Duminica a 2-a din Post (a Sf. Grigorie Palama. Vindecarea slabanogului din Capernaum)

Un barbat oarecare vestit de neam domnesc si boieresc, cu numele Polemie, din cetatea Alexandriei, impreuna cu fiul sau Hrisant s-a dus la Roma si a fost primit de boieri cu cinste, iar de catre imparat s-a cinstit cu locul de senator. Acela pe unul nascut fiul sau, Hrisant, sirguindu-se sa-l invete toate cartile, l-a dat la invatatura filosofiei. Iar cita intelepciune avea tinarul, vor arata lucrurile lui cele din urma. Pentru ca, dupa ce a cercat cu pricepere toata Sfinta Scriptura, citind cu luare aminte Sfinta Evanghelie si cartile Apostolilor si cugetind la dinsele, graia catre sine: "Ti se cadea tie, Hrisante, sa citesti scripturile paginilor, cele pline de intuneric, pina ce nu cunosteai lumina adevarului, pe care aflind-o, tine-te numai de ea, caci nu este intelept sa te intorci iarasi din lumina la intuneric.

Caci iti vei pierde ostenelile pe care le-ai suferit la invatatura, daca vei lepada roadele ostenelilor. Iar roadele ostenelilor, de la Dumnezeu se dau celor ce le cer, pentru ca asa porunceste Dumnezeu: Cautati si veti afla. Iar daca ceea ce ai cautat si ai aflat vei voi sa lasi, te vei asemana oamenilor fara de minte si nerecunoscatori. Tine-te tare de ceea ce cu toata mintea se cade sa te tii, adica de Dumnezeu, ca sa nu cazi in paguba cea mare cind te vei lipsi de bunavoie de binele cautat prin atitea osteneli. Ai aflat aur si argint, ai aflat piatra scumpa, caci ce ai cautat sa afli, aceea ai aflat, ca sa mostenesti cele aflate. Deci, fereste-te ca sa nu se ia de la tine acea comoara aflata!"

Acestea graindu-le in sine, cauta cine sa-i fie invatator al dumnezeiestilor Scripturi. Mai inainte a fost ascultator la intelepciunea cea retorica si filosofica si ucenic al dascalilor celor preain-telepti, iar acum dorea sa afle dascali simpli, precum altadata au fost pescarii cei necarturari, dar care pe toata lumea au vinat-o, spre cunostinta lui Hristos. Invatatori ca aceia cu sirguinta cauta tinarul cel cu buna intelegere, pentru ca citise pe apostolul, care zice: Unde este inteleptul? Unde este carturarul? Unde este intrebatorul acestui veac? Au n-a socotit Dumnezeu nebunie intelepciunea acestei lumi? De vreme ce n-a cunoscut lumea, cu intelepciunea ei, pe Dumnezeu, bine a voit Dumnezeu ca prin nebunia propovaduirii, sa mintuiasa pe cei ce cred.

Acestea cugetind in sine Hrisant in toate zilele si pe robii lui Hristos cautindu-i, a gasit pe cineva spunindu-i ca stie un barbat crestin, cu numele Carpofor, preaiscusit in dumnezeiestile Scripturi, ascunzindu-se in munti, intr-o pestera, la un loc putin stiut. Auzind fericitul tinar, s-a bucurat foarte tare si, staruind la cel ce i-a spus, il ruga cu lacrimi sa-i arate locul unde vietuieste acel om al lui Dumnezeu. Deci, instiintindu-se, a venit la cunostinta acelui fericit Carpofor, care era cu vrednicia preot, si a auzit de la dinsul cuvintul lui Dumnezeu si taina credintei crestinesti; apoi, adeseori mergind la dinsul, se povatuia la calea mintuirii.

In citeva luni, povatuindu-se de Carpofor preotul, a inteles desavirsit tainele dumnezeiestii Scripturi si a primit Sfintul Botez de la dinsul. Apoi, atit s-a intarit in sfinta credinta si in dragostea lui Hristos s-a facut desavirsit, incit, dupa sapte zile de la botezul sau, a inceput a propovadui la aratare in popor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Despre aceasta auzind unii barbati vestiti dintre rudele lui, au zis tatalui sau: "Cauta, ca asupra ta va fi o pricina si asupra capului tau va cadea ceea ce indrazneste fiul tau a face; pentru ca indrazneste a grai de rau pe zei si zice ca este un oarecare Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu. Acest lucru de va ajunge la auzul imparatului, apoi nici tu, nici noi, rudele tale, nu vom fi iertati pentru dinsul si vom pierde mila imparateasca. Pentru ca cine indrazneste sa graiasca asupra zeilor unele hule ca acelea, decit numai cei ce se impotrivesc legilor imparatesti?"

Miniindu-se, Polemie a inchis pe Hrisant, fiul sau, intr-o camara intunecoasa si rece si-l muncea cu foamea, dindu-i putina mincare seara. Iar fericitul Hrisant socotea inchisoarea aceea si foamea nu ca o pedeapsa, ci ca o deprindere la post, la liniste si la strimtorarea vietii crestinesti si binevoia sa fie in inchisoarea aceea strimta si intunecoasa mai mult decit in palatele cele desfatate si luminoase. Instiintindu-se despre aceea casnicii si vecinii, sfatuiau pe tatal, zicind: "Daca voiesti sa-ti intorci fiul de la gindul crestinesc, apoi sa-l rinduiesti mai mult sa petreaca in veselie si in desfatari si, gasind o fecioara frumoasa si inteleapta, s-o insotesti cu el sa-i fie femeie si, cunoscindu-se ca este barbat, sa uite crestinatatea, caci temnita, legaturile si foamea cu care tu il muncesti, crestinii le socotesc mai mult spre slava si lauda, decit ca pedeapsa".

Acestea auzindu-le, Polemie a poruncit sa gateasca deosebit palat foarte luminos si sa infrumuseteze peretii cu podoabe scumpe. Apoi, a pregatit acolo pat de mult pret, bine asternut si toate cele de veselie si frumoase si, scotind pe fiul sau din inchisoarea cea intunecoasa, l-a imbracat in haine tesute cu aur si l-a dus in palatul acela. Si, alegind din slujnicile sale fecioare mai frumoase la fata si infrumusetindu-le cu podoabe scumpe, le-a inchis in palatul acela impreuna cu fiul sau, poruncind fecioarelor ca in tot chipul sa se sirguiasca sa amageasca pe Hrisant spre dragostea placerii trupesti si sa-l intoarca de la Hristos. Deci, s-au dat acolo multime de bucate si bauturi din cele mai bune, iar fecioarele cintau si dantuiau in fata Sfintului Hrisant, mincind, bind, veselindu-se, jucind, cintind cintece desfrinate, vorbind cuvinte de rusine. Caci in toate chipurile se sirguiau sa vineze sufletul copilului cel tinar spre fapta de desfrinare si spre dulceti trupesti.

Iar tinarul, nu ca un tinar, ci ca un barbat cu marime de suflet, rabda dantuirile si amagirile fecioarelor si, fiind in mijlocul curselor, petrecea neprins. In astfel de razboi ostasul lui Hristos statea nebiruit si de minacarile cele desfatate si de bauturile cele dulci se lepada foarte; iar spre fecioare cauta ca spre aspide si de atingerea lor se pazea cu dinadinsul, ca de atingerea de sarpe, si neincetat se ruga. Cind avea nevoie sa doarma, se culca pe pamint, fara de asternut; iar cuvintele cele amagitoare si de rusine ale fecioarelor, ca pe niste sageti le socotea si cu pavaza credintei le izgonea de la sine; iar catre Dumnezeu striga, zicind:

"Fii, Doamne, in ajutorul meu. Zi sufletului meu: Mintuirea ta sint Eu. Cine va putea birui pe diavolul acesta, care a ridicat razboi asupra mea, de nu-l va supune si nu-l va birui dreapta Ta? Se amageste acela care socoteste ca prin a sa putere biruieste patima trupeasca si pazeste curatia, daca ploaia milostivirii Tale nu va stinge vapaile cele trupesti; nici nu va putea sufletul sa ajuga la curtile Tale, daca nu-l vei duce Tu singur acolo. Pentru ca dulceata trupeasca este o fiara vicleana, ce se ascunde in pustia desertaciunii vietii spre inghitirea sufletelor. De ai sai dinti de va scapa cineva, este dator sa-Ti dea multumire din tot sufletul, Tie, Dumnezeule, Mintuitorul nostru, caci prin Tine este izbavirea dintr-o pierzare ca aceasta. Tot asa si fericitul si placutul Tau Iosif a scapat, cu ajutorul Tau, din miinile desfrinatei, ca din dintii unei fiare neimblinzite, pentru care, plingind tatal sau, graia:

O fiara cumplita a mincat pe fiul meu! Caci, cu adevarat, femeia lui Putifar a sarit asupra lui ca o fiara cumplita si ca o leoaica zgiria cu unghiile pe Iosif, mielul cel fara de rautate, atragindu-l spre faradelege. Si care fiara poate sa fie mai cumplita, decit diavolul si femeia? Trupul si singele ridicindu-se in tinar din fire si aprinzindu-l spre pofta, iar femeia, indemnindu-l mai mult prin facerea cu ochiul, prin podoaba hainelor, prin frumusetea fetei, prin imbracamintea cea de mare pret, prin bogatii, prin stapinire si prin cuvinte amagitoare, atrage la pierzare si la moarte pe cel mai intelept. Si minunat lucru este cum a scapat de vinarea acelei fiare viclene! Nu in desert zicea tatal sau: "Mare lucru imi este aceasta, daca fiul meu este viu". Pentru ca din mare si de la moarte s-a izbavit, mai cumplita fiind aceasta grea ispita, decit aceea cind voiau fratii lui sa-l ucida. Si a scapat numai cu ajutorul Tau, o, Atotputernice Dumnezeule!, pentru ca Tu ai fost cu dinsul.

Si acum ma rog Tie, Doamne, cu smerenie, da-mi ajutor asupra fiarelor si serpilor acestora, cu care tatal meu m-a inchis in acest loc; caci precum serpii dorm, fermecindu-se de glasul fermecatorilor, asa, in vremea rugaciunilor mele, sa doarma aceste necurate fecioare, ca sa nu ridice in trupul meu cel tinar razboaie de dulci patimi! Ajuta-mi, Mintuitorul meu, ca pe Tine Te stiu Unul, adevaratul Dumnezeu, Cel ce mintuiesti pe cei ce cred intru Tine si le dai lor putere nebiruita!"

Astfel rugindu-se el, fecioarele acelea au cazut intr-un somn atit de greu, incit n-au putut nicidecum a se scula si a se destepta din somnul acela, pina ce nu le-au dus afara din palatele acelea. Apoi, scotindu-le afara, indata s-au desteptat si au cerut mincare. Iar dupa ce au intrat in palat la sfintul tinar, indata au adormit cu somn greu. Deci, in toate zilele facindu-se aceasta, s-a instiintat despre acest lucru tatal lui, care a inceput a se tingui dupa fiul sau ca dupa un mort. Iar unii din prietenii lui ziceau: "Fiul tau a invatat de la crestini mestesugul vrajitoresc si cu inlesnire pe fecioarele cele nestiutoare le-a fermecat cu vraji. Deci, logodindu-l cu o fecioara inteleapta si invatata, s-o duci la dinsul cu rinduiala de nunta si sa se insoare chiar si nevrind, caci stind impreuna cu dinsul totdeauna, il va atrage vreodata la trupeasca impreunare si-l va intoarce de la crestinatate".

Polemie raspunse: "Dar unde vom gasi o fecioara asa de inteleapta, care ar putea sa-l inmoaie pe impietritul acela si sa-l plece a se intoarce la legile noastre?" I-au zis lui vecinii: "Este intre fecioarele care slujesc zeitei Atena o fecioara invatata, cu numele Daria, bine incuviintata la fata si foarte inteleapta, care a trecut toate cartile si toata invatatura retorica si acum este vremea ei de nunta; deci, apuca tu mai inainte, pina n-o ia altcineva si, logodind-o, du-o la fiul tau".

Ascultind tatal un sfat ca acela, a rugat pe rudele sale sa se duca la fecioara aceea, sa-i spuna despre tinarul Hrisant, in-stiintind-o despre intoarcerea lui la credinta crestineasca si sa roage pe fecioara sa faca aceste doua fapte: adica, sa-l aduca si la insotire cu dinsa si sa-l intoarca de la crestinatate. Fecioara s-a invoit la insotirea cu Hrisant si intii a invatat cuvinte amagitoare, cum ar putea sa plece pe mire spre dragostea trupeasca si sa-l schimbe spre inchinarea zeilor romanilor. Dupa aceea, a fost dusa cu cinste in casa lui Polemie.

Deci, impodobind-o cu haine preafrumoase si de mare pret, dupa fireasca sa cuviinta, a dus-o in camara la sfintul, unde, fiind singura cu dinsul, ce cuvinte de dragoste nu-i graia? Cu ce amagiri nu-l amagea, atragind spre desfrinare pe tinarul cel curat? Iar ostasul lui Hristos petrecea ca un diamant tare, ca un stilp neclintit si ca un munte nemiscat, biruind dragostea trupeasca prin dragostea lui Dumnezeu si cu arma Crucii gonind sagetile cele aprinse impotriva sa de vicleanul diavol. Apoi, suspinind din adincul inimii catre Dumnezeu si chemind in ajutor pe Duhul Sfint, a inceput a grai catre fecioara astfel:

"Daca pentru insotirea cea de putina vreme cu mine, omul cel muritor, o, minunata fecioara, te-ai impodobit cu atita cuviinta si-mi aduci cuvinte atit de dulci si de miere curgatoare, ca sa ma intorci de la scopul cel bun, sa-mi indaratnicesti sufletul cel cuprins de dragostea lui Dumnezeu si sa-mi schimbi gindul, apoi cu atit mai mult ti se cade sa te ingrijesti ca sa poti afla dragostea Celui fara de moarte, Imparatul si Fiul lui Dumnezeu; si-ti va fi cu inlesnire aceasta, daca vei voi. Pentru ca, daca iti vei pazi curat si fara prihana sufletul tau, impreuna cu trupul, si, precum ti-ai impodobit trupul cu haine de mare pret, iti vei impodobi tot asa si inima cu obiceiuri imbunatatite, apoi ingerii iti vor fi tovarasi, apostolii prieteni, mucenicii vecini si iti vor mijloci ca Insusi Hristos sa-ti fie Mire, Care iti pregateste la cer camara nestricacioasa, cu neasemanare mai frumoasa si mai luminoasa decit cea paminteasca. El iti va da veseliile Raiului cele vesnice, floarea tineretelor tale o va face nemuritoare si-ti va scrie zestre in cartile vietii vesnice".

Auzind Daria niste cuvinte ca acestea ale Sfintului Hrisant, s-a umilit si a zis: "Nu m-a adus aici nici o pofta trupeasca asa de mare, ci dragostea catre tine si lacrimile tatalui tau, ca sa te intorc la slujirea zeilor nostri". Sfintul Hrisant raspunse: "Daca la acestea ai oarecare dovezi si luminate aratari, prin care sa ma incredintezi ca slujba facuta de voi zeilor este dreapta, te voi asculta si-mi voi schimba gindul. Deci, sa vorbim de aceasta pentru folosul de obste". Daria zise: "Nimic nu este mai de folos si mai de trebuinta oamenilor, decit a cinsti pe zei si a se pazi cu dinadinsul, ca nu cumva, defaimindu-i, sa-i pornim spre minie. Ci, se cade a-i imblinzi cu jertfe, ca sa ne fie pazitori".

A grait sfintul: "Cum pot, o, inteleapta fecioara, sa ne fie pazitori zeii aceia, care singuri au trebuinta de pazire de la altii si-i strajuiesc noaptea ciinii cei legati de dinsii, ca nu cindva sa se fure de tilhari? Pentru aceasta se pironesc cu piroane de fier si cu plumb se intaresc, ca nu cumva, surpindu-se de cineva, sa cada la pamint si sa se sfarime". Daria zise: "De ar fi putut poporul cel simplu fara chipuri cioplite a cinsti zeii, nu s-ar fi cuvenit sa-i ciopleasca si sa-i puna in picioare. Ci se cioplesc in aur, argint, arama, marmura si in lemn ca oamenii, vazindu-i pe ei cu ochii, sa stie la cine vor gindi cu mintea si-i vor cinsti si se vor teme".

A zis Sfintul Hrisant: "Pe cine inchipuiesc idolii cei ciopliti? Sa cercetam si sa socotim. Oare sint vrednici de dumnezeiasca cinste aceia ai caror idoli se pun in picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are toata sfintenia, toata dreptatea si dumnezeiasca slava. Caci ce fel de sfintenie, de dreptate si dumnezeiasca slava are purtatorul de secera Cronos al vostru, care minca pe ai sai fii ce se nasteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de lauda vei afla in Dia, care, cite zile a trait, atitea faradelegi, atitea desfrinari, atitea ucideri a facut, fiind tatalui sau prigonitor, pierzator fiilor sai, preadesfrinat cu femei maritate, barbat al surorii sale, tiran al imparatiei, lucrator de farmece, de moarte mijlocitor si cu atitea faradelegi si necuratii era cuprins, incit nici nu este cu putinta a le auzi. Atit erau de rusinoase si necurate lucrurile lui.

Pe un om necurat ca acela oare il crezi tu a fi Dumnezeu? Iar ca ei au fost astfel, marturisesc chiar ai vostri scriitori de carti, care au scris ca imparatii cei tari in razboaie s-au numit zei de oamenii cei fara de minte. Dar toti in vremea lor au pierit. Arata-mi ce fapta buna a facut Dia al vostru, care pina la moarte a fost vrajmas a toata curatia si cinstea, incit chiar vazduhul a intinat cu rapirea pruncului Ganimid si pamintul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi si in Ermis al vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? Capul lui era ca o aratare intr-aripata. Acela, cu mestesugul vrajitoresc, afla aur ascuns in pamint; apoi, cu farmece si cu toiag de vrajitorie, potolea veninul cel de sarpe. El facea aceasta cu ajutorul diavolilor, carora in toate zilele le aducea ca jertfa un porc sau un cocos. Dar ce fel de sfintenie a fost si in Ieraclie, care, ucigind pe vecinii sai, dupa ce s-a ostenit, singur - cu dumnezeiasca voie - s-a aruncat in foc si a ars ticalosul cu pielea si cu parul pe care-l purta. Ce bunatate vei afla si in Apolon? Si inca sa mai pomenim si de imparateasa Ira, sora si femeia lui Dia, de nebuna Palada si de Venera cea fara de rusine, care, sfadindu-se intre ele si pizmuindu-se si miniindu-se una asupra alteia si certindu-se pentru frumusetea fetei, care dintre dinsele ar fi mai frumoasa decit alta, au avut trebuinta de judecata.

Acestia toti neavind dumnezeire, nici vreo sfintenie si dreptate, pe cine judeca intelegerea poporului a fi vrednic de dumnezeiasca cinste? Iar pentru ceilalti zei mai mici, nici a grai nu se cade, caci unul este capul, caruia celelalte madulare ii urmeaza. Si care dintre ei se va socoti zeu sau zeita, daca Cronos, Dia si Venera - fata de care nimeni nu se socoteste intre zei mai mare -, nu sint zei? Daca - precum am aratat - ai vostri zei sint ticalosi si deserti, apoi cu cit mai mult sint ticalosi aceia, care ca pe niste zei ii cinstesc pe dinsii?"

Daria, ascultind cu luare-aminte cuvintele lui Hrisant, a zis: "Daca povestirile si basmele facatorilor de stihuri sint desarte, apoi sa ne intoarcem la filosofi. Acestia invata a lasa tot obiceiul rau, iar fapta buna a o alege; apoi, cu felurite tilcuiri inchipuind asezarea lumii si tilcuind numele zeilor, pe Cronos, care pe toate le mistuie si nimic nu intoarce, il numesc vreme, iar pe Dia, zaduf; pe Ira, vazduh o numesc; pe Afrodita, foc; pe Poseidon, mare; pe Ceres, pamint si, cu celelalte nume de zei, numesc pe celelalte lucruri".

A grait Sfintul Hrisant: "S-a obisnuit a se face chipuri pentru acele lucruri care nu pot totdeauna a ramine, ci cu vechimea vremii au trecut. Iar pamintul totdeauna este, asijderea si marea si focul, totdeauna sint, si vazduhul, de toti se vede. Si nu pricep pentru ce ati legiuit a cinsti acele stihii intre idolii cei ce au asemanare omeneasca, facuti de miini omenesti, si cu asemanarea lui Dumnezeu a-i cinsti. Pentru ce cinstiti chipurile stihiilor cioplite in omenesti asemanari, mai mult decit lucrurile singure? Pentru ce nu va inchinati pamintului, vazduhului si marii? Oare este vreun imparat sau domn, care ar fi poruncit ca pe sine, imparatul si domnul, sa-l treaca cu vederea, iar chipului sau cel facut sa i se inchine? Dar, de vreme ce nu este nici un imparat astfel, nici domn, cu cuviinta este sa marturisim adevarul, ca prin chipurile idolesti nu sint stihii, nici zei inchipuiti, ci oameni muritori".

Daria a zis: "Dovezile tale intaresc a mea intelegere, caci chipurile cele cioplite le cinstesc oamenii nestiutori, iar noi cinstim lucrurile acelea ale caror chipuri sint puse inainte". Grait-a Sfintul Hrisant: "Daca voiesti sa intaresti a ta intelegere cu ale noastre dovezi, apoi sa aducem in mijloc pe toti cei ce cinstesc stihiile. Aceia, daca cinstesc pamintul, apoi cu vrednicie sa-l cinsteasca ca pe un dumnezeu al lor, iar necinste sa nu-i faca lui; adica sa nu-l are, nici sa-l sape, nici sa-l scurme in vreun chip, ci nelucrat sa fie pamintul de aratura si de sapatura. Iar lucratorul de pamint care nu-l marturiseste a fi Dumnezeu, pune pe dinsul plugul si sapa, nedindu-i nici o cinste dumnezeiasca.

Deci, socoteste caruia ii face mai roditoare tarinele si gra-dinile? Oare celui ce nici il ara, nici il sapa, ci il cinsteste ca pe un Dumnezeu? Sau celui ce fara cinste il ara si il sapa? Iar daca pamintul intr-adevar este zeu, precum voi ziceti, apoi se cade ca voua, inchinatorilor sai, sa va dea toate roadele fara a voastra osteneala, nearindu-se, nici sapindu-se. Daca si marea este zeu, apoi sa inoti pe ea fara visle; sa te duca ori unde vei voi si sa astepti peste, nu din vinare sau din osteneala ta, ci, inchinindu-te marii ca unui zeu, prin rugaciune sa ceri cele ce-ti trebuie.

Asemenea si pentru celelalte sa intelegeti, cum ca pe inchi-natorii lor nu-i stiu, pentru ca nu au suflet, nici intelegere, ci cu voia lui Dumnezeu slujesc la trebuintele omenesti. Cu porunca Ziditorului sau, adapindu-se pamintul cu ploaie si cu roua de sus si cu razele soarelui incalzindu-se, rasar semintele, cresc rasadurile si aduc in vreme cuviincioasa roadele. Pentru aceasta, pe Unul Dumnezeu, Facatorul, Care pe toate le-a zidit si noua spre viata ni le-a dat, datori sintem a-L cinsti, iar nu lucrurile cele date noua de Dinsul. Caci si copiii care invata in scoli, nu dau cinste carticelelor, scindurilor si hirtiilor, ci dascalilor. Deci, tamaduindu-se bolnavul, nu-i da doctoriei inchinaciune si multumire pentru tamaduirea sa, ci doctorului care l-a tamaduit".

Acestea si multe altele graind Sfintul Hrisant, Daria a crezut intru Unul, adevaratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sfatuindu-se amindoi sa petreaca intru insotire nenuntita, sub chipul insotirii pazindu-si neprihanita fecioria lor si petrecind in frica Domnului. Sfintul Hrisant a luat de la tatal sau libertate pentru cea paruta insotire; pentru ca se bucurase foarte mult Polemie de casatoria fiului sau, nestiind tainele cele pazite intre dinsii. Deci a dat stapinire fiului peste toata averea sa, ca unuia nascut al sau si mostenitor, iar el insusi dupa putin timp a murit, Dumnezeu rinduind astfel, ca sfinta doime care pazea fecioria in insotire, adica Hrisant si Daria, mai cu voie sa-I slujeasca Lui.

Avind viata libera, Sfintul Hrisant a botezat in casa sa pe fericita sa sotie, Daria, care degraba toata dumnezeiasca Scriptura si toate cartile crestinesti le-a trecut; si s-a facut sfinta desavirsita roaba si mireasa a lui Hristos. Si nu numai de a lor mintuire, ci si de a multora se ingrijeau Hrisant si Daria. Caci el intorcea multime de barbati spre Hristos si pe tineri ii sfatuia la viata fecioreasca, iar ea multime de femei si de fecioare le facea mirese lui Hristos. Apoi, despartindu-se in deosebite case, ridicate ca niste minastiri, fiecare dintre dinsii avea ceata sa, din cei ce-si pazeau fecioria. El avea tineri din cei ce defaimau toate dulcetile lumii acesteia si isi fagaduiau viata curata lui Dumnezeu, iar ea avea fecioare din cele ce se faceau mirese lui Hristos.

Dupa citiva ani, amindoua cetele, adica a lui Hrisant si a Dariei, inmultindu-se foarte mult in Roma, s-a ridicat fara de veste tulburare si gilceava mare in cetate. Pentru ca poporul, mergind la Chelerin eparhul, clevetea contra sfintilor si robilor lui Hristos, Hrisant si Daria. Caci barbatii strigau: "Am pierdut pe femeile noastre!"; iar tinerii strigau: "Am pierdut prin Daria, pe fecioarele cele logodite!" Asemenea si femeile tipau: "Ne-am lipsit de barbatii nostri!" Iar fecioarele strigau: "Ne-am lipsit de logodnicii nostri, prin Hrisant!" Poporul, facind gilceava, striga: "Cum se vor naste fiii, lepadindu-se insurarea? Vor lipsi popoarele, deosebindu-se partea barbateasca de cea femeiasca, cu invatatura cea straina si cu inselaciunea cea vrajitoreasca a lui Hrisant si a Dariei". Atunci indata eparhul a poruncit sa-i prinda pe amindoi si in multe feluri sa-i munceasca, daca nu vor aduce zeilor jertfe. Deci, pe Sfintul Hrisant l-a dat unui tribun cu numele Claudie, iar tribunul l-a dat ostasilor sai, zicind: "Duceti-l afara din cetate, la capistea lui Dia, si acolo, de nu va voi sa se inchine nebiruitului Ieraclie, munciti-l in multe feluri, pina ce se va supune si va jertfi".

Ostasii, luind pe sfintul, l-au legat fara milostivire cu vine de bou si l-au strins tare, incit i-au trecut vinele acelea pina la oase. Apoi, deodata s-a dezlegat de legaturile acelea, incit nu putea ochiul sa vada dezlegarea vinelor acelora, ce era mai grabnica decit vorbirea vreunui cuvint. Mult ostenindu-se ostasii cu legarea Sfintului Hrisant si nimic sporind, s-au suparat si l-au bagat intr-o temnita intunecoasa, ferecindu-l cu trei obezi, si, bagindu-l in butuc, il bateau si-l batjocoreau. Dar si obezile acelea si butucul indata ca praful s-au risipit. Atunci au varsat peste dinsul urina de om, zicindu-i: "Farmecele si vrajile tale nimic nu-ti vor ajuta tie". Insa deodata mirosul acela s-a schimbat in buna mirosire. Dupa aceea, au injunghiat un vitel si in pielea aceea voiau sa bage pe mucenicul gol. Deci, punindu-l la arsita soarelui pe un zaduf cumplit, nimic rau n-a patimit mucenicul. Atunci, ferecindu-l cu lanturi de fier, l-au aruncat in temnita si iarasi lanturile acelea s-au sfarimat deodata si lumina a stralucit in temnita, ca si cum ar fi ars multe luminari.

Ostasii au spus tribunului Claudie toate cele ce se facusera. Iar el, mergind la temnita si vazind lumina, a poruncit ca pe Sfintul Mucenic Hrisant sa-l aduca la dinsul si i-a zis: "Ce fel de putere de vraji ai in tine, cu care faci unele ca acestea? Pe multi vrajitori si fermecatori i-am imblinzit eu, dar atita putere n-am aflat la dinsii. Insa, deoarece te vad barbat vestit si intelept, nu cer altceva de la tine, decit numai sa lasi invatatura crestineasca cea indrazneata, pentru care se face atita gilceava si tulburare in poporul roman. Deci, fa lucrul cel vrednic numelui tau si atotputernicilor zei si ada jertfa cea datorata".

A raspuns Sfintul Hrisant: "De ar fi fost in tine o scinteie cit de mica de intelepciune, cu inlesnire ai fi cunoscut ca nu mestesugul vrajitoresc, ci dumnezeiasca putere imi ajuta si ma intareste. Dar tu te uiti spre mine totdeauna ca si spre zeii tai, cu ochii intunecati de necredinta. Pentru ca, daca ochii tai ar fi vazut drept, ai fi inteles ca zeii tai nu vad. Si daca urechile tale ar fi auzit adevarat, ai fi cunoscut ca zeii tai nu aud glasul celor ce striga catre dinsii; si, de ar fi fost in tine oarecare simtire, ai fi cunoscut ca zeii tai nu au inima inauntru, decit numai praf, tarina si plumb".

Atunci tiranul Claudie a poruncit ca, legind pe mucenic de un lemn, sa-l bata cu toiege. Si, fiind toiegele acelea tari si grele in miinile celor ce-l bateau, atingindu-se de trupul sfintului, erau moi ca papura. Acest lucru vazind tiranul, a poruncit sa inceteze de a-l bate; si, dezlegind pe mucenic de pe lemn, l-a imbracat in haina lui si, intorcindu-se spre ostasi, a zis: "Cu adevarat, eu, precum si voi stiti, am cercetat toate inselaciunile vrajitoresti si ale farmecelor si acum vad ca nu este aici vreun mestesug de farmece omenesti, ci singura puterea lui Dumnezeu. Ca si legaturile cele tari ale vinelor crude singure s-au dezlegat, obezile s-au sfarimat, iar lemnul in picioarele lui s-a facut praf si pielea cea umeda, toata ziua fiind in arsita soarelui, nu s-a uscat. Apoi lanturile cele grele cu nevazuta putere s-au dezlegat si s-au sfarimat; iar locul cel foarte intunecos al temnitei s-a luminat cu o lumina mare si toiegele cele grele din miinile celor ce le tineau, atingindu-se de trupul lui, s-au facut ca o papura de moi. Ce sa mai facem acum, vazind in el puterea lui Dumnezeu care se savirseste? Decit numai ca toti, cazind la picioarele acestui om al lui Dumnezeu, sa cerem iertare de toate rautatile si muncile cele facute lui de noi si sa-l rugam ca sa ne impace cu Dumnezeul sau Cel Atotputernic, Care a facut niste minuni ca acestea, iar pe robii Sai ii face atit de tari si nebiruiti in toate razboaiele, precum singuri vedem. Caci, iata, acest purtator de biruinta rob al Lui, precum ne-a biruit pe noi, astfel si pe ai nostri domni si imparati ii va birui si-i va rusina cu puterea cea nebiruita ce este intru dinsul, adica a Dumnezeului ceresc".

Aceasta zicind Claudie, a cazut la picioarele Sfintului Hrisant impreuna cu toti ostasii, zicind: "Cu adevarat, am cunoscut ca Dumnezeul tau este Dumnezeu adevarat. De aceea ne rugam tie ca si pe noi sa ne duci spre El si sa ne faci robi ai Lui". Iar sfintul le-a zis: "De voiti sa veniti la Dumnezeul meu, apoi nu cu picioarele, ci cu inimile veniti catre Dinsul; pentru ca numai astfel Dumnezeu este aproape de fiecare, daca cineva cu toata inima si cu credinta tare Il cauta". Dupa ce Sfintul Hrisant le-a spus multe cuvinte despre adevaratul Dumnezeu, invatindu-i citava vreme, au crezut in Hristos, Claudie tribunul, Ilaria, femeia lui, si doi fii, Iason si Mavru, si toata casa lui. Asemenea au crezut ostasii lui cu toti casnicii, si toti impreuna au primit Sfintul Botez si petreceau in invataturile lui Hrisant ziua si noaptea, ascultind cu osirdie cuvintele despre Domnul nostru Iisus Hristos, si toti doreau sa pati-measca pentru El.

Dupa ce a crezut Claudie tribunul in Hristos si s-a botezat cu toata casa si ostasii sai, s-a dus vestea despre aceea la urechile imparatului Numerian (283-284), care imparatea intr-acea vreme in Roma. Acela indata a poruncit ca pe Claudie sa-l inece in mare, legindu-i o piatra de grumaz, iar pe toti ostasii si pe amindoi fiii lui sa-i taie cu sabia. Si era in acel loc, unde au fost taiati mucenicii lui Hristos, un mormint vechi, pe care crestinii l-au curatit. Apoi, luind noaptea trupurile sfintilor mucenici, le-au pus in mormintul acela. Acolo Ilaria, femeia lui Claudie, mergind adeseori, savirsea rugaciunile sale linga moastele mucenicilor, unde amindoi fiii sai se aflau taiati. Deci a fost prinsa in acelasi loc de necredinciosi si adusa la intrebare. Iar ea se ruga lor, zicind: "Lasati-ma sa-mi savirsesc rugaciunea si pe urma duceti-ma ori unde veti voi". Iar ei slabind-o, ea si-a plecat genunchii la pamint si, ridicind miinile si inaltind ochii la cer, a zis: "Stapine, Doamne, Iisuse Hristoase, pe Tine din toata inima mea Te marturisesc, rinduieste-ma impreuna cu fiii mei, care au iesit din pintecele meu, pe care i-ai chemat la patimitoarea nevointa pentru Tine si si-au pus sufletele lor pentru Tine, Domnul lor".

Astfel rugindu-se ea, si-a dat duhul sau in miinile lui Dumnezeu. Iar cei ce o prinsesera, vazind-o deodata moarta, s-au umilit si, lasind linga dinsa doua roabe ale ei care erau cu dinsa, s-au dus. Iar roabele, luind trupul stapinei lor, l-au ingropat cu cinste linga mormintul cel vechi, in care zaceau sfintii mucenici.

Numerian imparatul a poruncit ca pe Sfintii Mucenici Hrisant si Daria sa-i munceasca in felurite chipuri. Pe Hrisant, cu lanturi de fier legindu-l, l-au aruncat intr-o temnita adinca, infricosata si plina de necuratie, caci acolo iesea toata necuratia din cetate, iar pe Daria au dus-o in casa de desfrinare. Dar Dumnezeu le ajuta la amindoi, facind minunata intru dinsii puterea Sa cea atotputernica. Caci Sfintului Hrisant, in acea intunecata si necurata temnita, ii stralucea lumina cereasca si, in loc de necuratie, era o mireasma placuta. Iar Sfintei Daria un leu, scapind din inchisoarea sa, i-a stat inainte in camara aceea, in care sfinta zacea cu fata la pamint si se ruga lui Dumnezeu, si o pazea.

Despre acest lucru nestiind cetatenii, au trimis pe un tinar fara de rusine ca s-o prihaneasca. Pe acela, dupa ce a intrat in camara la sfinta, indata l-a apucat leul si, aruncindu-l la pamint, il calca cu picioarele si se uita la Sfinta Daria, ca o sluga priceputa, asteptind porunca stapinei sale, sa faca ce va vrea cu acel om fara de rusine, sa-l ucida sau sa-l libereze viu. Sfinta Daria, intelegind aceea, a zis catre leu: "Te jur pe Fiul lui Dumnezeu, sa-l slabesti ca sa auda de la mine cuvintul lui Dumnezeu!"

Deci, lasind leul pe tinarul acela, a iesit afara si s-a culcat linga usa, pazind ca sa nu intre altcineva in casa. Sfinta a zis catre tinarul acela: "Iata, cruzimea leului, auzind de numele lui Hristos, s-a imblinzit si fiara, ca un om intelegator, cunoaste pe Dumnezeul cel adevarat, se teme si-L cinsteste. Iar tu, ticalosule, fiind om si avind cunostinta, nu te temi de Dumnezeu, petrecind intr-atitea rautati si intinaciuni? Ti se cadea sa te rusinezi si sa te caiesti, insa tu cu acelea te lauzi". Iar el, cazind inaintea ei, a inceput a striga si a zice: "Porunceste-mi, roaba lui Hristos, ca sa ies de aici fara vatamare si eu la toti voi propovadui ca Hristos, Caruia tu Ii slujesti, Acela singur este Dumnezeu adevarat si nu este altul afara de El". Apoi a poruncit Sfinta Daria leului si a lasat fiara iesire libera din casa aceea acelui tinar. Si s-a dus tinarul prin mijlocul cetatii, strigind cu mare glas: "Sa stiti toti, romanilor, ca Daria este zeita".

Apoi au alergat niste oameni mai indrazneti, luptatori tari de priveliste, vrind sa scoata pe leu de acolo. Dar leul, intarindu-se de Dumnezeu, pe fiecare apucindu-i, ii trintea la pamint si, asternindu-i pe toti dinaintea picioarelor Sfintei Daria, ii tinea nescapati; insa nu-i omora, nici ii ranea, ci astepta porunca Dariei. Deci, a zis sfinta catre acei barbati: "Daca veti crede in Hristos, veti putea sa iesiti de aici fara vatamare, iar de nu, apoi zeii vostrii sa va apere de la moarte". Iar ei cu un glas au strigat, zicind: "Cel ce nu crede ca Hristos este Dumnezeu adevarat si viu, acela sa nu iasa de aici viu!" Astfel strigind ei, Sfinta Daria a poruncit leului ca fara vatamare sa elibereze pe acei barbati. Iar ei, iesind, strigau cu mare glas: "Credeti, popoarele Romei, ca nu este alt Dumnezeu afara de Hristos, pe Care Daria Il propovaduieste!"

Instiintindu-se despre aceea Chelerin, eparhul, a poruncit sa aprinda un foc mare linga usile acelei case, in care era Daria cu leul, ca sa arda impreuna cu fiara. Leul, vazind focul, s-a speriat si a inceput a racni. Dar sfinta i-a zis: "Nu te teme, ca nu vei fi ars, nici prins de cineva, nici ucis; ci cu a ta fireasca moarte, la vremea ta vei muri. Deci, lepadind frica, iesi si te du cu pace in pustie, caci Acela, pe Care tu intru mine L-ai cinstit, te va apara pe tine". Iar leul, plecindu-si capul, a iesit si, prin mijlocul cetatii ducindu-se, pe nimeni n-a vatamat, ci a fugit in pustietate; iar cei ce s-au izbavit din gura lui, toti au primit Botezul.

Dupa ce s-a instiintat de acestea imparatul Numerian, a poruncit eparhului ca pe Hrisant si pe Daria cu munci cumplite sa-i piarda. Sfintului Hrisant, fiind spinzurat gol pe lemn, ii adusera si luminari aprinse ca sa-l arda; dar indata lemnul s-a rupt, legaturile s-au sfarimat si luminarile s-au stins. Iar citi au vrut sa se atinga de Sfinta Daria, miinile acelora indata se zgirceau si vinele lor se rupeau si tipau de durerea cea cumplita. Vazind aceasta, eparhul s-a temut si, alergind degraba, a spus imparatului. Iar el, socotind acele minuni, nu din puterea lui Dumnezeu, ci din mestesugul vrajitoresc, a poruncit ca pe amindoi, pe Hrisant si pe Daria, sa-i scoata afara din cetate si, sapind o groapa adinca, pe calea ce se numeste Salaria, sa-i arunce intr-insa pe amindoi; apoi cu pietre si cu pamint sa-i acopere si sa-i ingroape de vii.

Deci, astfel fiind dusi Sfintii Mucenici Hrisant si Daria, cintind si rugindu-se, s-au pogorit in groapa aceea si au primit muceniceasca moarte si ingropare, fiind acoperiti de vii cu pamint si cu piatra, dupa porunca tiranului. Si, precum in viata aceasta au avut viata de obste intru duhovniceasca insotire, astfel s-au sfirsit amindoi impreuna, fiind primiti de Dumnezeu ca o jertfa vie si bineprimita, cistigind cununile rasplatirii celei fara de moarte.

La locul acela multe minuni si tamaduiri se faceau si multime fara de numar de crestini, barbati, femei si copii, adunindu-se intr-o pestera oarecare ce era acolo aproape, cu bucurie praznuiau ziua mucenicilor si cu dumnezeiestile Taine se impartaseau.

Instiintindu-se despre aceasta tiranul, indata a poruncit sa astupe intrarea pesterii aceleia si sa rastoarne pamint. Deci s-a facut aceea degraba si s-a savirsit acolo muceniceste toata multimea adunarii crestinesti, intre care erau Diodor presbiterul, Marian diaconul si multi clerici. Insa nu este cu putinta a numara numele credinciosilor care s-au sfirsit acolo, caci erau fara numar.

Iar acestea toate ce s-au facut, noi, fratii Varin si Armenie, le-am scris, dupa porunca preasfintitului Stefan, papa de la Roma, si in toate cetatile le-am trimis, ca sa stie toti ca Sfintii Mucenici Hrisant si Daria au luat cununile mucenicesti intru cereasca Imparatie, de la Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava si stapinirea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.


Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului Claudiu Tribunul, care, fiind aruncat in mare, s-a savarsit.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfintei mucenite Ilaria, sotia lui Claudiu, care prin sabie s-a savarsit.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfintilor mucenici Iason si Mavru, fiii lui Claudiu Tribunul si ai Ilariei, care de sabie s-au savarsit.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Panhariu.

Pe cand imparateau in vechea Roma imparatii Diocletian si Maximian, toata lumea era plina de inselaciunea cea idoleasca, iar daca cineva marturisea pe Hristos, nu numai ca i se rapea toata averea, ci isi gasea pe deasupra si moartea in tot felul de chinuri. Pe atunci traia si un oarecare Panhariu, din tinutul Usanilor si anume din cetatea Vilapatis. Acesta se tragea din stramosi crestini si era un barbat inalt de statura si frumos la infatisare. Venind el la Roma, in scurta vreme a ajuns printre cei mai de aproape slujitori ai lui Diocletian, care facandu-l mai mare peste cei de sub el, il iubea in chip deosebit. Pentru toate acestea si mai ales pentru dragostea care se statornicise intre el si imparat, Panhariu s-a lepadat de credinta in Hristos si a impartasit intru totul toate credintele si toate cugetele imparatului. Iar imparatul a oranduit ca Panhariu sa primeasca lefuri anuale si venituri de tot felul, pe unele dintre ele cu hrisoave in regula, iar pe altele numai cu porunca imparateasca, si sa dobandeasca toate acestea pentru ca sa fie om cu vaza si sa se bucure de toata cinstea si odihna.

Auzind acestea fericita lui mama si sora lui, au cautat mai intai sa-i readuca in suflet frica de Dumnezeu si sa-l sfatuiasca prin scrisori. Apoi s-au silit sa-l faca sa cunoasca fagaduinta aceea minunata pe care o primeau, in legatura cu infricosatoarea Judecata, cei care cunosteau pe Domnul; dupa cum, iarasi s-au silit sa-l faca sa nu uite pedeapsa care ii asteapta acolo pe acei care in viata aceasta tagaduiesc Dumnezeirea cea adevarata. Si i-au mai reamintit in scrisorile lor ca chiar daca cineva ar dobandi toata lumea aceasta si-si va pierde sufletul, nici un castig nu va fi vredodata vrednic ca sa-l despagubeasca de pierderea sufletului sau. Primind deci scrisori de felul acesta de la mama lui si citindu-le, si-a revenit in sine si a inceput sa se jeleasca cu amar; si cazand la pamant, striga: "Miluieste-ma, Doamne, Atottiitorule, si nu ma rusina pe mine, robul Tau, inaintea ingerilor si a oamenilor, ci indura-Te de mine, pentru mare mila Ta".

Cand unii dintre cei din palat l-au vazut jelindu-se si rostind asemenea cuvinte, au incunostiintat de indata pe imparat, care a zis: "Stiati ca Panhariu, sachelarul si scriniarul imparatiei a cazut in religia galileienilor?" "Deci, spuneti-mi voi, slujitorilor, ce trebuie sa fac cu el?" Iar aceia i-ai zis: "Porunceste, imparate, sa fie dezbracat si biciuit in teatru, iar dupa aceasta sa fie trimis guvernatorului din Nicomidia, ca sa fie pedepsit mai departe de el acolo, ca nu cumva sa ne facem si noi vinovati de sangele lui, de vreme ce el este iubit de tine". Sfatul acesta a placut imparatului, care inca il iubea foarte mult si care nu voia sa fie de fata la moartea lui. Astfel aducandu-l in teatru, l-au batut acolo grozav de rau; apoi, imparatul, dand pe sfant in mana soldatilor, a poruncit sa se faca scrisoare catre guvernatorul Nicomidiei, ca mai inainte de moarte sfantul sa fie supus la tot felul de chinuri.

Ajungand la Nicomidia si guvernatorul de aici, grabindu-se, a dat porunca sa fie omorat. Deci, dupa ce el si-a facut rugaciunea, calaii au taiat capul mucenicului lui Hristos Panhariu, in ziua a nouasprezecea a lunii martie, la Nicomidia.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfintilor Diodor preotul si Marian diaconul, care, fiind inchisi intr-o pestera, s-au savarsit.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului noului mucenic Dimitrie Strungarul, care a marturisit la anul 1564, si care de sabie s-a savarsit.
 sursa:crestinortodox.ro