folos în suflet. După cîtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a
murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe cînd şedea în chilia
sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie
sufletul Cuviosului Eftimie.
Deci sculîndu-se, a luat pe Chiriac şi s-a dus în lavra lui
Eftimie şi l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui
trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui
mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvîntătoare, ca un om cu
pricepere, din care pricină fericiţii părinţi Ioan Evirat şi Sofronie sofistul
scriu aşa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca
de o stadie de la Iordan. Iar monahii care vieţuiau acolo ne-au spus despre ava
Gherasim că, umblînd el prin pustiul Iordanului, l-a întîmpinat un leu bolnav,
care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încît i se umflase
piciorul. Leul se uita spre stareţ cu ochi blînzi şi, deşi nu spunea cuvinte
fiind necuvîntător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece. Stareţul,
văzîndu-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luînd piciorul fiarei, a
scos spinul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec şi i-a dat
drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci, ca un
ucenic, umbla după dînsul ori unde se ducea, încît se mira stareţul de recunoştinţa
cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea stareţul, dîndu-i uneori pîine, iar
alteori linte.
Părinţii aveau în lavră un catîr cu care îşi aduceau apa de
la sfîntul Iordan, pentru trebuinţa fraţilor. Stareţul a poruncit să dea
catîrul în seama leului, să umble cu el şi să-l pască pe lîngă rîul Iordanului.
Într-una din zile, păscînd leul pe catîr, s-a dus de lîngă dînsul o depărtare
cam mare şi a adormit la soare. Trecînd din Arabia un om cu cămile, a văzut
catîrul singur fără păstorul lui, şi l-a prins şi l-a luat într-ale sale. Leul
deşteptîndu-se şi căutînd catîrul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim
trist şi mîhnit că pierduse catîrul. Stareţul, gîndind că leul a mîncat
catîrul, i-a zis: "Unde este catîrul?" Iar el stînd ca omul, tăcea,
căutînd în jos. Stareţul i-a zis iarăşi: "Oare l-ai mîncat? Bine este
cuvîntat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul care îl făcea catîrul,
tu îl vei face, slujind la trebuinţa mănăstirească!" De atunci, din
porunca stareţului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catîr, adică
un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.
Într-una din zile, a venit la stareţ un ostaş oarecare,
pentru rugăciuni. Văzînd pe leu aducînd apă şi aflînd pricina, i-a fost milă de
el şi a dat trei galbeni părinţilor ca să cumpere un catîr pentru trebuinţa
lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut aşa, adică s-a
cumpărat alt catîr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După
puţină vreme, neguţătorul acela din Arabia care luase catîrul trecînd iarăşi cu
cămilele la sfînta cetate a Ierusalimului să vîndă grîu, avea cu el şi catîrul
acela. Şi după ce a trecut Iordanul, din întîmplare, l-a întîmpinat leul, care,
văzînd pe catîr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a
repezit la dînsul. Neguţătorul şi cei care erau cu dînsul, văzînd leul, se
înspăimîntară şi fugiră; iar leul, prinzîndu-l de frîu cu gura, cum era
obiceiul lui mai înainte, ducea catîrul împreună cu trei cămile legate una după
alta, încărcate cu grîu, bucurîndu-se foarte şi mugind, că a aflat catîrul pe
care-l pierduse, şi l-a adus la stareţ.
Cuviosul stareţ zîmbind, a zis către fraţi: "În zadar
am ocărît leul, crezînd că a mîncat catîrul!" Şi a numit leul Iordan. De
atunci, adeseori venind leul la stareţ şi luînd hrană de la dînsul, nu s-a
despărţit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către
Domnul şi s-a îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu purtare de grijă
leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină vreme, îşi căuta stareţul
său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzînd leul, a zis către dînsul:
"Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat sărmani şi s-a dus către
Domnul!"
Apoi îi dădu hrană, zicîndu-i: "Ia şi mănîncă!"
Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo
şi căutîndu-şi stareţul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare,
mîhnindu-se. Iar Savatie şi ceilalţi bătrîni îl mîngăiau, zicîndu-i: "S-a
dus stareţul către Domnul, lăsîndu-ne pe noi!" Dar nu puteau să-l
potolească din strigare; şi cu cît ei socoteau a-l mîngîia prin cuvinte, el cu
atît mai mult se tînguia şi făcea mare strigare, răcnind şi schimbînd glasuri
şi cu faţa şi cu ochii, arătîndu-şi mîhnirea pe care o avea nevăzîndu-şi
stareţul.
Atunci i-a zis părintele Savatie: "Dacă nu ne crezi,
mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde zace stareţul". Şi luîndu-l, l-au
dus la mormîntul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormîntul era departe de
biserică, ca la cinci paşi de picior. Stînd părintele Savatie deasupra
mormîntului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: "Iată aici este îngropat
stareţul nostru!" Şi, plecîndu-şi genunchii deasupra mormîntului
stareţului, părintele Savatie plîngea.
Leul, auzind acestea şi văzînd pe Savatie, se bătea şi el cu
capul de pămînt, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormîntului
stareţului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvîntător,
ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe
Sfîntul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne
arate nouă, cîtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a
lui neascultare şi cădere din Rai.
De aici se vede cît a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul
Gherasim cel Mare, care, din tinereţe pînă la bătrîneţe, I-a slujit cu osîrdie,
şi a trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrînită, unde împreună cu sfinţii
sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.
N O T Ă - Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi
vieţuit pe timpul împărăţiei lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui
Heraclie; dar se vede din viaţa Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele
lui şi ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în
Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Marcian, care a
fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci
Marcian a murit în anul 457 după naşterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul
a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfîntul Gherasim a vieţuit
în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăţiei lui
Marcian. Acel an nu este însă al sfîrşitului lui Gherasim, ci al vieţuirii lui
în împărăţia lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a şti că Sfîntul
Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfîrşitul împărăţiei lui
Teodosie cel Tînăr, la începutul împărăţiei lui Marcian, care a fost în anul
408, după naşterea lui Hristos. A vieţuit Sfîntul Gherasim în Palestina, cînd
împărăţea acel Marcian, iar după dînsul, în timpul lui Leon cel Mare,
(450-474), apoi a lui Leon cel Tînăr, şi a ajuns pînă la domnia lui Zenon
(474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit.
Şi a fost această moarte în anul 475, după naşterea lui Hristos, indictionul
13, adică o sută nouăzeci şi doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul
(668-685).
Întâlnirea cu leul
Într-o zi, pe când mergea prin pustia Iordanului, Sfântul Gherasim a întâlnit un leu fioros care răgea cumplit din cauză că îi intrase în labă un spin şi îl durea foarte tare. Când leul l-a văzut pe călugăr, s-a apropiat de el şi i-a arătat laba rănită, rugându-l cu privirea să îl tămăduiască. Văzându-i suferinţa, Cuviosul Gherasim, fără teamă, i-a scos spinul care se înfipsese foarte adânc. După aceea i-a curăţat rana cu grijă şi l-a pansat cu o bucată de pânză. Apoi i-a zis: „Acum eşti bine, poţi merge“. Dar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe Cuvios, ci îl urma pretutindeni, ca un adevărat ucenic. Toţi se minunau de marea recunoştinţă a fiarei, iar bătrânul, văzând râvna şi bunătatea leului, a început să îl îndrăgească şi să-l hrănească, dându-i uneori pâine, alteori linte.
Leul şi catârul
În acea vreme, la mănăstire, Părinţii aveau un catâr cu ajutorul căruia aduceau apa de la râul Iordan. Cuviosul Gherasim l-a pus pe leu să îl păzească pe catâr şi să îl pască pe lângă apa Iordanului. Leul îndeplinea cu bucurie această sarcină. Într-o zi însă, leul s-a depărtat cam mult de catâr şi a adormit. Tocmai atunci au trecut pe acolo nişte negustori din Arabia cu o caravană de cămile. Aceştia, văzând catârul singur, l-au luat şi au plecat mai departe cu el.
Când s-a trezit, leul a plecat în căutarea catârului, dar nu l-a mai găsit şi s-a întors la mănăstire foarte întristat, dându-şi seama de greşeala făcută. Văzându-l singur, Cuviosul a crezut că leul a mâncat catârul şi l-a întrebat: „Unde este catârul? Nu cumva l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul pe care îl făcea catârul îl vei face tu, slujind trebuinţele mănăstirii“. Şi de data aceasta leul a fost ascultător şi a cărat zi de zi apa de la râul Iordan şi toţi care vedeau aceasta se minunau.
Într-o zi a venit la mănăstire un ostaş pentru a-i cere Sfântului Gherasim să se roage pentru el. Văzându-l pe leu, i s-a făcut milă de el şi a dat călugărilor trei galbeni ca să cumpere un catâr pentru căratul apei şi să-l elibereze pe leu de această muncă. Leul a rămas însă tot în mănăstire, pe lângă avva Gherasim.
După ceva vreme, negustorul arab care luase catârul a venit la Ierusalim să vândă grâu, ducând cu sine şi catârul pe care îl luase. Şi, pe când trecea el Iordanul împreună cu catârul şi cămilele, s-a întâlnit cu leul. Speriindu-se foarte tare, a lăsat şi catârul şi cămilele şi a fugit. Atunci leul a luat catârul de frâu, aşa cum făcea şi înainte, şi s-a întors la Sfântul Gherasim foarte bucuros, nu doar cu catârul, ci şi cu trei cămile încărcate cu grâu.
Când l-a văzut, Cuviosul s-a bucurat foarte mult, nu atât pentru că îşi recuperase catârul, ci mai ales pentru nevinovăţia şi ascultarea leului. Ca răsplată, bătrânul l-a numit de atunci pe leu Iordan.
Leul a rămas ascultător şi supus Sfântului în continuare şi vreme de cinci ani nu s-a despărţit de mănăstire.
Un sfârşit minunat
Timpul a trecut şi Cuviosul Gherasim a plecat din lumea aceasta către Cel pe Care L-a iubit atât de mult. În acea vreme, leul nu s-a aflat în mănăstire şi nu a ştiut de pierderea suferită de călugări. Când a venit la mănăstire, leul l-a căutat pe bătrân, iar ucenicul Sfântului Gherasim, avva Savatie, văzându-l pe leu, i-a spus: „Iordane, Stareţul nostru s-a dus la Domnul“. Şi pentru că leul se tot plimba căutându-l pe bătrân, ucenicul l-a luat şi l-a dus la mormântul Cuviosului. Atunci leul a început să răcnească puternic şi, aşezându-se lângă mormânt, a murit îndată.
Aceste lucruri minunate s-au petrecut pentru a se arăta cât de plăcut lui Dumnezeu a fost Sfântul Gherasim, pe care, pentru bunătatea şi credinţa lui, l-au ascultat chiar şi animalele sălbatice.
Viaţa Sfinților Mucenici Pavel și Iuliana, sora lui
Aurelian împăratul (270-275) dăduse poruncă în toată lumea contra creştinilor, ca toţi să aducă jertfă zeilor; iar cei care s-ar împotrivi, să fie lipsiţi de viaţa aceasta prin munci cumplite. Deci, chiar el trecând prin Asiria, a venit în Fenicia şi a intrat în cetatea Ptolemaida, ca pe toţi creştinii să-i silească la jertfa idolească.
Într-acea vreme, fericitul Pavel cu sora sa Iuliana, văzând pe împăratul intrând în cetate, şi-a însemnat faţa cu semnul crucii, grăind către Iuliana: "Îndrăzneşte, sora mea, şi nu te teme, căci îţi zic ţie că mare ispită vine asupra creştinilor".
Împăratul Aurelian, văzând pe Pavel făcându-şi cruce, a poruncit să-l răpească şi să-l ţină în legături până dimineaţa. Iar a doua zi, punându-şi scaunul său la loc de privelişte, înaintea a tot poporul şi şezând la judecată, a pus înainte la întrebare pe fericitul Pavel şi i-a zis: "Ticălosule, pentru ce ieri ai îndrăznit a face pe faţa ta semnul cel creştinesc, când m-ai văzut intrând în cetate? Au doar n-ai auzit poruncile noastre împărăteşti, care sunt date împotriva creştinilor?"
Fericitul Pavel a răspuns: "Am auzit porunca ta, dar nimeni nu poate să aducă asupra noastră, a creştinilor, atâta frică, încât să fim nevoiţi a ne lepăda de adevăratul Dumnezeu şi să nu mărturisim pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pentru că muncile aduse de tine asupra noastră sunt de scurtă vreme, nici nu pot să înfricoşeze şi să vatăme pe cei ce se tem de Dumnezeu; iar muncile cele de la Dumnezeu sunt veşnice, ca şi slava pe care o dăruieşte Dumnezeu neamului creştinesc. Deci cine este atât de nebun, ca, părăsind pe Dumnezeul cel viu, să voiască a se închina idolilor celor surzi şi muţi? Când Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos grăieşte în Evanghelie: Tot cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Părintelui Meu, Cel ce este în cer.
Aurelian a zis: "Vezi cât ţi-am răbdat ţie? Apropie-te acum şi jertfeşte zeilor, ca să nu te pierd cu moarte grea!" Fericitul Pavel a zis: "Eu alt Dumnezeu nu ştiu, ci numai pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia de la strămoşii mei îi slujesc cu inima curată". Atunci Aurelian a zis către chinuitori: "Spânzurându-l şi munciţi-l tare pe acesta, până ce va veni Hristos al lui şi-l va scoate din mâinile noastre".
Şi îndată aceia au început să împlinească porunca, spânzurându-l pe lemn. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu mare glas, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al adevăratului Dumnezeu şi Tatăl, a Cărui naştere nimeni nu poate să o înţeleagă, nici îngerii, nici arhanghelii, nici domniile, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici heruvimii, nici serafimii, fără numai Însuşi Tatăl, ajută-mi mie smeritului şi lepădatului robul Tău, şi scoate-mă din mâinile lui Aurelian".
Domnul nostru Iisus Hristos îndată i-a uşurat acele munci, încât nici nu simţea dureri în rănile ce i se puneau asupră-i. Iar mireasa lui Hristos, Iuliana, văzând pe fratele său muncit, a alergat la judecător, strigând cu mare glas: "Tiranule Aurelian, de ce munceşti aşa de cumplit pe fratele meu, fără vină?"
Iar Aurelian a zis către slugi: "Descoperiţi degrabă capul acestei femei şi s-o bateţi tare peste faţă, ca să nu mai grăiască faţă de noi cu aşa îndrăzneală; iar pe acel necurat om să-l munciţi mai cumplit, deoarece zice că Hristos este apărător şi ajutător al său".
FericitaIuliana cu bărbăţie a zis: "Mă mir că, fiind împărat, te înnebuneşti şi nu înţelegi puterea lui Hristos, prin care se uşurează muncile celor ce-L cheamă cu adevărat". Iar Aurelian a zis către cei ce stăteau împrejurul lui: "Femeia aceasta, văzându-mă vorbind cu blândeţe, mai mult se sălbăticeşte". Apoi iarăşi, uitându-se cu mânie spre dânsa, a zis: "Apropie-te de zei şi te închină lor, că nu vei scăpa din mâinile mele".
Sfânta Iuliana a răspuns: "Eu de muncile tale nu mă tem, nici nu am grijă de certările tale, că în ceruri este Dumnezeu, Care poate să ne izbăvească din mâinile tale cele păgâne; deci câte munci ai, pune-le asupră-mi, ca dintru acele singure să cunoşti că Domnul meu Iisus Hristos este cu mine".
Aurelian a zis: "Văd frumuseţea ta şi de aceea te cruţ, nevrând să te pierd. Te rog, pleacă-te şi jertfeşte zeilor, ca să pot să te iau pe tine femeie după lege, şi, împreună cu mine, vei împărăţi în toată vremea vieţii noastre; iar fratele tău, pentru chinuirea lui, va fi mult răsplătit, căci cu mare cinste şi boierie mai mult decât pe toţi îl voi cinsti". Iar Sfânta Iuliana, ridicându-şi ochii la cer, şi cu semnul crucii însemnându-şi faţa sa, cu bucurie a râs. Iar Aurelian a zis: "Pentru ce râzi de blândeţea mea?"
Sfântă a răspuns: "Nu fac strâmbătate blândeţii tale, ci, bucurându-mă, râd, căci Mirele meu ceresc, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, şade pe scaunul cel sfânt al Său, pe a Cărui frumuseţe dumnezeiască cu ochii cei sufleteşti o văd. Acela mă învaţă că nevoinţa cea mucenicească de bună voie s-o primesc; iar pe tine, ca pe un om hulitor, să te trec cu vederea, de vreme ce, deşi eşti împărat, totuşi te închini lemnului şi pietrei".
Acestea auzindu-le Aurelian, s-a pornit spre mânie şi a zis muncitorilor: "Spânzuraţi pe femeia aceea şi munciţi-o tare, ca să cunoască cum că stă înaintea împăratului". Începând muncitorii a munci pe Sfânta, Sfântul Pavel, fratele ei, s-a uitat spre dânsa şi i-a zis: "Nu te teme, sora mea, de muncile ce ţi se pun asupra ta de către tiran, nici nu te înspăimânta de îngrozirile lui, căci puţin răbdând aici, ne vom odihni la Împăratul nostru Hristos, în veci".
A zis Aurelian către muncitori: "Munciţi-o şi mai tare şi-i spuneţi să nu fie mândră şi nebună". Iar Sfânta Iuliana fiind muncită cu nemilostivire şi auzind cuvintele împăratului, iarăşi a zis: "Tiranule Aurelian, ţie ţi se pare că mă munceşti pe mine, dar eu nu simt muncile, cu ajutorul Hristosului meu". Zis-a Aurelian: "Măcar că minţi şi te faci cum că nu le simţi, dar eu te voi birui muncindu-te mult". Sfântă a zis: "Nu mă va lăsa Domnul meu Iisus Hristos, nici va voi că să fiu biruită de tine. Căci Acela este Cel ce-mi ajută acum şi întotdeauna, până la sfârşit, ca puterea şi creştineasca Lui răbdare s-o cunoşti; iar pe tine, va porunci Dumnezeul meu ca să te muncească cu focul cel veşnic şi nestins; şi va cere de la tine sufletele oamenilor, pe care le-ai pierdut cu viclenele tale înşelăciuni".
De aceste cuvinte ale sfintei mai mult mâniindu-se Aurelian, a poruncit să aducă o căldare cu smoală şi, punând foc dedesubt, s-o fiarbă. Fierbând smoala în căldare mult, încât nici nu era cu putinţă cuiva a se apropia, a poruncit să arunce într-însa pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana. Deci, aruncaţi fiind, şi-au ridicat ochii lor la cer şi într-un glas se rugau, zicând: "Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, Isaac şi Iacov, Cel ce Te-ai pogorât în cuptorul cel de foc la Sedrah, Mesah şi Avdenago, în ţara Babilonului, nici nu i-ai lăsat pe dânşii să se vatăme de foc; Tu, Stăpâne Iisuse Hristoase, Cel ce eşti lumină neajunsă, taină şi slavă a Tatălui, dreapta Dumnezeului Cel Preaînalt, Cel ce Te-ai întrupat pentru păcatele noastre şi cu oamenii ai vieţuit, vrând să mântuieşti sufletele cele înşelate şi stricate, pe care vrăjmaşul diavol cu ticăloşie le-a pogorât până la cel mai de jos tartar şi prăpastie, precum şi ucenicul lui Aurelian acum face; izbăveşte-ne pe noi din aceste dureroase munci".
Astfel rugându-se ei, smoala ce clocotea s-a schimbat în apă rece, încât toţi cei ce erau de faţă se minunau de puterea lui Dumnezeu şi Îl preamăreau; iar Aurelian, îndrăcindu-se de mânie, n-a preamărit pe Dumnezeu, ci i se părea că este meşteşug vrăjitoresc.
Apoi a poruncit să scoată pe sfinţi din căldare, în care nici urmă, nici miros de smoală n-a aflat, fără numai apă rece. Atunci le-a zis Aurelian: "Vi se pare că pe oamenii cei ce sunt aici şi privesc la voi i-aţi înşelat, ca să socotească cum că a sosit la voi ajutorul Dumnezeului vostru, iar nu cu meşteşug vrăjitoresc s-a răcit căldarea? Mă jur pe zeii mei că voi face ca să nu vă ajute vrăjitoria voastră şi voi, slăbind de muncile cele grozave şi de arderea focului, veţi jertfi zeilor, chiar nevrând".
La acestea Sfântul Pavel a răspuns: "Nicidecum nu vom lăsa pe Dumnezeul cel viu, Care a făcut cerul şi pământul şi ne-a răpit pe noi din întuneric şi ne izbăveşte din mâinile tale. Niciodată, tiranule Aurelian, nu ne vei putea birui pe noi, ca să ne închinăm idolilor voştri cei fără de glas, fără de suflet şi nesimţitori. Deci, munceşte-ne pe noi cu muncile care ştii şi atunci vei cunoaşte puterea Dumnezeului nostru".
Atunci a poruncit Aurelian ca să aducă două paturi de fier, şi, aducând mulţime de cărbuni de la baia poporului, să le ardă foarte tare şi pe sfinţii mucenici să-i pună pe aceste paturi arse şi cu untură de porc topită să le ungă.
Făcându-se aceasta, Aurelian a zis: "Acum am biruit meşteşugul vostru cel vrăjitoresc şi aveţi să cunoaşteţi cine este Aurelian; să vie acum Hristos al vostru şi să vă ajute vouă". Sfânta Iuliana a răspuns: "Aici cu noi este Hristos al nostru, Care ne ajută şi nu lasă focul să ne vatăme; iar tu nu-L vezi, de vreme ce nu eşti vrednic a-l vedea; însă te sfătuiesc ca, lepădând nebunia ta, să te apropii de Hristos. Căci dacă vei voi să crezi în El, căindu-te, te va primi, căci este iubitor de oameni şi milostiv, iertând cu lesnire păcatele oamenilor; iar de nu te vei întoarce către El, vei fi dat focului celui veşnic". Şi fiind arşi sfinţii pe paturile acelea, au rămas nevătămaţi de foc.
Văzând aceasta, doi din muncitori au strigat: "Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul Cel ceresc, Care ajută lui Pavel şi Iulianei". Iar împăratul, mâniindu-se asupra chinuitorilor acelora, a poruncit să-i ucidă cu sabia pe amândoi ca pe nişte înşelaţi şi ca pe cei ce ar fi luat aur de la creştini, ca să nu muncească cumplit pe mucenici.
Apoi, ducându-i la tăiere, îi învăţa Sfântul Pavel, zicând: "Nu vă temeţi, căci nu veţi muri în veci, ci veţi fi părtaşi sfinţilor şi împreună moştenitori ai cereştii Împărăţii". Iar ei, auzind aceea, au stat şi se rugau, zicând: "Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul Dumnezeu, pe care Pavel şi Iuliana Te propovăduiesc, fii Tu împreună şi cu noi, căci murim, nefăcând nici un rău". Ei zicând aceasta, au fost tăiaţi, iar numele lor sunt Cvadrat şi Acachie.
După sfârşitul acelora, alţi muncitori au fost puşi ca să ardă pe sfinţi pe paturile cele înfocate şi turnau sare pe foc, ca mai tare să se aprindă. Însă sfinţii nu aveau grijă de chinuire, ci mai vârtos ocărau pe tiranul. Iar el, ruşinîndu-se că nu i-a biruit, a poruncit să-i arunce în temniţă, punându-le nişte lemne grele pe grumazul lor şi obezi la picioare. Apoi cu lanţuri legându-le mâinile, încă şi piroane ascuţite făcute în chipul scaiului celui ascuţit cu ghimpi, care creşte pe câmp, a poruncit să le aştearnă pe sub ei în temniţă, şi să-i pună pe acelea ca să nu aibă cât de mică uşurare în dureri, ci mai mult să se muncească pe piroanele care împungeau coastele lor. Apoi a poruncit să-i păzească cu dinadinsul, ca să nu vină vreun creştin la dânşii şi să le dea mâncare sau băutură.
Fiind miezul nopţii şi sfinţii zăcând pe acele piroane ascuţite şi rugându-se, deodată a strălucit o lumină în temniţă şi îngerul Domnului, stând înaintea lor, le-a zis: "Pavele şi Iuliano, slugile Dumnezeului Cel de sus, sculaţi-vă şi preamăriţi pe Dumnezeu".
Acestea zicând îngerul, s-a apropiat şi s-a atins de lanţuri şi de obezile lor şi îndată toate s-au sfărâmat şi au căzut de pe trupurile lor. Atunci rănile lor s-au vindecat şi sfinţii s-au făcut sănătoşi. Şi iată două paturi aşternute s-au văzut şi masă pregătită înaintea lor plină de toate bunătăţile. Îngerul a zis către sfinţi: "Odihniţi-vă pe paturi şi primiţi hrana pe care v-a trimis-o vouă Iisus Hristos". Iar Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana, şezând pe paturi şi luând pâine în mâini, şi-au ridicat ochii în sus şi au mulţumit lui Dumnezeu; apoi au mâncat şi au băut cele primite de la Dumnezeu şi s-au întărit.
Văzând cei care erau acolo legaţi lumina care strălucise în temniţă şi pe sfinţi dezlegaţi, paturile şi masa dinaintea lor, iar pe dânşii văzându-i mâncând şi veselindu-se, au alergat la dânşii şi se minunau foarte. Apoi se făcură părtaşi de aceeaşi masă care era pregătită cu mână nevăzută şi au preamărit pe Dumnezeu Cel ce a arătat un dar ca acesta robilor Săi şi, crezând în El, s-au făcut creştini.
A treia zi împăratul, şezând la judecată, a pus dinainte pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana şi le-a zis: "Oare încă nu v-au învăţat muncile ce vi s-au făcut ca, depărtându-vă de nebunia voastră, să vă apropiaţi de zei şi să le aduceţi jertfă?" Sfântul Pavel a răspuns: "Această nebunie de a nu mă lepăda de Hristos să-mi fie în veci şi tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu. Căci cel nebun al lui Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, iar înţelepciunea lumească este nebunie la Dumnezeu. Cu adevărat aş fi fost nebun, dacă m-aş fi depărtat de Dumnezeul Cel adevărat şi m-aş fi închinat diavolilor voştri".
Aurelian, mâniindu-se, a poruncit să-i spânzure goi pe lemnul cel de muncă şi să le strujească coastele cu unghii de fier. Iar ei, fiind în munci, se rugau lui Dumnezeu, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Dumnezeului Celui viu, Cela ce eşti lumină nestricată creştinilor, arată-ne faţa Ta şi ajută-ne; nu ne lăsa pentru numele Tău cel sfânt!"
Astfel rugându-se ei, Mântuitorul le-a uşurat chiar acolo durerile lor, fiind înaintea lor nevăzut, şi sfinţii nu simţeau muncile. Iar unul din chinuitori, anume Stratonic, fiind pus să strujească coastele Sfintei Iuliana, văzând frumuseţea trupului ei, s-a rănit de ea şi, cruţând-o de strujire, îşi oprea mâinile lui.
Sfânta, înţelegându-i gândul, cu piciorul stâng l-a împins, zicându-i: "Stratonice, fă porunca tiranului şi nu mă cruţa, căci am pe Împăratul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul Cel veşnic ce se îngrijeşte de sufletul meu şi de durerile cele trupeşti mă uşurează".
Stratonic, aruncând unealta de chinuire pe care o avea în mâini, alergă spre judecata împăratului, strigând: "Aureliane, tiranule şi păgânule, pentru ce ai ridicat o muncire nedreaptă ca aceasta asupra creştinilor? Ce rău ţi-au făcut oamenii care slujesc adevăratului Dumnezeu, ca să pătimească chinuri cumplite ca acestea? Au doar pentru aceea că cinstesc pe Hristos, Stăpânul tuturor?"
Acestea auzind, împăratul s-a înspăimântat şi a tăcut ca la un ceas. După aceea, a zis: "Au şi tu, Stratonice, te-ai făcut părtaş nebuniei acelora? Au frumuseţea Iulianei te-a amăgit? Sau te-a vinat cu cuvintele ei femeieşti?" Iar Stratonic, ridicându-şi ochii la cer, a văzut feţele sfinţilor mucenici celor spânzuraţi la mucenicie, ca nişte feţe de îngeri ai lui Dumnezeu. Apoi îndată îngrădindu-se cu semnul Crucii, s-a repezit spre necuratul altar idolesc ce era făcut acolo, pe care l-a răsturnat şi l-a călcat cu picioarele, strigând: "Iată şi eu sunt creştin! Fă cu mine ce voieşti, o, tiranule!"
Aurelian, mâniindu-se, a poruncit să-i taie capul. După ce îl duseră la locul cel de tăiere, s-a rugat lui Dumnezeu, grăind: "Doamne, Iisuse Hristoase, pe Care Pavel şi Iuliana propovăduindu-Te şi păzindu-se cu dumnezeirea Ta petrec nebiruiţi şi ruşinează pe tiranul, Ţie mă rog, primeşte şi sufletul meu întru împărăţia Ta cerească şi nu mă lepăda pe mine, care, în acest ceas, am mărturisit numele Tău cel Sfânt înaintea tiranului Aurelian". Aceasta zicând, îi tăiară capul; iar creştinii, luându-i trupul, l-au ascuns.
Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana toată ziua aceea au fost munciţi şi n-au slăbit în chinuri. Deci a zis Aurelian către Sfânta Iuliana: "O, necurată femeie! cum, în munci fiind, ai putut să înşeli pe chinuitor şi morţii lui te-ai făcut pricină?" A răspuns sfânta: "Eu nu l-am înşelat pe el, nici pricinuitoare a morţii lui nu m-am făcut, ci Hristos, Cel ce m-a ales pe mine mireasă Lui, Acela şi pe dânsul l-a chemat la Sine, ca pe un vrednic. Pentru că, de nu ar fi fost vrednic, n-ar fi putut veni la cunună mucenicească niciodată. Ci îl vei vedea întru Împărăţia cerurilor odihnindu-se, iar pe tine muncindu-te în văpaia gheenei. Atunci vei începe a-ţi bate ticălosul tău piept, văzând un om care a fost oarecând sub tine, simplu şi de lepădat, iar dincolo, mai sus de tine, fiind lângă Hristos, încununat cu slava Împărăţiei cerurilor. Atunci te vei umple de jale şi vei striga cerând milă, dar niciodată pe aceea n-o vei câştiga".
După aceasta, Aurelian a poruncit să-i dezlege pe mucenici de la muncire şi să-i arunce în temniţă. Apoi iarăşi, într-aceeaşi seară, scoţându-i din temniţă, a poruncit să-i închidă în feredeul (baie) cel de adunare şi, chemând descântători şi fermecători şi pe cei ce ştiu a fermeca vietăţile, le-a poruncit să le aducă pe toate câte le-ar avea mai cumplite: vipere, aspide şi şerpi cu coarne şi să le închidă pe acelea în feredeu, împreună cu mucenicii.
Deci s-a făcut aşa, şi mulţime fără de număr de jivine le-au adunat fermecătorii în feredeul acela la sfinţi şi le-au închis. Dar se târau jivinele acelea pe lângă picioarele sfinţilor mucenici şi nu-i vătămau pe dânşii. Iar sfinţii şezând fără de frică, cântau şi slăveau pe Dumnezeu. Şi au petrecut sfinţii închişi împreună cu jivinele în feredeu trei zile şi trei nopţi, iar în a patra noapte a trimis Aurelian ca să se înştiinţeze, dacă Pavel şi Iuliana sunt mâncaţi de jivine.
Venind trimişii, când s-au apropiat de uşă, au auzit pe sfinţi cântând psalmi şi preamărind pe Dumnezeu. Apoi voind să se înştiinţeze mai cu dinadinsul despre ceea ce se face înăuntru, s-au suit pe zidul feredeului şi, printr-o ferestruică pe deasupra uitându-se, au văzut înăuntru lumină strălucind şi pe Sfântul Pavel împreună şezând cu sora sa, Sfânta Iuliana; iar pe îngerul lui Dumnezeu stând lângă dânşii şi nelăsând jivinele să se apropie de sfinţi. Aceasta văzând-o, au alergat şi au spus împăratului Aurelian.
Sculându-se dimineaţa, împăratul a şezut la judecată şi a poruncit judecătorilor şi fermecătorilor să-şi ia jivinele din feredeu, iar pe mucenici să-i aducă la judecată. Venind aceia la uşile feredeului, au început a chema la ei jivinele cu meşteşug fermecătoresc, însă jivinele nu-i ascultau. Iar după ce s-au deschis uşile feredeului, îndată toate jivinele alergând asupra vrăjitorilor şi asupra altor oameni care veniseră cu dânşii acolo, i-au muşcat, vătămându-i de moarte şi au fugit la locurile lor.
După ce s-au risipit jivinele, au venit trimişi de la tiranul şi luând pe sfinţii mucenici la judecată, i-au adus la dânsul. Iar tiranul, căutând spre dânşii şi zâmbind, le-a zis: "Fericit mi se pare că sunt eu acum, că stau de vorbă cu voi, fiindcă nădăjduiesc a dobândi lucru mare de la voi. Aşa mă jur pe zei că, de-mi veţi spune mie adevărul, multe şi mari daruri veţi lua de la mine şi veţi fi stăpânitori ai împărăţiei mele; dacă îmi veţi spune că este adevărat ceea ce am auzit de la cei ce au privit prin ferestruică la voi în feredeu, cum că stăpânul nostru, zeul Apolon, a venit la voi şi v-a ajutat, apărându-vă de jivine, pe care l-aţi văzut de faţă cu ochii voştri".
A răspuns Sfântul Pavel: "Noi pe Apolon nu-l ştim şi nici nu l-am văzut vreodată; căci suntem din numărul celor ce slujesc adevăratului Dumnezeu, Cel ce a gătit mântuire robilor Săi. Dar sufletul tău va pieri de moarte, căci nu voieşti să cunoşti adevărul şi să vii la pocăinţă. Ci mai ales multă îndărătnicie a tiraniei tale te-a adus să huleşti pe slujitorul lui Dumnezeu cel fără de trup, adică pe îngerul cel sfânt, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a trimis la noi ca să astupe gurile jivinelor, tu cu hulă îl numeşti Apolon al tău". Mâniindu-se Aurelian, a poruncit ca să-l bată peste obraz cu vergi de plumb pe Sfântul Pavel, zicându-i: "Nu răspunde astfel cu mândrie şi nebuneşte, când ştii că stai înaintea împăratului".
După bătaia aceea, poruncind tiranul ca pe Sfântul Pavel să-l ducă de la divan, a pus înaintea sa mai aproape pe Sfânta Iuliana şi i-a zis ei: "Stăpâna a sufletului meu, Iuliano, mă rog ţie şi te sfătuiesc să nu urmezi nebuniei fratelui tău, că te văd pe tine că eşti fecioară cuminte şi cu mare înţelegere. Drept aceea, ascultă-mă pe mine şi-mi fii mie stăpână şi împărăteasă; căci te voi lua pe ţine mie însumi spre însoţire şi voi pune stâlpi de aur ca închipuire asemănării tale, prin toate cetăţile lumii".
Dar sfânta a răspuns: "Nicidecum nu mă înşeli pe mine, Aureliane, tiranule şi păgânule! Nu vei putea vâna cu vicleşugul tău pe roaba Dumnezeului Cel de sus, nici mă vei duce pe mine la moartea cea veşnică. Poate voieşti să mă lipseşti pe mine de slava lui Hristos şi de cereasca Împărăţie? Dar nu vei putea". Deci a poruncit Aurelian să ducă pe sfânta de la divan şi să aducă iarăşi pe Sfântul Pavel şi i-a zis lui: "Iată, Pavele, sora ta Iuliana s-a făgăduit înaintea noastră să aducă jertfe zeilor; pentru aceasta am s-o iau pe ea de soţie şi va fi stăpână peste toată împărăţia mea. Deci şi tu, încredinţându-te, îndeplineşte porunca şi, apropiindu-te, jertfeşte zeilor, ca să-mi fii mie prieten şi te voi cinsti cu cea mai dintii boierie".
Sfântul Pavel a răspuns: "Cu adevărat ai minţit că sora mea ar fi voit să se depărteze de la Hristos, Mirele său Cel preacurat şi fără de moarte, şi cu tine necuratul şi cu diavolii tăi ar fi voit să se însoţească. Dar nu este lucru de mirare că ai minţit, căci ai tată pe diavolul, care este tată al minciunii, şi de dânsul învăţându-te a minţi, aceeaşi o faci pe care şi el o face; şi nu poţi, într-alt chip, pe cineva a-l vâna, decât numai cu minciuna. Dar în zadar te osteneşti, că pe noi nu ne vei putea vâna cu mincinoasa ta amăgire, chiar de ne-ai făgădui împărăţia a toată lumea".
A zis Aurelian: "Până când cu neruşinare ne vei dosădi pe noi bârfitorule şi nebunule? Astfel mă jur pe zei că în toate chinurile de muncă vă voi munci şi nimeni nu vă va scoate din mâinile mele". Şi a poruncit să aprindă foc şi să aducă paisprezece beţe de fier şi în foc să le pună. Apoi să-i lege dinainte mâinile şi picioarele şi un păr de fier să pună printre mâini şi printre picioare şi să-l înfigă în pământ; şi cu beţele cele înfocate să-l bată câte doi ostaşi, schimbându-se. Ostaşii care se schimbau îşi schimbau şi toiegele, luând pe cele arse din foc. Iar pe Sfânta Iuliana a poruncit s-o ducă la desfrânare şi s-o batjocorească. Şi mulţi din popor care erau de faţă, alergau întrecându-se unul pe altul, ca să intre mai întâi la dânsa, că erau ca nişte dobitoace în faţa frumuseţii ei.
Dar când era dusă la locul de desfrânare, îndată îngerul Domnului a venit înaintea ei, zicându-i: "Nu te teme, Iuliano, că Domnul tău Iisus Hristos, Căruia îi slujeşti, m-a trimis să te apăr, ca să se preamărească numele cel Sfânt al Lui, în toţi cei ce se tem de Dânsul". Şi lovea îngerul cu orbire pe acei desfrânaţi care voiau să îndrăznească spre sfânta, scuturându-i ca pe nişte praf de la picioarele miresei lui Hristos, încât nu se puteau apropia de dânsa. Deci, pipăind pereţii, nu ştiau unde merg.
Văzând poporul acel lucru, striga ca şi cu o gură, grăind cu mare glas: "Mare este Dumnezeul lui Pavel şi al Iulianei, Care pretutindeni mântuieşte şi acoperă pe cei ce se tem de El". Iar cei ce erau orbiţi, plecându-şi genunchii, strigau către sfânta: "Iuliano, roaba Dumnezeului de sus, am greşit înaintea ta nebuneşte, poftind a îndrăzni spre tine, ci ne iartă ca o slujitoare a Dumnezeului Cel bun şi te roagă pentru noi Hristosului tău, să ne dăruiască vederea". Sfânta Iuliana, milostivindu-se spre dânşii, a luat puţină apă şi, ridicându-şi ochii spre cer, a chemat pe Domnul, grăind: "Dumnezeule adevărat, Iisuse Hristoase, Mântuitorule al tuturor oamenilor, auzi-mă pe mine roaba Ta şi arată acum semnele şi minunile pe care le faci fiilor oamenilor şi dăruieşte acestora vedere, ca să se preamărească numele Tău cel sfânt".
Zicând aceasta, a stropit cu apă pe toţi cei orbiţi şi îndată au văzut; şi căzând la pământ, mulţumeau lui Dumnezeu şi alergând la biserica creştinească, îşi mărturiseau greşelile cu pocăinţă şi s-au făcut creştini, învrednicindu-se de Sfântul Botez.
Sfântul Pavel, fiind chinuit de muncitori din porunca împăratului şi bătut fără cruţare cu beţe de fier arse în foc, schimbându-se slugile şi beţele, striga către împăratul, grăind: "Aureliane, tiranule păgân, ce rău am făcut ca să mă munceşti aşa de cumplit şi fără de Dumnezeu; căci cu adevărat Stăpânul meu Iisus Hristos îmi uşurează durerile, iar pe tine te aşteaptă moştenirea veşnicului foc, care este gătită ţie şi diavolului care te-a ridicat asupra noastră".
Aurelian a zis: "Pavele, unde este Iuliana, sora ta? Zici că este fecioară şi iată că acum este batjocorită prin desfrânare. Oare, o mai socoteşti a fi mireasa lui Hristos?" Sfântul răspunse: "Cred Dumnezeului meu, Cel ce-mi uşurează durerile şi mă izbăveşte din izvodirile tale cele viclene, că şi pe sora mea o va apăra şi o va păzi fără de prihană de toată spurcăciunea, fiindcă a trimis din cer pe îngerul Său, s-o păzească".
După un ceas, a grăit iarăşi: "Iată se întoarce sora mea fără de prihană, având curăţia nevătămată şi vine să-mi vadă legăturile şi rănile". Aceasta o grăia Sfântul, văzând cu ochii prooroceşti toate cele ce se făcuseră cu Sfânta Iuliana, căci tiranul trimisese să aducă pe sfânta de la desfrânare. După ce a adus pe sfânta la judecată, văzând-o Sfântul Pavel, s-a umplut de mare bucurie şi se veselea, luminându-se la faţă. Apoi Aurelian a zis către Sfânta: "Iuliano, s-au săturat desfrânaţii de frumuseţea ta?"
Sfântă a răspuns: "Frumuseţea, cuviinţa şi toată podoaba mea este Hristos al meu, Care a trimis pe îngerul Său şi m-a păzit curată pe mine, smerita roaba Sa; căci am nădăjduit spre El şi slăvesc preasfânt numele Lui, că numai El este Dumnezeu, Care face minuni şi nu este alt Dumnezeu afară de El". Tiranul a poruncit apoi să-l dezlege pe Pavel.
După aceasta, din poruncă împărătească, a fost săpată o groapă adâncă, ca de trei stânjeni, au aprins foc într-însa şi au umplut-o cu lemne; apoi, după ce au ars lemnele desăvârşit şi s-au făcut mulţi cărbuni de foc în groapa aceea, tiranul a poruncit să arunce în ea pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana. Iar ei bucuroşi mergeau spre groapă cea înfocată, binecuvântând pe Dumnezeu. Şi chemând pe Mântuitorul Hristos în ajutorul lor, s-au însemnat cu semnul Crucii şi s-au aruncat în foc. Deci stăteau în foc cântând şi lăudând pe Domnul, pentru că îngerul Domnului pogorându-se din cer, a izgonit puterea focului din groapă, aruncând cărbunii afară, iar pe mucenici i-a păzit întregi şi nevătămaţi. Şi stăteau sfinţii în groapă, cântând şi grăind: "Bine eşti cuvântat, Dumnezeule, Împăratul veacurilor, că Ţi-ai adus aminte de smerenia noastră şi ai stins văpaia focului, trecând ca un bun greşelile noastre; Tu ne-ai păzit întregi şi sănătoşi pe noi nevrednicii, de mânia tiranului Aurelian". Şi se auzeau în popor toate cuvintele lor şi mulţi din elini, văzând puterea lui Dumnezeu, s-au umplut de bucurie cu inima şi, lepădându-se de idoli, au crezut în Hristos.
Apoi împăratul a poruncit să astupe cu pietre pe sfinţii care erau în groapă; dar îndată s-a făcut tunet înfricoşat şi fulgere, arătându-se un nor de foc vărsându-se pe pământ şi s-a auzit glas din cer, zicând: "Aureliane, te vei duce în focul gheenei, care ţi s-a gătit ţie şi tatălui tău, diavolul". Atunci s-a înfricoşat Aurelian cu tot poporul elinesc. Apoi tiranul a poruncit să scoată pe sfinţi din groapă şi să-i închidă în temniţă. Iar ei slăveau pe Dumnezeu de toate minunile, pe care le-a făcut pentru dânşii.
A şaptea zi, şezând Aurelian la judecată, a poruncit slujitorilor să aducă pe toţi idolii de aur şi de argint pe care îi avea, împodobiţi cu pietre de mare preţ şi a aşternut sub picioarele lor porfira sa împărătească. Apoi, aducând pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana, a zis către dânşii cu mânie: "Apropiaţi-vă şi vă închinaţi zeilor, că nu veţi scăpa din mâinile mele".
Iar Sfântul Pavel cu îndrăzneală a răspuns: "Niciodată, tiranule, nu vom lăsa pe Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul. Deci nu nădăjdui că ne vei pleca vreodată spre închinarea idolilor". Aurelian zise: "Vrednicule de cumplită moarte, oare ţi se pare că aceştia sunt idoli? Nu cunoşti puterea care este într-înşii?" Grăit-a Sfântul Pavel: "Acest Zeus, care zici tu că este zeu, a fost om, care învăţase meşteşugul vrăjitoresc şi, fiind mai mult decât toţi oamenii pătimaş şi prea neînfrânat, oricâte femei şi fete le vedea frumoase, vrând să fie cu ele, le înşela în multe feluri cu vrăjile; căci se prefăcea uneori în taur, alteori în chip de pasări, în vulturi şi în lebădă iar alteori în aur şi aşa, amăgind şi prihănind mulţi oameni, se socotea de dânşii ca Dumnezeu şi se cinstea. Şi, ca să nu mai grăiesc pe rând toate ale lui fapte fără de ruşine şi fără de lege, căci ştiu că te mânii auzind, însă nu de mânia ta mă tem, ci, ca să nu se vatăme urechile celor ce aud, voi tăcea celelalte.
Dar celălalt care este lângă Zeus şi care se numeşte Apolon, au nu din desfrânare este născut, dintr-o femeie ce se numea Latona, care l-a născut între doi copaci? Şi acela multe fapte urâte a făcut, urmând tatălui său Zeus? Asemenea şi Dionisos, numitul vostru zeu, au doară nu este născut din desfrânare, din Semele, fata lui Kadmos?" Iar Aurelian a zis către sfânt: "Minţi, ticălosule! Au nu din Hera, maica zeilor, este născut Dionisos?" Sfântul Pavel a râs şi a zis: "Au este vreun Dumnezeu născut din femeie şi care a început a fi Dumnezeu, nefiind mai înainte Dumnezeu şi oare are Dumnezeu femeie şi naşte din femeie fii?"
Atunci Aurelian a zis: "Necuratule şi bârfitorule, până când cu mincinoase vorbe şi cu dosădiri huleşti şi ocărăşti pe zeii noştri? Au doar Iisus Hristos al vostru, despre Care ziceţi voi că este Dumnezeu ceresc, nu este născut din femeie?" Răspuns-a Sfântul Pavel: "Nu eşti tu vrednic să povesteşti tainele lui Dumnezeu; însă ca să nu se vatăme cu cuvintele tale cei ce stau împrejur, de trebuinţă este a spune pe scurt, despre aceea ce întrebi: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi toate cele de pe dânsele, mările şi toate cele ce sunt într-însele.
După aceea a zidit pe om după chip şi asemănare, fiind curat şi fără nici o răutate, drept şi binecredincios şi l-a pus în Raiul cel plin de bunătăţi, făcându-i şi soţie din coasta lui. Iar tatăl vostru, diavolul, nesuferind să vadă pe om într-o fericire că aceea, a amăgit pe Eva şi printr-însa pe Adam, spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Şi a fost izgonit Adam împreună cu Eva din Rai şi a născut fii şi fete, din care s-a umplut lumea; şi tot neamul omenesc era supus sub moartea păcatului, ce intrase în lume prin călcarea de poruncă. Şi toţi strămoşii noştri cei drepţi se pogorau în iad, ca şi cei nedrepţi; că împărăţise moartea, precum Apostolul lui Hristos grăieşte, de la Adam şi peste cei ce nu greşiseră, după asemănarea călcării de poruncă a lui Adam.
De aceea, Tatăl Cel ceresc, Atotputernicul Dumnezeu, milostivindu-Se spre neamul omenesc şi voind a-l ajuta, a trimis pe Fiul Său, ca să ia asupra Sa trup omenesc şi să mântuiască pe Adam şi pe cei ce erau împreună cu dânsul fiind ţinuţi în legăturile iadului. Iar Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de toţi vecii născut dintr-Însul. El este înţelepciunea Lui, puterea şi dreapta Lui, pentru a Cărui întrupare, Arhanghelul Gavriil bine a vestit Sfintei Fecioare cea preacurată şi preacinstită, născută din proorocească şi împărătească seminţie, întru al cărei preacurat şi sfinţit pântece Însuşi Dumnezeu, adică Cuvântul Tatălui Cel nevăzut, sălăşluindu-Se, a luat asupra Sa trup, când a zis către dânsa îngerul: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine. Şi iarăşi: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
Deci, S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, din Fecioara cea fără de prihană, cu trup, cu care S-a îmbrăcat ca şi cu o haină, pentru mântuirea oamenilor. Pentru că nimeni nu putea să-L vadă pe Dumnezeul Cel adevărat, aşa precum este El, deoarece Dumnezeu este foc care mistuieşte; nici nu poate omul vieţuind pe pământ, să vadă faţa lui Dumnezeu şi să fie viu. De aceea, întrupându-Se, Dumnezeul nostru, S-a născut şi ca un prunc cu lapte a fost hrănit, desăvârşit fiind cu Dumnezeirea.
După aceea a fost prunc tânăr, crescând cu trupul ca om desăvârşit şi împreună a locuit cu oamenii treizeci şi trei de ani, umblând prin cetăţi, prin lături şi prin sate, bine făcând tuturor şi izbăvind pe cei asupriţi de diavol. Apoi S-a răstignit de voie pe lemnul Crucii, ca să dea mântuire lumii celei pierdute prin înşelăciunea diavolească. Şi, murind cu trupul, S-a pogorât în iad cu sufletul Său cel Sfânt şi a sfărâmat porţile cele de aramă şi a frânt zăvoarele cele de fier. Apoi a scos din întuneric şi din legăturile diavoleşti sufletele sfinţilor şi în părţile cele de sus le-a ridicat, iar a treia zi a înviat din morţi cu trupul Său.
După înviere S-a arătat ucenicilor şi la mulţi alţii, care au crezut într-Însul cu adevărat; şi a stat pe pământ, mâncând şi bând cu Apostolii, încă patruzeci de zile. După aceea S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, cu trupul Său. Iar acum diavolul se vaietă de durere, deoarece Hristos Dumnezeu L-a surpat sub picioarele creştinilor, ca să se calce de cei ce intră întru Împărăţia cerului, de care tu eşti străin, căci ai parte de veşnicul foc al gheenei, care este moştenirea tatălui tău, diavolul".
Acestea auzindu-le Aurelian, s-a tulburat la faţă de mânie şi scrâşnind din dinţi, a zis: "Bârfitorule şi necuratule, multe cuvinte mincinoase te-am lăsat pe tine să grăieşti cu îndelungată răbdare. Dar până când te voi lăsa a mă ocărî pe mine şi a huli pe zei? Acum vă grăiesc vouă cuvântul cel mai de pe urmă: de nu jertfiţi zeilor, cu cumplite morţi vă voi pierde".
Iar Sfântul Pavel şi Iuliana cu mare glas au strigat, zicând: "Creştini suntem şi spre Hristos avem nădejde! Zeilor tăi nu ne vom închina şi diavolilor tăi nu vom sluji şi nici de muncile tale nu ne temem. Scorneşte asupra noastră munci câte voieşti, căci credem în Dumnezeu. Iar tu vei fi biruit de Hristos, Cel ce ne întăreşte pe noi şi biruieşte ale tale înrăutăţite şi tirane meşteşugiri".
Atunci Aurelian a poruncit ca pe Sfântul Pavel să-l lege de un lemn şi cu foc aprins să-i ardă faţa. Iar propovăduitorul lui Hristos a strigat: "Nu ocărî pe Împăratul şi Stăpânul a toată lumea şi nu-L huli pe El". Sfânta Iuliana a strigat şi ea: "Tiranule necurat, ce rău a făcut fratele meu, ca aşa de cumplit să-l munceşti?" Iar Aurelian a poruncit ca tot astfel să lege şi pe Sfânta Iuliana, s-o muncească şi cu foc să-i ardă faţa ei, căreia îi şi zicea: "Femeie, fără de ruşine, ruşinează-te, precum se cuvine femeilor".
Sfântă a răspuns: "Cu adevărat, Aureliane, te voi asculta pe tine, cel ce-mi porunceşti să mă ruşinez, fiind eu femeie. Însă mă ruşinez de Hristos Dumnezeu, Care este viu înaintea ochilor mei şi nu pot a-L lăsa şi a mă închina diavolilor, căci cred cu tărie în Dumnezeul meu". Aurelian, văzându-se ocărit de sfinţii mucenici, se mânia şi totodată se ruşina şi a poruncit ca tot trupul lor să-l ardă. Iar poporul care privea la chinuirea sfinţilor, striga cu mare glas: "Împărate Aureliane, judeci cu nedreptate şi tot cu nedreptate îi munceşti pe aceia; dacă nu voiesc să aducă jertfe zeilor, dă asupra lor răspuns de moarte".
Atunci Aurelian, temându-se ca să nu se scoale cineva din popor împotrivă, a dat răspuns că să li se taie capetele, iar trupurile lor să se arunce spre mâncarea câinilor, a fiarelor şi a păsărilor. Astfel au fost duşi sfinţii la moarte, bucurându-se, veselindu-se şi cântând cuvintele psalmului: Mântuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne supără şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat!
Fiind scoşi afară din cetate la locul cel de tăiere, Sfântul Pavel a rugat pe gealat, ca mai întâi să taie pe Sfânta Iuliana, căci se temea, că nu cumva ea să se înfricoşeze văzând tăierea lui. Iar Sfânta Iuliana, însemnându-se cu semnul Crucii, şi-a întins grumazul, veselindu-se, şi i l-au tăiat. Sfântul Pavel, văzând pe sora sa săvârşita prin mucenicie, şi-a ridicat ochii la cer şi a mulţumit lui Dumnezeu. După aceea, îngrădindu-se însuşi cu semnul Crucii, şi-a întins grumazul, şi i l-au tăiat.
Deci sfintele lor trupuri zăceau afară din cetate, neîngropate, căci erau puşi ostaşi de împărat să pândească de departe, ca să nu le fure creştinii. Şi veneau la locul acela câini şi nu se atingeau de trupurile mucenicilor. Asemenea şi lupii venind, nu numai că nu se atingeau, dar chiar le străjuiau, şezând lângă ele nedepărtaţi. Apoi şi păsările mâncătoare de trupuri zburau pe deasupra, însă nici una n-a şezut pe ele, ci numai zburau peste ele ca şi cum le-ar fi păzit şi nici muşte nu lăsau să cadă pe ele. Şi aceasta a fost şapte zile şi şapte nopţi.
Ostaşii au vestit aceasta lui Aurelian, iar el auzind, a zis: "O, ce farmece de rea credinţă au creştinii, căci nici morţi n-am putut să-i biruim!" Şi a poruncit ostaşilor ca noaptea să se ducă de la strajă, căci nu voia să-i mute ziua, ca să nu fie batjocoriţi de creştini. Făcându-se ziuă, creştinii văzând că ostaşi de strajă nu sunt, mergând, au luat mult chinuitele trupuri ale Sfinţilor Mucenici Pavel şi Iuliana şi le-au îngropat la ei cu cinste, astfel împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos.
Pentru toate se cuvine Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, slavă, cinste şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu